PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 81 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
2008 Diverse (2)

 

 

DIVERSE 2008 (2)

 

 

Terapii haioase împotriva depresiei

Mihaela Năftănăilă

Evenimentul Zilei, Marţi, 23 Decembrie

Îmbrăţişaţi-vă cu cei dragi, faceţi haz de necaz şi exersaţi-vă autoironia.

Terapia atingerii, umorul şi meditaţia par a fi cele mai bune remedii contra tristeţii, care loveşte multe persoane în această perioadă din an. O simplă îmbrăţişare vă poate ajuta să descărcaţi „oxitocină“, aşa-numitul hormon al încrederii, care induce o stare de calm şi linişte în organism. Acelaşi hormon se eliberează în corp şi după ce aţi făcut dragoste cu partenerul ori, la copii, în timpul alăptării.

Potrivit psihologilor, terapia atingerii poate include masaje, reflexoterapie şi, bineînţeles, întâlniri cu prietenii. Atingerile plăcute, cum sunt cele de la masaj, îmbrăţişările şi săruturile primite de la cei dragi pot să scadă nivelul hormonilor de stres, să reducă bătăile inimii şi să ajute la eliberarea hormonilor naturali, care induc calmul. Umorul vă ajută şi el să treceţi peste situaţiile tensionate, iar meditaţia şi rugăciunea vă liniştesc sufletul.

Afecţiunea scade stresul

Prietenii şi familia nu sunt doar cei care vă pot readuce zâmbetul pe faţă, ci şi cei care vă pot îmbunătăţi starea de sănătate. Psihologii spun că afecţiunea este unul dintre elementele-cheie în menţinerea confortului emoţional şi al unei sănătăţi mentale echilibrate. În plus, datorită gesturilor de afecţiune, se restabilesc şi anumiţi parametri în organism, pe care stresul i-a dat peste cap. „La nivel subcortical, oamenii au un centru care «codifică» gesturile de afecţiune şi pun în acţiune mediatorii de natură opioidă, cu rol de vindecare“, explică mecanismul psihologul Bogdana Bursuc, de la Clinica Mindcare.

De Sărbători, este bine să vă exersaţi umorul şi autoironia, despre care psihologii spun că sunt cele mai bune „metode de tratament“. Chiar dacă aţi trecut printr-o perioadă tensionată la serviciu, aţi avut discuţii cu partenereul ori probleme cu banii, lăsaţi-le la o parte şi bucuraţi-vă de vacanţă.

Umorul, cea mai bună metodă de tratament

„Obiceiul românilor de a face haz de necaz este o formă foarte bună de terapie“, consideră specialistul Bogdana Bursuc. Dacă în ultimul timp aţi simţit tensiune în cuplu, din cauza unui partener foarte autoritar, nu este momentul să îi faceţi bilanţul. „Căutaţi-i mai degrabă o etichetă haioasă, cum ar fi «vulcanul», şi de fiecare dată când îşi manifestă autoritatea spuneţi-i aşa, în spirit de glumă. În locul certurilor, aţi putea obţine calmarea spiritelor“, exemplifică psihologul.

Meditaţi, dar rămâneţi ancoraţi în prezent

Sărbătorile sunt şi un prilej bun de meditaţie. Aceasta vă poate linişti sufletul, iar studiile arată că are inclusiv beneficii medicale. În timpul orelor de meditaţie, ritmul bătăilor inimii încetineşte, valorile tensiunii scad, iar nivelul hormonilor stresului se diminuează.

„Chiar dacă vin gânduri «rele» din trecut, este bine să le lăsaţi să treacă, să nu vă luaţi după ele“, sugerează psihologul Bogdana Bursuc.

TEHNICI ALTERNATIVE

Decoraţi-vă cât mai frumos locuinţa

- Pentru a vă simţi bine de Sărbători, este de preferat să creaţi o atmosferă plăcută în casă, şi buna dispoziţie va veni de la sine. Dacă mutatul mobilei vă face plăcere, puneţi-vă ideile în practică. O casă îngrijită şi cu un nou „look“ o să vă creeze o stare de bine.

- Profitaţi că este sărbătoare şi amenajaţi-vă cât mai frumos locuinţa. Împodobiţi bradul, accesorizaţi perdelele, cumpăraţi aranjamente florale, aprindeţi lumânări şi beţişoare parfumate. Deşi par „detalii“, toate acestea aduc schimbări importante în plan mental. În plus, activităţile casnice vă pot distrage atenţia de la necazuri.

- Dacă sunteţi neliniştiţi din cauza unei diete pe care aţi început-o în prag de Sărbători, încercaţi să rememoraţi obiectivele propuse. Schimbarea unui regim alimentar duce la modificări chimice în creier, însă, dacă aveţi la îndemână „alimente-minune“, puteţi combate depresia. Caisele, fructele de pădure, kiwi, portocalele sunt nişte stimulente minunate pentru creier. Nutriţioniştii recomandă şi acizii Omega 3, care hrănesc sistemul nervos. Ei se găsesc şi în peşte, seminţe, nuci. Sunt faimoşi pentru că pot regla nivelul unor neurotransmiţători, cum sunt serotonina, norepineprina şi dopamina, răspunzători pentru buna dispoziţie.

 

Cum se comportă creierul când ascultă manele

Milena Niţă

Gandul, 22 decembrie 2008

Simfoniile lui Mozart impulsionează procesele imunitare şi sunt recepţionate 100% de creier. Manelele „ating” doar planul instinctual, nu şi pe cel cognitiv

Stresul acumulat peste zi poate fi înlăturat cu ajutorul muzicii clasice, care reuşeşte să activeze structurile anumitor zone din creier. „Muzica clasică înlătură stresul psihic cauzat de abundenţa de informaţii şi solicitarea proceselor voliţionale (care ţin de voinţă, n.n.) necesare unor decizii permanente în regim de criză de timp. Toate exemplele de stres care afectează prioritar emisfera cerebrală stângă sunt contrabalansate de activarea emisferei cerebrale drepte prin influenţa artei, în special a muzicii”, susţine prof. univ. dr. Ioan-Bradu Iamandescu, şeful Catedrei de Psihologie Medicală şi Psihosomatică a Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti.

Profesorul spune că muzica activează structurile unor zone din creier care au un efect euforizant şi de înlăturare a oboselii. Muzica ne poate face să ne simţim mai bine, ne învigorează, ne dă energie sau ne poate emoţiona până la lacrimi. Toate aceste efecte ale terapiei prin muzică se datorează eliberării de endorfine, cunoscute şi ca „hormonii fericirii”. Atunci când ascultăm melodiile preferate, creierul nostru emană endorfine, care ne dau acea stare de bine. Endorfinele se aseamănă, din punct de vedere al structurii chimice, cu morfina – un drog cu efecte euforizante, dar care generează efecte secundare severe. „Trebuie recunoscut că atunci când muzica ne place în mod deosebit – fie că este vorba de simfonii, muzică de dans, populară – are loc o stimulare a proceselor imunitare, ceea ce pe termen lung, pentru cei ce se bucură zilnic de binefacerile muzicii sau de a cânta, fie vocal sau instrumental, poate să contribuie la prelungirea vieţii”, subliniază prof. Iamandescu.

Muzica populară activează 50% din scoarţa cerebrală, cea clasică 90%

Specialistul spune că muzica mai are şi o acţiune analgezică, în afara celei euforizante, motiv pentru care ea mai este întrebuinţată de unii medici în combaterea durerii pre-şi postoperatorii. Profesorul Bradu Iamandescu consideră însă că muzica are cel mai bun efect dacă ascultăm numai ceea ce ne place.

„S-a demonstrat prin tomografii computerizate cu pozitroni că sub acţiunea muzicii sunt activaţi foarte mulţi neuroni, zone întregi ale scoarţei cerebrale care sclipesc sub forma unei luminiţe roşii. Astfel, muzica uşoară sau populară activează sub 50% din scoarţa cerebrală, muzica simfonică modernă 60-70%, muzica clasică ajunge până la 90% şi numai Mozart atinge 100%. Sunt specialişti care spun că muzica lui Mozart «se mulează» cel mai bine şi atunci când îl asculţi scoarţa cerebrală parcă îţi ia foc, dar eu sunt de părere că şi în cazul altor compozitori situaţia poate fi similară”, adaugă prof. Iamandescu. De aceea, în meloterapie se vorbeşte despre „efectul Mozart”.

Din manele ne alegem doar cu ritmul

Medicul vorbeşte şi de primitivismul mental al celor care ascultă manele. „Muzica ne afectează pe trei niveluri: intelectual (cognitiv), afectiv şi instinctual. La nivel cognitiv, muzica clasică, de cameră sau de operă influenţează persoanele cu un nivel de inteligenţă ridicat şi nu neapărat cu o cultură muzicală deosebită. Pe plan afectiv suntem influenţaţi de melodie, iar la nivel instinctual suntem impulsionaţi de ritm. Manelele, de exemplu, se bucură de popularitate printre oamenii simpli, deoarece sunt bine ritmate, deci ating planul instinctual, dar deloc pe cel cognitiv“, subliniază prof. univ. dr. Ioan-Bradu Iamandescu.

Specialistul spune că terapia prin muzică ar trebui să se numească muzicoterapie, şi nu meloterapie, pentru că, în afara melodiei, ne influenţează şi ritmul, şi armonia.

 

Persoanele care fac mişcare înainte de a merge la serviciu sunt fericite

Mădălina Chitu

Cotidianul, 20 decembrie 2008

Exerciţiile sunt benefice atât asupra sănătăţii, cât şi a stării de spirit


Persoanele care fac mişcare înainte de a se duce la serviciu sunt mai fericite, rezistente în faţa stresului şi mult mai productive, susţin cercetătorii de la Universitatea din Bristol. Cercetarea a fost efectuată pe un eşantion de 200 de angajaţi de la o firmă de IT, cărora li s-a cerut să completeze un chestionar despre starea de spirit înainte şi după ce au făcut puţină mişcare. Astfel, s-a putut constata că mişcarea modifică într-un mod semnificant starea de spirit a fiecărui angajat.

După o perioadă de monitorizare a subiecţilor, specialiştii au concluzionat precizând că 27 la sută dintre angajaţi erau mult mai calmi şi mai lipsiţi de stres, 30 la sută s-au declarat mult mai motivaţi din punct de vedere profesional, 21 la sută aveau o putere de concentrare mult mai mare, iar 22 la sută îşi terminau mult mai repede treaba, decât în mod obişnuit. „Rezultatele au fost foarte importante, pentru că am putut demostra că puţină mişcare îmbunătăţeşte starea de spirit a fiecărui angajat. Am mai putut observa că persoanele implicate în studiu erau posomorâte şi lipsite de orice chef în zilele lipsite de activitate fizică. Am putea spune că dispoziţia psihică poate fi condiţionată de un astfel de truc, iar mişcarea are beneficii atât asupra sănătăţii, cât şi asupra stării de spirit”, precizează Jo Coulson, coordonator al studiului.

 

Anxietatea de sărbători afectează peste 10% din români

Milena Niţă

Gandul, 18 decembrie 2008

Crăciunul, sărbătoarea care se petrece în sânul familiei. Depresia netratată – o cauză a suicidului

Persoanele care sunt singure se simt, în preajma sărbătorilor, şi mai nefericite. Specialiştii spun că, de Crăciun, depresia apare cu predilecţie la un anumit tip de persoane şi anume cele singure. „Persoanele divorţate, văduve sau cele care s-au despărţit de partenerul de cuplu şi nu au pe nimeni în preajma lor se simt mai triste, mai melancolice şi pot deveni chiar depresive”, atenţionează psihologul Hanibal Dumitraşcu, conf. univ. dr. la Universitatea din Bucureşti.

Totodată, sărbătorile de iarnă coincid şi cu momentul bilanţului de sfârşit de an pe care-l facem. „Pentru o parte dintre noi, acesta nu este un «bilanţ fericit» şi nici măcar «rezonabil», iar această categorie este predispusă depresiei amintite. Cred că finalul de an ne îndeamnă pe majoritatea la un bilanţ, şi nu doar la unul economic - aşa cum au firmele, ci şi la un bilanţ afectiv, unul experenţial, altul material. Adică, un bilanţ complet”, adaugă lector univ. Mihaela Sahlean, psihoterapeut la o clinică privată din Bucureşti. Specialistul spune că cu cât diferenţa dintre ceea ce ne-am dorit şi ceea ce am reuşit să realizăm este mai mare, probabilitatea de a fi predispuşi depresiei sezoniere este şi ea mai mare.

„Din rândul celor care sunt incluşi în această categorie, i-aş separa totuşi pe cei care au mai multe resurse de a se mobiliza şi de a face ceva în acest sens, spre deosebire de ceilalţi care, dacă tot se simt «în prăpastie», mai stau să se lamenteze, fiindcă ea este «adâncă». Ambele tabere au nevoie de ajutor, evident, mai mult cei care au mai puţine resurse”, subliniază Sahlean.

Tratamentul corespunzător al depresiei reduce riscul de suicid

Psihoterapeutul Hanibal Dumitraşcu apreciază că cel puţin 10% din români suferă de depresie în perioada sărbătorilor, însă numărul real este mult mai mare, având în vedere că nu toate persoanele depresive se prezintă la un psiholog. „Din experienţa mea în psihoterapie, pot să vă spun că oamenii se cunosc puţin pe ei înşişi şi acest lucru îi şi determină să întrevadă atât de departe sentimentul de împlinire, ca să nu mai vorbesc de fericire. În schimb, percep bine nefericirea, unii chiar au dezvoltat «mecanisme» serioase de a se simţi nefericiţi, îşi repetă asta şi obţin rezultate în consecinţă, ca la un antrenament! Majoritatea aşteaptă schimbări din exterior sau o schimbare specială, ignorând exact ideea sănătoasă că prima modificare ar fi chiar din interior”, precizează psihologul Sahlean.

Psihoterapeuţii le recomandă persoanelor singure ca în această perioadă a sărbătorilor să-şi facă „automedicaţia” potrivită, adică să încerce să-şi rezolve situaţia, căutând compania unei rude sau a unui prieten apropiat. „Naşterea Domnului este o sărbătoare care se petrece acasă, în sânul familiei, şi persoanele care nu au cu cine să petreacă au toate motivele să se simtă abandonate”, consideră psihologul Hanibal Dumitraşcu. Specialiştii atenţionează persoanele depresive că această afecţiune trebuie tratată. „Se poate ajunge şi la suicid, depresia fiind, adesea, cauza declanşatoare. Deloc întâmplător, se spune că tratamentul corespunzător al depresiei reduce riscul de suicid - între depresie şi suicid mai avem însă ideaţia suicidară şi tentativa de suicid”, conchide psihoterapeutul Mihaela Sahlean.

În tratarea depresiei sunt importante psihoterapia şi, după caz, tratamentul medicamentos. Specialiştii insistă însă pe rolul benefic, pentru că în fiecare dintre noi există resurse de a „ieşi la lumină”.

 

Cât de deştept trebuie să fii pentru a lucra la Fisc în Ungaria?

Andrei Hărăguş

Capital, 15 Decembrie 2008

Administratia Fiscala din Ungaria nu poate primi angajati noi cu un coeficient de inteligenta (IQ) mai mic de 90 de puncte, potrivit unei norme, emisa de Ministerul Finantelor.

Mai mult, cei care doresc sa lucreze in cadrul acestei institutii vor trebui sa treaca si o serie de teste psihologice, pentru a se determina daca pot rezista stresului, isi pot pastra concentrarea un timp indelungat si mai ales, daca pot rezista tentativelor de mituire.

Oficialii au precizat insa ca momentan nu se cunoaste daca aceasta norma va duce la cresterea nivelului mediu de inteligenta al angajatilor Administratiei.

Testele vor fi efectuate de catre laboratorul psihologic al Administratiei Fiscale, in cadrul departamentului de securitate, iar rezultatele nu vor putea fi folosite in alte scopuri.

Coeficientul mediu de inteligenta al unei persoane este de circa 100 de puncte.

 

Americanii preferă să stea pe internet decat să facă sex

Ziua, 13 decembrie

Compania Intel a incercat o metodă nouă de a demonstra cat de importante au devenit internetul şi computerele pentru americani. Impreună cu Harris Interactive, compania a realizat un sondaj pe mai multe persoane adulte din Statele Unite, intitulat "Impactul internetului in economia actuală". Rezultatul sondajului a fost mai surprinzător decat se aşteptau. Conform acestuia 46% din femei şi 30% din bărbaţi ar fi dispuşi să renunţe la sex pentru două săptămani, in loc să renunţe la conexiunea de internet pentru aceeaşi perioadă de timp, potrivit Antena3.

Majoritatea celor intervievaţi au spus că internetul este cel mai important lucru, fără de care nu pot trăi. Acesta este urmat in top de televiziunea prin cablu, cina in oraş, şi achiziţioanrea de imbrăcăminte. 61% din femei au răspuns că ar prefera să renunţe pentru două săptămani la televiziunea prin cablu decat să renunţe la accesul la internet. [Z.O.]

 

Terapie pentru dependenţe şi recuperare după divorţ

Mihaela Năftănăilă

Evenimentul zilei, 11 Decembrie

O clinică specializată în tratarea dependenţelor de jocuri de noroc sau alcool, dar şi în psihoterapie pentru copii a fost deschisă ieri.

Clinica privată de psihiatrie, psihoterapie şi dezvoltare personală PsyMotion inaugurată în Bucureşti îşi propune să trateze afecţiuni apărute în urma schimbării stilului de viaţă al românilor. Dependenţa de jocuri de noroc sau droguri, dar şi tulburările de comportament ale copiilor, cauzate de despărţirea părinţilor sau de integrarea dificilă în medii noi, sunt câteva dintre problemele pentru care se vor face terapii.

Faţă de alte cabinete şi clinici de psihiatrie, PsyMotion a fost creată astfel încât pacienţii să nu se simtă ca la doctor, ci ca la ei acasă. Pe jos sunt covoare ţărăneşti, canapelele sunt confortabile, iar deasupra unui pian aflat la intrare stau un ursuleţ şi o pălărie - un decor minimalist, o atmosferă caldă, plăcută. „Nu am vrut să fie ca la muzeu, ci ca la fiecare acasă“, spune Angi Ionescu, managerul clinicii. Aici vor lucra opt specialişti, antrenaţi fie în terapii pentru adulţi, fie în cele pentru copii.

Consiliere după operaţii estetice

Clinica dispune de patru cabinete, unul fiind dedicat terapiilor în grup, iar celelalte psihoterapiei şi psihanalizei. „Vom avea, de exemplu, terapii vocaţionale, dedicate femeilor care nu au lucrat niciodată, au trecut printr-un divorţ şi vor să îşi găsească un loc de muncă. Ele vor fi ajutate să îşi descopere punctele forte şi să se orienteze în carieră“, explică Angi Ionescu, managerul clinicii.

Alte terapii promovate de clinică sunt cele care le ajută pe femei să se recupereze în urma unui avort sau a unui divorţ, după ce au aflat un diagnostic dur, cum este cancerul, ori după ce au apelat la chirurgia plastică şi nu sunt satisfăcute de rezultat.

Terapii cu poveşti şi păpuşi, pentru micuţii cu probleme

Specialiştii sunt antrenaţi şi în terapiile care îi ajută pe părinţii care îngrijesc copii dependenţi de droguri, alcool ori jocuri de noroc sau copii afectaţi de boli genetice grave. „Pentru astfel de familii este foarte greu să depăşească anumite momente, şi în cele mai multe cazuri au nevoie de terapie“, explică managerul clinicii.

Tot pentru familii vor exista programe de terapie care îi includ pe micuţi.

„Sunt mulţi copii care au probleme de adaptare la grădinţă, la şcoală ori alţii care nu se simt bine cu bonele. Un semn că aceşti copii nu sunt bine este faptul că dezvoltă stres, devin agitaţi şi mofturoşi“, explică psihoterapeutul Raul Roşu, specializat în terapiile pentru copii. Părinţii nu trebuie să se teamă de astfel de terapii aplicate copiilor, deoarece, la „tratament“, se folosesc păpuşi şi poveşti. Mai pot fi ajutaţi copiii sau adolescenţii afectaţi de divorţul părinţilor, cei crescuţi de bunici, care au fost mult timp separaţi de mame, cei cu tulburări alimentare, ale somnului ori copiii cu sindrom Down.

Alte servicii de psihoterapie pot fi oferite cuplurilor care nu doresc să ajungă la divorţ sau organizaţiilor dornice să îşi consolideze echipele. Pentru afecţiunile mai grave, cum sunt dependenţele de alcool, droguri ori de jocuri de noroc, pacienţii vor lucra cu psihiatri şi vor beneficia de programe speciale, precum şi de tratament medicamentos, dacă va fi cazul.

 

iPod-ul, folosit la Guantanamo ca instrument de tortura psihologica

Alina Olteanu

Ziua, 11 decembrie

Britanicul de origine pakistaneză Ruhal Ahmed işi povesteste traumatizanta experienţă ca deţinut in puşcăria americană

In cadrul campaniei "Zero Decibeli", organizatia britanica Reprieve a difuzat o inregistrare video cu un detinut de la Guantanamo, Ruhal Ahmed, care descrie efectul pe care il are asupra colegilor sai de inchisoare difuzarea continua a muzicii la volum foarte inalt. Indignate ca muzica lor este folosita ca instrument de tortura, mai multe vedete s-au alaturat campaniei pentru a le cere autoritatilor militare americane sa inceteze cu aceste practici. La inchisoarea din baza de la Guantanamo s-au folosit in special melodii ale trupelor AC/DC, Metallica, Rage Against the Machine, Limp Bizkit, sau Red Hot Chili Peppers, dar si ale unor solisti, precum Bruce Springsteen, Britney Spears, Christina Aguilera, sau ale raper-ului Eminem, relateaza ziarul "El Periodico", consultat de Agerpres.

Orice melodie, oricat de buna ar fi, ajunge sa fie o tortura psihologica atunci cand este difuzata ore intregi la volum maxim intr-o celula precum cele de la Guantanamo. Judecand dupa lista publicata de organizatia Reprieve, repertoriul folosit de tortionari este foarte variat. Lista "top ten", daca se poate spune asa, cuprinde doua single-uri apartinand trupei AC/DC ("Hell's Bells" si "Shoot to thrill"), "Enter Sandman" de la Metallica, "Bodies al lui Drowning Pool" si "White America" interpretat de Eminem. Versurile sau titlurile evoca un mesaj, de multe ori contradictoriu, noteaza publicatia. Este cazul piesei "Born in the USA" a lui Bruce Springsteen, ale carui versuri denunta razboiul din Vietnam. Exista insa si alegeri cel putin curioase, precum melodia din "Sesame Street", sau "I love you", din programul pentru copii "Barney and friends". Unele sunt alese tocmai datorita volumului mare de decibeli ("We will rock you" de Queen), in timp ce altele, daca nu ar fi vorba de tortura, ar parea o gluma proasta, deoarece sunt cantate de Britney Spears sau Christina Aguilera.

Pentru a ilustra importanta campaniei "Zero decibeli", Reprieve a difuzat un material video in care detinutul de la Guantanamo, Ruhal Ahmed, descrie efectul pe care il are asupra celor incarcerati difuzarea continua a muzicii la volum foarte inalt."Inainte de muzica, te puteai concentra asupra a orice altceva. Insa muzica te face sa te simti ca un nebun. Pot suporta sa fiu lovit. Pana la urma te resemnezi sa fii dus la sala de interogatorii si sa fii lovit, te poti pregati mental. Dar cand esti torturat psihologic, nu poti sa fii pregatit", a spus Ruhal Ahmed. Mai multi artisti au fost cuprinsi de stupoare atunci cand a aflat ca melodiile lor sunt incluse in temutul iPod de la Guantanamo. "Nu vreau sa iau parte la asa ceva", a declarat profund indignat compozitorul Christopher Cerf, autor al Sesame Street.

Totusi, altii, precum Drowning Pool considera "o onoare" ca melodiile sa poata evita producerea unui alt 11 septembrie. In schimb, Tom Morello, de la trupa Rage Against the Machine, ai carei membri s-au imbracat la un concert in salopete portocalii si cu pungi pe cap pentru a protesta impotriva inchisorii din Guantanamo, a propus o alta solutie: teribila inchisoare sa fie daramata, cu exceptia unei singure celule, in care sa fie "cazat" presedintele american George W. Bush. Care sa fie, evident, obligat, sa asculte la maximum Rage Against the Machine.

 

Academicienii au descoperit ecuatia matematica ce explica de ce oamenii lasa pe maine ce pot face azi

Alina OLTEANU

Ziua, 11 decembrie 2008

Profesorul Piers Steel, un academician canadian care si-a petrecut peste zece ani studiind motivele pentru care oamenii lasa pe maine ce ar putea face astazi, crede ca teoria potrivit careia cei care amana sunt fie perfectionisti, fie pur si simplu lenesi, este complet gresita. Steel, care admite ca s-a lasat el insusi distras de jocurile de calculator, sustine in noua sa carte ca cei care amana lucrurile sufera de un viciu anume - impulsivitatea. Psihologul a facut un studiu asupra unui numar de 250 de studenti si a reusit sa gaseasca ecuatia delasarii, potrivit "The Telegraph".

Cei care lasa lucrurile de pe o zi pe alta si care reprezinta nu mai putin de 20% din populatie, sunt mai impulsivi decat alti oameni si mai mai putin constienti de atentia care trebuie acordata detaliilor si de obligatiile fata de semenii lor, afirma Steel in cartea "The Procrastination Equation: Today's Trouble with Tomorrow". Ecuatia la care a ajuns psihologul de la Universitatea Calgary in urma studiilor sale este UaEV/ID. "U" reprezinta utilitatea sau dorinta de a duce la bun sfarsit o sarcina data. Ea este egala cu produsul reprezentat de "E", asteptarile legate de succes, si "V", valoarea implinirii, impartite la produsul lui "I", urgenta sarcinii si "D", sensibilitatea personala la intarziere. Steel sustine ca tendinta de a amana lucrurile devine o problema tot mai mare, intrucat tot mai multe locuri de munca sunt "auto-structurate", oamenii stabilindu-si propriile programe. Prin urmare, oamenii tind sa amane lucrurile care presupun recompense mai tarzii in favoarea unor activitati care ofera recompense imediate. "Cei care amana tind sa traiasca mai degraba pentru ziua de astazi decat pentru cea de maine. Castig pe termen scurt, durere pe termen lung", afirma Steel. Pana acum, noteaza "The Telegraph", psihologii au legat in general tendinta de a amana lucrurile de perfectionistii care prefera sa evite anumite sarcini decat sa ajunga sa ofere produse imperfecte sau de persoanele care sunt pur si simplu prea lenese pentru a duce un lucru la bun sfarsit. Printre "delasatorii" celebri se numara scriitori precum Marcel Proust sau Douglas Adams, acesta din urma spunand ca adora "torentul" provocat in mintea sa de numeroasele termene limita ratate.

 

Cum se naşte o idee

Ana Jitarita

Adevarul, 11 dec 2008

Indiferent de momentul apariţiei lor, ideile mari nu vin decât într-o minte pregătită. Invenţiile şi inovaţiile sunt barometrul dezvoltării unei societăţi, spun specialiştii în domeniu. În România, grosul invenţiilor vine de la persoane fizice, şi nu de la companii.

De la grecul Arhimede, celebru graţie descoperirii principiului fundamental al hidrostaticii, numeroşi cercetători şi inventatori au strigat măcar în gând „Evrika!“ (Heureka! - Am găsit!).

În România zilelor noastre, o idee nouă nu face însă prea mulţi bani, iar inventatorii sunt mai degrabă alergători singuratici într-un maraton. Invenţiile lor sunt premiate la târguri în străinătate, la care bugetul nici măcar nu le permite autorilor să ajungă, dar aproape nimeni nu le cunoaşte la ei acasă.

Indicator al stadiului de dezvoltare industrială a unei ţări, în Occident, 70-80% din invenţii provin de la firme, restul de la persoane fizice.

„În România, lucrurile stau taman pe dos: 65-70% din invenţiile româneşti provin de la persoane fizice, majoritatea pensionari.

15% sunt realizate în universităţi tehnice şi în institutele de cercetare şi doar un număr foarte mic de la firme“, ne-a declarat Valeriu Geambazu, purtător de cuvânt la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).

Acesta mai spune că persoanele fizice, mai ales pensionarii, nu au bani să-şi aplice invenţiile. În plus, nu există o structură de stat sau privată care să îi adune la un loc pe inventatori.

„Unii iau credite de la bănci sau se împrumută de la rude pentru a-şi pune ideile în aplicare, alţii vând aceste brevete“, mai precizează oficialul OSIM.

Cum ajung ideile la coş

Pentru a-şi pune la adăpost ideile, inventatorii apelează la brevete. Atât la nivel mondial, cât şi în România, din 100 de oameni care depun documentaţia pentru tot atâtea invenţii, cam 60 primesc brevete. Cum din invenţiile brevetate se aplică în jur de 15, ce se întâmplă cu restul?

„Poate sunt invenţii ale viitorului (încă nu au fost realizate materialele din care să fie fabricate). O altă parte, între 6 şi 8%, nu văd pentru mult timp lumina zilei, fiind cumpărate de marele companii şi ascunse la sertar. Un motor care funcţionează cu aer, să zicem, ar putea fi ţinut ani de zile la secret de un producător auto…“, mai spune Geambazu.

Abia diferenţa, mai puţin de 30%, ajung materiale documentare în colecţiile oficiale de brevete din lume şi folosesc celor care doresc să înregistreze o invenţie, pentru a vedea ce s-a descoperit anterior.

O invenţie trăieşte 20 de ani - aceasta este perioada în care nu poate fi copiată. Pentru a-şi pune invenţia la adăpost însă, inventatorul plăteşte o taxă anual.

Pentru o protecţie pe câţiva ani, în România, taxa este de aproximativ 800 de lei. Persoanele cu venituri mici beneficiază de o reducere de 80% a taxelor, iar 99% din inventatori plătesc taxa cu reducere.

Noutate şi aplicare industrială

Un brevet poate fi acordat, conform Legii 64/1991, pentru „orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială“.

În conformitate cu legea care reglementează brevetele, nu sunt invenţii „descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice, creaţiile estetice, planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale şi programele de calculator“.

 

„Dacă nu are o piaţă, o invenţie este egală cu zero“

Profesorii doctori ingineri Niculae Marinescu şi Daniel Ghiculescu au luat două medalii de aur la ultima expoziţie la care au participat. În echipă cu un alt coleg – Sergiu Nanu – au fost la Bruxelles cu două invenţii – dispozitivul mobil pentru debavurarea electrochimică a pieselor şi dispozitivul de asistare cu ultrasunete a prelucrării prin electroeroziune cu fir.

Pentru profani, primul e un “pistol” cu electrolit care îndepărtează ca un polizor materialele care rămân în relief peste piesele metalice prelucrate sau turnate, iar al doilea este o inovaţie adusă unui dispozitiv cu fir care acţionează ca un fierăstrău de traforaj de ultimă generaţie.

Mai bine de 20 de ani de încercări

Cei doi inventatori sunt profesori la Politehnică şi au peste 20 de ani de muncă în domeniu. Susţin că munca în cercetare presupune activitate de dimineaţă până seara, de Paşte, de Crăciun, de la 8 până la 19 în fiecare zi la facultate. Ce-i mână pe ei în această luptă?

“În activitatea de creaţie nu se lucrează la normă, iar elementele de noutate sunt obligatorii”, spune profesorul Ghiculescu. “Dacă nu are o piaţă, o invenţie este egală cu zero. Aceasta este drama inventatorului român”, mai explică acesta.

Şi în cazul său, ca şi în cazul profesorului Marinescu, principalii mentori au fost profesorii de la TCM, facultatea pe care au absolvit-o.

“Studenţii vin şi acum către activitatea de cercetare. Problema e în altă parte. Mai exact, în economia românească. Din păcate, economia nu duduie încă”, mai spune Ghiculescu

Părerea sa este împărtăşită şi de colegul său. “La firme e altfel răsplătit acest efort, dar noi nu lucrăm la comandă. În plus, ne-am băgat singuri în povestea asta!”, spune Marinescu.

Susţin la unison că diferenţa dintre cercetătorii români şi cei din străinătate este dotarea: “Informaţia este acum accesibilă şi la noi, dar finanţarea este total diferită.

Finanţarea pentru noi reprezintă mai puţin bani de la buget şi mai mult sumele pe care le atragem în urma concursurilor de proiecte. Dar din peste 3.000 de proiecte înscrise la un asemenea concurs, mai puţin de 600 primesc finanţare”.

Lucruri simple, eficiente, care îţi uşurează viaţa

Visul canadian al inginerului pensionar Ion Vâlcu are câţiva ani vechime. De când nu mai merge la uzină, a transformat un birou vechi de-al copiilor în banc de lucru, iar camera în care meştereşte cu o menghină, o pilă şi un ciocan a devenit atelierul lui de inventator. De atunci a realizat zeci de invenţii şi mai aşteaptă încă să vină canadienii să-i cumpere brevetele.

Fost inginer specializat în construcţia de maşini la Uzina “23 August”, actuală “Faur”, Ion Vâlcu a lucrat o bună bucată de timp în proiectare.

Tatăl, primul mentor

“Taică-miu era cel mai mare meseriaş pe care l-am cunoscut. Îşi făcuse ucenicia la Brăila şi avea cel mai «tare» atelier de mecanică din zona Călăraşi. De mic eram foarte curios şi cunoşteam toate denumirile nemţeşti ale sculelor cu care lucra în atelier”, îşi aminteşte pensionarul de primul său mentor.

“Eu mă simt cel mai tânăr om de pe lume – sunt tânăr pensionar, adică am vârsta pe care mi-o dă fiecare. Nu agreez inventatorii care se plâng că nu-i ajută Guvernul.

Nu ne obligă nimeni să facem asta! Le spun celor din jur că mă simt ca în vacanţa mare, iar pe figura lor apare un soi de zâmbet. Gândesc: săracu de el!”, mai spune omul.

La salonul de la Bruxelles a luat aur pentru “sania năzdrăvană”, sania de vară cu şenile cum o cunosc deja românii care urmăresc emisiunile de divertisment.

La fel de celebră e şi roaba ergonomică, cu mânere care culisează. Dar Ion Vâlcu mai are zeci de alte invenţii brevetate sau nu.

Pasiunea lui e să facă “invenţii simple, eficiente, care îţi uşurează viaţa”. După o îndelungată experienţă de inventator, a remarcat că “ideile vin în avalanşă, nu te mai poţi opri!”

Recunoaşte că nu e tocmai satisfăcut de pensia lui, dar nici deranjat că nu se bate lumea pe invenţiile lui. Oricum, nu-l obligă nimeni să le facă!

“Pe vremea comuniştilor, se plătea foarte bine pentru inovaţii. Primeai lunar un procent în plus la salariu. E drept că nu aveai voie să vinzi invenţia, să o expui la saloane”, îşi aminteşte Ion Vâlcu.

Breasla dă verdictul asupra ideii

Relaţia dintre coeficientul de inteligenţă (IQ) şi creativitate este curbiliniară, spune specialistul în psihologie cognitivă Mircea Miclea. “Dacă ai un IQ de 110 – 120 poţi fi creativ, dar creşterea peste această valoare a inteligenţei nu atrage după sine şi o creştere similară a creativităţii”, explică acesta.

În sprijinul acestei afirmaţii, Miclea aminteşte că în SUA, imediat după cel de-al doilea Război Mondial, s-au înfiinaţat centre în care au fost cooptaţi copiii cu IQ peste 140.

Aceştia au fost urmăriţi de-a lungul evoluţiei, dar nu au produs nicio operă de valoare. E adevărat că numărul de doctorate a fost dublu în aceste structuri faţă de media SUA.

Mircea Miclea spune că, de fapt, creativitatea ar produce ceva nou şi original din punct de vedere social.

“Ce anume e nou şi original, însă? Comunitatea poate uneori să greşească: insecticidul DTT a luat Nobelul, iar după câţiva ani s-a dovedit a fi extrem de nociv pentru oameni. Dar aşa a apreciat comunitatea ştiinţifică la momentul respectiv.

Nu orice lucru nou este o creaţie, cum nu orice lucru folositor pentru societate este o creaţie. Instanţa este comunitatea de breaslă”, mai explică Miclea. De aici şi dependenţa de un anumit domeniu: unii pot fi creativi în fizică, dar nu şi în muzică în acelaşi timp.

Profesorul Miclea atrage atenţia că dezvoltarea creativităţii în general nu te ajută să devii creativ într-un anumit domeniu. De aceea, efectul cărţilor care te “învaţă” să fii creativ este nul. Sunt doar nişte lucrări comerciale.

Vârstele creativităţii

Studiile invocate de psiholog arată o relaţie între vârstă şi creativitate. “Creativitatea este maximă la 30-40 de ani. În ştiinţele exacte este mai timpurie – 30 de ani, iar în cazul celor care necesită experimente îndelungate – cum ar fi chimia sau biologia – creativitatea se manifestă în jurul vârstei de 40 de ani.

S-a descoperit, în ultimii ani, că un vârf al creativităţii se înregistrează şi în jurul vârstei de 55-60 de ani, un soi de «cântec de lebădă»”, mai adaugă Miclea.

În cercetare, spune psihologul, apar două faze: producerea şi faza de analiză.

“Relaxarea este un mit. După un travaliu foarte intens, după ce mintea lucrează intens pe o anumită idee, subconştientul cognitiv caută în continuare soluţia.

Unii cercetători au visat soluţiile unor probleme, alţii au avut revelaţia pe scara autobuzului. Dar o idee nouă apare numai într-o minte pregătită”, conchide Miclea.

Protejarea invenţiilor

Inventatorul face o cerere, ataşează toată documentaţia şi le înaintează la OSIM. Dosarul intră în depozitul naţional, din acest moment acordându-se protecţia provizorie. De aici înainte se poate acorda sau nu brevetul de invenţie. Dacă nu se acordă, protecţia provizorie încetează.

Examinatori de stat verifică dacă s-au gândit alţii înaintea inventatorului nostru la acel lucru. Prima publicare a cererii de brevet are loc în termen de 18 luni de la depunerea ei, în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală. Timp de 3 luni se aşteaptă contestaţii.

Plicul cu idei este o formă de a pune la adăpost ideile încă din fază incipientă. A fost utilizat cu succes în Franţa, iar în România au fost înregistrate numai în acest an 21 de plicuri.

Cheia succesului

Nu trageţi concluzii pripite: dacă odraslele dumneavoastră sunt premiante în primii ani de şcoală nu înseamnă că vor evolua ca nişte adevărate genii. Abia interesul pentru ştiinţe manifestat între 12 şi 18 ani are valoare predictivă, spun specialiştii.

Cei mai buni predictori sunt, însă, doi factori. Primul - prezenţa unui mentor – nu lipseşte în 80% din cazurile studiate în SUA. Acest mentor poate fi un profesor sau părintele. Al doilea – tenacitatea, capacitatea de a se concentra intens pe o anumită sarcină pe o perioadă de timp îndelungat.

Flexibilitatea intelectuală, capacitatea de a pune pe masă idei, de a accepta discuţiile în laborator şi de a reformula ipoteza reprezintă calităţi indispensabile creatorului.

Neuronii din emisfera dreaptă găsesc ideile

Mark Jung-Beeman, specialist în neurologie cognitivă la Northwestern University, şi-a petrecut ultimii 15 ani încercând să determine ce se întâmplă în adâncul creierului când oamenilor le vin ideile, scrie săptămânalul „The New Yorker” într-un număr din iulie 2008.

Ideile pătrunzătoare au fost adesea atribuite intervenţiei divine, însă, descriind revelaţia ca traseu între circuite corticale, Jung-Beeman vrea să risipească misterul care înconjoară experienţa naşterii ideilor.

Savantul a devenit interesat de natura ideilor la începutul anilor 1990, pe când studia emisfera dreaptă a creierului. Dacă emisfera stângă este specializată în stocarea sensului primar al cuvintelor, cea dreaptă, bănuia Jung-Beeman, gestionează conotaţiile - ceea ce definiţiile din dicţionare omit, precum încărcătura emoţională dintr-o propoziţie sau o metaforă.

„Neuronii din emisfera dreaptă adună informaţie dintr-o arie corticală mai mare”, afirmă Jung-Beeman. „Funcţionează mai puţin precis, dar au conexiuni mai întinse.” Când creierul caută o idee, acestea sunt celulele cu cea mai mare probabilitate de a o găsi.

Procesul de naştere a unei idei este un act delicat de echilibru mental. La început, creierul alocă atenţie – o resursă rară – pentru a rezolva o singură problemă. Însă, odată ce creierul e suficient de concentrat, cortexul trebuie să se relaxeze pentru a căuta în emisfera dreaptă asociaţiile mai îndepărtate, care vor furniza ideea.

În cazul în care cortexul prefrontal activează părţi din emisfera dreaptă, am putea ajunge la o idee; dacă decide să îşi restrângă căutările la emisfera stângă probabil că vom ajunge la o soluţie fie mergând din aproape în aproape, fie deloc.

 

Dependenta de ecran

Mihaela Carlan

Ziua, 10 decembrie

Studii din intreaga lume avertizeaza asupra pericolului si daunelor psihologice produse de timpul steril petrecut in compania ecranelor. De la recomandatele doua ore pentru orice varsta, cu exceptia celor care au meserii ce ii tin pironiti in fata calculatoarelor minimum opt ore, s-a ajuns la recorduri alarmante, care intrec pana si perioada de somn. Drogul electronic s-a strecurat insidios in viata noastra de la varste tot mai fragede, si tot mai multi ii cad prada: copiii, nevinovati, adultii, ascunzand alte suferinte. Avem, asadar, inca o problema. Ce-i de facut?

Pe cine sa dam vina? Pe www sau pe noi? WWW este plin de resurse informative, comod, distractiv. Dar pentru unii toate acestea pot ajunge inconveniente. Daca nu au succes in viata sociala, ei descopera succesul din viata virtuala si devin dependenti de el. Daca nu au prieteni, netul le ofera prieteniile dupa care tanjesc, si continua a-i cauta. Daca nu au iubite, tot calculatorul le poate rezolva problema, si nu se vor opri la una. Sunt singuri sau singuratici? Iata o lume virtuala tacuta, gata sa-si deschida portile cu un simplu click. Satisfactiile exista, fara indoiala, dar bucuria ramane solitara si tristetea reapare odata cu parasirea calculatorului. Adultul atins de boala computerului este sau poate fi considerat raspunzator de viciul sau. Dar fenomenul a capatat amploare in lumea copiilor, care nu mai are aproape nimic din magia copilariei de altadata. Calculatoarele au castigat detasat in fata oricaror alte tentatii. Copii, altfel sanatosi, ajung aproape autisti, preferand comunicarea electronica si competitiile virtuale. Copii care se ambitioneaza sa-si doboare recordurile, devenind sclavii jocurilor care le solicita mai mult indemanarea decat inteligenta. Acestia sunt viitorii adolescenti cu probleme de comunicare si tulburari de comportament (izolare si agresivitate), care socializeaza cu dificultate sau deloc, fiindca si-au pierdut abilitatea naturala de folosire a gesturilor si vorbelor in relationarea reala. Solutiile sunt la indemana parintilor. Ei pot preveni dependenta sau pot ajuta la vindecarea ei cu tact si sprijin de specialitate. Daca n-o vor face, isi vor vedea fiii sau fiicele ajunsi la maturitate dezorganizati, haotici, adesea nefericiti si neadaptati. Dar ce ne facem insa cu adultii dependenti din viata noastra? Sa le defectam calculatoarele sau televizoarele? Ar fi si asta o solutie, nu? Macar intr-o seara. Poate asa vom descoperi golul interior al celuilalt, lipsa de preocupari, teama si fuga de propria existenta.

Imbecilizarea prin televiziune

Un studiu CNA arata cat timp petrec copiii in fata televizorului: 35% stau peste doua ore, 23% mai mult de trei ore, iar 16% depasesc patru ore; 98% dintre copiii cu varste cuprinse intre 6 si 15 ani prefera sa se uite la televizor, care este si obiectul care le-ar lipsi cel mai mult unui procent de 58% dintre acestia.

Le spune asta ceva parintilor? S-au redus procentele ca urmare a vreunei treziri a adultilor la realitate si declansarea responsabilitatii fata de progenituri? Ei insisi dependenti de ecran, ii lasa pe micuti sa risipeasca un timp pretios, irecuperabil, si ii educa discutabil prin intermediul unor emisiuni la care bulina atrage discret si inutil atentia ca e nevoie de acordul parintilor. Acordul e dat de mult, varsta devine irelevanta - ,,copiii de azi sunt mult mai maturi decat cei de ieri", si nimeni nu observa ca raul s-a produs. Ca nu este semn de precocitate ori maturitate tacerea copilului, retragerea in sine ori comunicarea in sloganuri publicitare si replici de un umor indoielnic si inteles dubios.

Cata vreme nu exista emisiuni cu adevarat educative, profitabile raman cartea, vizionarea de spectacole ori filme de calitate cu familia, activitatile comune, sportul, comunicarea, dezbaterile pe subiecte cotidiene, pregatirea pentru viata in acel fel pe care nu-l poate face nimeni mai bine si mai eficient decat parintele care-si iubeste cu adevarat copilul. Pentru ca nu e dragoste aceea care te lasa sa-i faci rau, iar inconstienta nu e niciodata circumstanta atenuanta cand esti mama sau tata.

Protectia cititorilor. Aventuri pe internet

La adulti, abuzul de internet apare in legatura cu preexistente dezordini com­portamentale legate de cumparaturi, sex, jocuri de noroc sau la bursa, pe care le exacerbeaza. Internetul face pur si simplu lucrurile mai usor de realizat ori de dobandit si astfel apare tentatia si abuzul. La adapostul anonimatului si cu presupusa secretie de dopamina care creeaza starea de bine, utilizatorul nu mai vede nicio limita, nicio interdictie, si lucrurile o pot lua foarte usor razna. De exemplu, cautarea unui partener pe internet, pentru o relatie de durata sau doar pentru distractie, ramane una dintre activitatile preferate atat de barbati, cat si de femei. Prezenta pe site-urile de intalniri este in continua crestere. Pentru cei singuri poate fi mana cereasca in a-si gasi jumatatea si sunt destui fericiti care binecuvanteaza pentru asta internetul. Dar sunt mai multi aceia pentru care internetul a insemnat dezastrul. Pentru ca, ascunzandu-si statusul civil, utiliza­torii pornesc cu gandul explicit al infidelitatii virtuale si ajung rapid sa treaca granita spre experientele reale. Care, pentru unii pofticiosi, mai ghinionisti, s-a dovedit a fi fost chiar ultima: aceea a pisicii curioase. Atentie! Nu tot ce zboara prin eter se mananca si infidelitatea virtuala nu lasa urme de ruj pe camasa.

Alerta de sezon. Atentie la ce-si doresc copiii!

Calculatorul a devenit, se pare, ca si masina, un rau necesar si nu mai este considerat de mult un lux. Precum o sabie cu mai multe taisuri, intra pana si in casele mai sarace ori in scoli de catune, ca o premisa a civilizatiei, purtand masca inocenta a cunoasterii garantate de informatiile nelimitate pe care le poate oferi. A devenit indispensabil, e tot mai performant si tot mai accesibil ca pret. Trei calitati care ascund marele defect: calculatorul poate da dependenta. Daca tot nu va puteti opune mersului inainte al omenirii si ii cumparati micutului modernul instrument de cunoastere si joaca, aveti grija sa impuneti si reguli stricte de la bun inceput, pentru a impiedica instalarea dependentei. Si nu uitati sa fiti un bun exemplu. Pentru ca, daca voi insiva preferati calculatorul ca partener de viata, nu veti fi convingator in ochii celui pe care ar trebui sa-l feriti de toate pericolele, nu numai de apa si foc.

Despre......semnele subjugarii

Numarul de ore petrecute online (cu cat este mai mare, cu atat creste si riscul de a deveni dependent). Cei din jurul tau cred ca ai o problema. Efecte neplacute asupra vietii profesionale, familiale si sociale. Esti atras de intimitatea online.

Tii secret numarul de ore pe care il petreci la calculator. Esti tanar (cu cat esti mai tanar, cu atat creste riscul sa dezvolti dependenta).

Esti nerabdator sa revii in lumea virtuala. Ai deja bataturi la incheietura mainii. Sfatul specialistilor este sa incerci sa reduci constient timpul alocat acestei activitati si sa te implicit in altele, cu oameni reali, cu care sa interactionezi ca pe vremea cand nu exista internetul. Nu este normal sa stii ce fac oamenii de pe cealalta parte a planetei, dar sa n-ai habar de cum ii cheama pe vecinii tai. Daca nu reusesti singur, alege un psiholog, dar nu unul virtual.

...vagabonzii electronici

Ei sunt un tip aparte de dependenti, cei care navigheaza cu orele fara a se concentra pe ceva anume. Faptul ca sunt online le este de ajuns pentru ca le place sa viziteze locuri noi, sa afle noutati si considera internetul o experienta fara sfarsit, asa cum nu este nimic din ceea ce ii inconjoara.

 

Când viaţa trece în viteză pe lângă tine

Daniela Dumitriu

Jurnalul National, 10 dec

Mulţi oameni se tem de liniştea dinăuntrul lor. Se tem că nu ar şti ce să “facă” în acel moment, pentru că au fost învăţaţi că “a face” este unul dintre verbele cele mai importante.

Un alt verb extrem de mediatizat este “a avea”. Oamenii caută întreaga viaţă să îşi atingă visele, să îşi cumpere ceea ce doresc sau să aibă o anumită relaţie de cuplu şi uită că cel mai profund adevăr nu se află în afara lor, în lumea materială, ci înăuntru, în cea sufletească, şi că singurul verb care contează este “A FI”.

În majoritatea cazurilor, oamenii încep prin a “face” pentru a “avea” şi astfel a “fi” fericiţi. În realitate, procesul trebuie să fie exact invers. Pentru că a te simţi fericit e o stare interioară oricum, independent de exterior. A “fi” devine astfel momentul esenţial al “existenţei” noastre (a exista înseamnă a fi). De aceea poţi “avea” sentimente de împlinire doar după ce ai atins starea de fericire. Şi poţi “face” ceva doar dacă simţi cu adevărat că aceasta e calea ta şi ea te ajută să devii fericit.

 

ESENŢA

Nu e nimic rău însă în a avea ceva. Dar, dacă acesta devine sensul vieţii tale, poate fi o problemă pentru suflet. Iar a căuta mereu să fii în acţiune, să “faci” ceva în goana timpului te îndepărtează puternic de esenţa ta interioară, care e liniştea. Când parcurgem în mare viteză calea vieţii, ca pe o autostradă, cu 300 km/oră, nu mai vedem nimic din frumuseţea peisajului, iar detaliile care produc bucurie, clipele se duc prea repede şi rămân pierdute pe vecie. În plus, apăsând acceleraţia prea mult, am putea avea un accident oricând, căci la o viteză excesivă simţurile îţi rămân în urmă şi nici nu te poţi opri prea uşor în caz că apare un obstacol.

Oamenii se întreabă astfel mereu: oare când voi ajunge la capăt, să am ceea ce îmi doresc? Şi continuă să alerge cu sufletul la gură către ţelurile propuse în viitor, omiţând frumuseţea momentului prezent, care este de altfel singurul care există, singurul care nu ne părăseşte niciodată şi cel real. Chiar şi în fizica cuantică, timpul are doar o singură coordonată: prezentul; trecutul şi viitorul fiind doar iluzii ale minţii umane.

În special în oraşele mari, unde oamenii sunt preocupaţi de atingerea unui standard sau a unui ţel anume, fie el material sau nu, minţile lor sunt pline de forfota gândurilor şi grijilor, crezând că viitorul către care aleargă neîncetat le va aduce împlinirea dorinţelor. În marile capitale ale lumii, oamenii au câte doi-trei slujbe pentru a putea atinge standardele financiare pe care şi le doresc, fugind de la un loc de muncă la altul, mâncând în grabă, fără să îşi mai vadă copiii sau partenerul decât în week-end, pentru că viaţa reprezintă pentru ei o goană nebunească după acel “ceva” care le lipseşte, sperând că îi va ajuta să se împlinească sufleteşte.

DEZECHILIBRE

Vedem astfel tot mai multe cupluri destrămate, oameni bolnavi şi, pe ansamblu, societăţi care nu îşi mai pot găsi echilibrul natural. Oamenii sunt din ce în ce mai nervoşi, mai stresaţi şi mai puţin conectaţi la natură şi la ei înşişi, nemaiştiind în ce direcţie merg, de ce şi cine sunt ei cu adevărat, pentru că a te opri şi a petrece un timp zilnic cu tine însuţi, a trăi momentul şi a nu proiecta mereu viitorul e prea dificil pentru ei. Aceasta poate fi o cauză datorită căreia nici nu se simt compleţi sufleteşte şi au permanent nevoie de o maşină mai mare sau mai nouă, o casă mai deosebită, un alt job, mai mulţi bani, mai multe călătorii, un alt partener etc., căutând mereu sentimentul de satisfacţie mărunt, de altfel, pe care bunurile ţi le pot da, căci aceste emoţii de înălţare a spiritului nu durează prea mult după atingerea obiectivelor dorite.

Dacă oamenii ar şti că sunt deja compleţi, spiritual vorbind, şi că satisfacţia pe care o caută pretutindeni o găsesc în pacea dinăuntrul lor, s-ar opri preţ de o clipă şi s-ar cunoaşte cu adevărat. Pentru că ei nu se identifică cu maşina lor, casa lor etc.; identitatea şi realizările lor sunt importante, dar nu atât de mult încât să ţină loc sentimentului natural de plinătate pe care îl atingem atunci când ne întoarcem în noi înşine. Aşa cum spunea Eckhart Tolle, nimic nu ne poate completa mai mult, nu e nevoie să adăugăm nimic în plus, material sau emoţional, pentru că suntem deja perfecţi înăuntrul nostru.

ŢELURI

99% dintre oameni cred însă că scopul vieţii este de a “avea” ceva, a “deveni” cineva important, a “lăsa ceva în urmă” etc. Scopul existenţei noastre umane este însă mai degrabă acela de a intra în conexiune perfectă cu ceea ce suntem înăuntru – Dumnezeu. Pacea supremă. Necondiţionalitatea. Lipsa percepţiilor. Liniştea. Perfecţiunea însăşi. Spiritul, în forma sa cea mai pură.

Tolle spunea că, atunci când mintea este folosită distructiv, ego-ul preia puterea şi astfel apare competiţia, separarea de ceilalţi şi dorinţa de a trăi în viitor. Căci ego-ul nu iubeşte clipa de acum. Ego-ul are nevoie de a vedea oponenţi pretutindeni şi de a spune “nu am timp”. Sufletul este acoperit astfel aproape mereu de puterea ego-ului care îşi doreşte o maşină mai puternică decât a vecinului, o casă mai arătoasă, bani mai mulţi etc. şi care spune, oricând şi oricât ar “avea”, că “nu a reuşit încă” să atingă standardele propuse.

E chiar important să ne întrebăm din când în când “funcţionează ceea ce fac?”, “îmi oferă satisfacţia reală?”, “de câţi ani caut satisfacţia alergând după ţelurile mele fără să o ating cu adevărat?” şi “dacă nu a funcţionat, nu mă simt împlinit după tot ceea ce am realizat, sunt gata să mă schimb?”.

Adaptare

Pentru Tolle, o variantă de a trăi momentul prezent este aceea de a întâmpina formele în care ni se prezintă viaţa (situaţii, anturaj, boli etc.) cu dragoste şi acceptare necondiţionată şi a nu opune rezistenţă, adaptarea naturală şi renunţarea la tiparele mentale limitative, reprezentând astfel o cale reală de a ajunge la esenţa fiinţei noastre. Nu avem nevoie de mai mult timp pentru a atinge satisfacţia şi nici de “a face” ceva în plus. Mintea poate alege să “fim”, pur şi simplu, să mergem pe linia curentului şi nu contra lui. De aceea, atunci când mergem împotriva sensului vieţii, de multe ori apar blocaje, accidente şi uneori boli “a opune rezistenţă acestei clipe cu tot ce îmi aduce ea mă delimitează de mine însumi, de experienţele mele şi mă proiectează în viitor mereu, şi astfel pierd procesul fundamental al însăşi existenţei mele”, momentul prezent. Prezentul este “ceea ce este”. Viitorul nu “este” niciodată. Viitorul rămâne pentru totdeauna… în viitor. Spunând “DA” clipei de acum, spun “DA” vieţii şi o trăiesc din plin, dinăuntru şi îmi încarc sufletul cu plinătatea acestui moment, oricare ar fi el. Iar când accept şi onorez prezentul, mă accept şi mă onorez pe mine şi pe Dumnezeu. Şi devin una cu el. Perfecţiunea însăşi. Şi ca să închei cu o notă de umor, aşa cum spunea Tolle, asta “nu îţi răpeşte timp deloc”.

Trei căi pentru a fi “prezent”

În cartea “A new earth”, Tolle arată că există trei modalităţi prin care conştiinţa se poate alinia cu sufletul: acceptarea, bucuria şi entuziasmul. Fiecare reprezintă o anumită vibraţie de conexiune între minte şi spirit şi trebuie să fim atenţi atunci când nu ne aflăm pe aceste frecvenţe, pentru că pot apărea dezechilibre energetice, de la suferinţa emoţională şi până la cea fizică. Pentru acceptare: să încercăm să primim totul aşa cum vine, căci fiecare moment e preţios şi aduce cu el o anumită lecţie de viaţă. Pentru bucurie să lăsăm pacea care vine o dată cu acceptarea să se transforme în fericire, căci ea este limbajul Universului. A aştepta să atingi fericirea în viitor e un proiect care acolo va rămâne pentru totdeauna: niciodată în prezent. Pentru entuziasm: cei care fac totul cu plăcere îl simt fără efort; el aduce motivaţie pentru atingerea ţelului şi senzaţia că mergi pe calea sufletului.

Puterea rugăciunii: miracol şi împlinire

Cercetătorul japonez de fizică cuantică Masaru Emoto a demonstrat în 1996 care este impactul emoţiei pozitive al rugăciunii asupra structurii apei; prin experimentele sale a dovedit că materia poate fi influenţată de energia gândului. Între testele făcute de el există şi unele care arată cât de benefic e modificată structura energetică atunci când spunem o rugăciune sau o afirmaţie pozitivă.

Nu trebuie să ştii prea multe pentru a te ruga; gândul tău să fie pozitiv şi puternic, pentru că, odată emis şi repetat cu o frecvenţă mare, generează transformarea realităţii.

ARMONIE

Foloseşte această imensă putere a gândurilor pozitive pentru a atrage spre tine cele mai frumoase întâmplări şi pentru a fi în armonie. O poţi face oricum, dar cel mai bine este desigur să o faci conştient, deoarece gândurile tale pot fi emise şi inconştient şi desigur şi acelea au puterea lor de a se transforma în realitate.

Fii mereu atent la ceea ce gândeşti, pentru că ţi se poate întâmpla ceea ce te preocupă chiar dacă nu eşti prezent când le emiţi. Fii prezent în ceea ce ceri şi mai ales formulează-ţi cererile ca şi cum ele s-au întâmplat deja, pentru ca mintea ta să preia mesajul pozitiv fără dubii.

CALE

Cea mai frumoasă cale de a cere ceva divinităţii poate lua forma rugăciunii sau a recunoştinţei; când eşti recunoscător pentru ceea ce ceri e ca şi cum ai primit deja totul aşa cum ţi-ai dorit şi dovedeşti că ai încredere în desfăşurarea pozitivă a lucrurilor. Universul primeşte comanda ta şi ţi-o îndeplineşte pe atât de repede pe cât de puţine îndoieli ai tu în privinţa realizării ei. A te ruga pentru nevoile tale devine aşadar un act plin de dragoste şi de responsabilitate faţă de tine însuţi, căci tu eşti cel care formulezi cererea, dar şi cel care emite îndoielile; de tine depinde cum anume pleacă mesajul tău către divinitate pentru a fi îndeplinit; în puterea, forţa şi emoţiile gândurilor tale stă miracolul rugăciunii.

Invitaţie la dialog

Daniela Dumitriu este singurul consultant român Feng Shui acreditat de Feng Shui Society UK (FSSA) şi singurul practician EFT (Emotional Freedom Technique) din România (EFT-ADV) inclus în lista internaţională a practicienilor avizaţi de Gary Craig, inventatorul acestei tehnici.

 

Esti inteligent? Inseamna ca ai... sperma buna!

Ziua, 6 decembrie

Cu cat un barbat este mai inteligent, cu atat calitatea spermei sale este mai buna, conform autoarei Rosalind Arden, profesor la King's College din Londra. Aceasta concluzie este o consecinta a faptului ca persoanele mai inteligente sunt in general si mai sanatoase decat celelalte, iar barbatii inteligenti sunt considerati intotdeauna sexy de catre femei, potrivit unui articol publicat in cotidianul "The Economist" si preluat de Agerpres.

Rosalind Arden face parte dintr-un grup de cercetatori care si-au propus sa evidentieze eventualele legaturi dintre inteligenta, genetica, starea generala de sanatate a indivizilor si procesul de selectie al partenerului de viata. Inteligenta generala a unei persoane - modul in care diferitele domenii ale inteligentei, precum fluenta verbala si usurinta in exprimare, aptitudinile analitice sau gradul de constientizare spatiala, sunt reprezentate intr-un singur individ - este masurata cu ajutorul unui instrument al psihologiei denumit 'g-ul lui Spearman'. Recent, s-a descoperit faptul ca valoarea acestui 'g' influenteaza numeroase alte aspecte in plan individual, precum sanatatea si chiar speranta de viata. O posibila explicatie a acestui fapt este ca oamenii inteligenti fac alegeri mai bune in viata. De pilda, acestia pot alege sa se fereasca de excese de orice fel, pot cauta sa manance cat mai sanatos si exemplele pot continua.

Mai mult decat atat, s-ar parea ca un grad mai mare de inteligenta constituie dovada unei sanatati generale cu origine genetica. Acest principiu este sustinut de numerosi biologi evolutionisti si a fost formulat stiintific de profesorul Geoffrey Miller de la Universitatea din New Mexico, care a participat si la studiul realizat de Rosalind Arden.

Conform biologilor evolutionisti, inteligenta, asa cum este ea manifestata in aptitudini precum cele artistice sau muzicale, reprezinta un indicator de incredere al unei sanatati genetice cat mai bune, si functioneaza astfel ca un afrodisiac, atragandu-i pe reprezentantii sexului opus aflati chiar si inconstient in cautarea unui partener cat mai sanatos pentru reproducere.

Rosalind Arden a ales sa se opreasca asupra studiului calitatii spermei pentru ca acest factor al sanatatii organismului parea sa nu aiba nici o legatura cu gradul de inteligenta al unei persoane, iar in cazul in care o astfel de legatura ar fi fost identificata, ar fi servit ca un puternic argument pentru a sustine ca inteligenta este corelata cu starea generala de sanatate a organismului. Ea a folosit in studiul sau datele deja existente, culese in 1985 de la aproximativ 4.500 de veterani ai razboiului din Vietnam, in cadrul asa-numitului 'Vietnam Experience Study'. Acesti fosti soldati au fost supusi in anii '80 unor seturi minutioase de analize si teste medicale si psihologice. Printre aceste teste s-a numarat si analizarea calitatii spermei (concentratia de spermatozoizi pe centimteru cub de lichid seminal) dar si a numarului de spermatozoizi din lichidul seminal dupa ejaculare.

Conform compararii rezultatelor examenelor medicale asupra calitatii spermei cu testele psihologice la care acestia au fost supusi, se pare ca intr-adevar, oamenii mai inteligenti au o calitate mai buna a spermei. Mai mult decat atat, acestia aveau o stare generala mai buna in sens darwinian, adica aveau un simt al autoconservarii mai dezvoltat, aveau capacitatea de a-si atrage mai usor parteneri sexuali si de a produce urmasi. Pana la urma se pare ca, fie si la nivel inconstient, majoritatea femeilor care si-ar dori sa aiba o aventura cu Brad Pitt, l-ar prefera drept sot pe Albert Einstein.

 

Fericirea este contagioasa, dar nu si la locul de munca

Ziua, 5 decembrie

Fericirea este contagioasa si se propaga "in valuri" in cercurile de prieteni si rude, insa colegii de munca par sa ramana imuni la starile celorlalti, potrivit unui studiu publicat vineri si preluat de AFP.

Cercetatorii au stabilit ca grupurile de oameni fericiti si nefericiti se formeaza conform unor criterii de proximitate sociala si geografica. De exemplu, probabilitatea ca o persoana sa fie fericita creste cu 42%, daca un prieten care se afla la mai putin de 800 de metri este fericit. Procentrul este de 25% daca prietenul respectiv se afla la mai putin de 1,5 kilometri si descreste pe masura ce distanta creste. Insa starile vecinilor si prietenilor au un impact mult mai mare asupra oamenilor decat partenerul de viata sau colegii de la locul de munca, potrivit aceluiasi studiu. Sansele de fericire cresc cu 8% in caz de coabitare cu un partener fericit, cu 14% daca o ruda fericita locuieste alaturi si cu 34% in cazul unor vecini fericiti.

"Schimbarile in nivelul de fericire al individului se pot propaga in valuri in grupurile sociale si pot genera o ampla structura in cadrul unei retele, aparand astfel grupuri de oameni fericiti sau nefericiti. In perspectiva noastra, cel mai important este sa vedem ca persoanele care formeaza legaturi sociale au o influenta asupra bunastarii indivizilor din jurul lor", spun autorii studiului, profesorul Nicholas Christakis, de la Harvard Medical School, si profesorul James Fowler de la Universitatea California din San Diego. Acestia au adaugat ca "fericirea umana nu este transmisibila in cazul indivizilor izolati".

Formula nu este insa valabila pentru locul de munca. "Colegii de munca nu afecteaza nivelul de fericire, ceea ce ne face sa credem ca propagarea starilor emotionale poate fi limitata de contextul social", au mai spus autorii studiului.

Intr-un articol aparut odata cu studiul "revolutionar", profesorul Andrew Steptoe, de la Colegiul Universitar din Londra, si profesorul Ana Diez Roux, de la Universitatea din Michigan, scriu ca "daca fericirea se transmite prin intermediul relatiilor sociale, acest lucru ar putea contribui indirect la transmiterea similara a unei stari bune de sanatate".

Studiul a fost realizat pe un esantion de 5.124 de adulti cu varste cuprinse intre 21 si 70 de ani, intre 1971 si 2003. Cercetatorii i-au intrebat pe subiecti daca sunt optimisti in ceea ce priveste viitorul, daca au fost fericit in trecut, daca se bucura de viata si daca simt ca sunt la fel de buni ca restul persoanelor din jurul lor.

A.E.G.

 

Ghid psihologic pentru gestionarea stresului financiar

Victor Popescu

Cotidianul, 04 Dec 2008

În plină criză economică, românii nu par să se fi trezit încă din inerţia consumului de voie bună şi nici nu dau semne că ar şti să-şi chibzuiască bugetul. Specialiştii în psihologie şi resurse umane oferă soluţii pentru a ţine echilibrul între nepăsarea inconştientă şi fatalismul anxios al celor care nu vor să creadă că ar putea reveni la sărăcia din perioada comunistă.

Criza financiar-economică va maturiza gândirea economică a românilor aflaţi încă în inerţia consumului nechibzuit.

În această primăvară, când criza financiar-economică bătea la poartă, premierul ne asigura că uraganul dezlănţuit peste Ocean nu va survola Carpaţii. În toamnă însă, tăvălugul şomajului şi al crispărilor bancar-bursiere n-a mai zăbovit. A dat buzna peste noi şi ne-a prins oarecum uimiţi, într-o inerţie comodă, şi puţin dispuşi să ne gândim la greutăţile ce ne pasc. De vină pentru lipsa de reacţie ar fi imaturitatea consumatorilor autohtoni, obiceiul de a gândi de pe o zi pe alta, dar şi negarea evidenţei de teamă că ne-am putea întoarce la vremurile paupere din perioada ceauşistă, susţin psihologii. Ei recomandă, în schimb, evitarea reacţiilor panicarde, chibzuinţa pe termen lung şi îndreptarea privirii spre partea plină a paharului, spre a profita de oportunităţile oferite de criză.

“Mă frapează că pe români nu-i interesează prea mult creşterea preţurilor sau faptul că ar putea cheltui mai puţin dacă ar cumpăra de la un alt magazin.

Singurul lucru care îi îngrijorează este faptul că salariile nu mai cresc, aşa cum au fost obişnuiţi în ultima vreme”, observă psihoterapeutul Anda Păcurar. Este o gândire “păguboasă”, spune ea, aceea care nu ţinteşte altceva decât creşterea lefurilor. “Românul nu pune niciodată presiune pe el, să-şi recalculeze bugetul, să elimine cheltuielile care nu sunt necesare”, completează psihoterapeutul. Ea crede că vom ieşi din inerţia cheltuielilor exagerate abia la anul, când vom simţi pe propria piele ce înseamnă scăderea puterii de cumpărare.

Chiar dacă şapte din zece consumatori români admit că situaţia lor financiară nu este prea bună şi că nu îşi vor mai permite extravaganţe, 57% dintre aceştia “au o percepţie bună sau foarte bună asupra finanţelor pentru următoarele 12 luni”, precizează Sondajul Global de Evaluare a Încrederii Consumatorilor realizat de compania Nielsen în luna octombrie. În plus, abia doi din cinci români consideră că ţara se află în recesiune. “Acest optimism exagerat e un semn de imaturitate şi vine din obişnuinţa românilor de a trăi de pe o zi pe alta. Au sentimenul că se vor descurca într-un fel sau altul la fel cum au procedat în alte momente mai dificile”, interpretează psihologul Ticu Constantin, conferenţiar dr. la Facultatea de Psihologie a Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi. Românii refuză încă să vadă evidenţele, iau o atitudine de negare, pentru că “mulţi dintre ei au trecut anterior prin sărăcie şi acum, când au obţinut condiţii materiale mai bune, nu mai pot accepta ideea că ar putea fi din nou săraci”, explică Anda Păcurar.

Reversul inconştienţei este panica, o reacţie la fel de păguboasă, spun psihologii. “Dacă ai îngrijorări cu privire la creşterea dobânzii creditului, e bine să întrebi direct la bancă şi nu să te mulţumeşti cu informaţii din media. Panica e cu atât mai mare cu cât nu cunoşti ce se întâmplă”, punctează Anda Păcurar. Psihoterapeutul crede că, în loc să ne îndreptăm atenţia spre hopurile din trecut (sărăcie, faliment) sau să ne îngrijorăm pentru viitorul incert, ar trebui să ne concentrăm asupra prezentului. “Dacă eşti mai atent la viaţa de zi cu zi, dacă te uiţi la cum anume cheltuieşti banii într-o lună, începi să deţii controlul bugetului, să ai sentimentul că stăpâneşti situaţia. Or, cei mai mulţi se trezesc după două zile că nu mai au nici un ban în buzunar şi nu pot să-şi explice unde s-au dus banii”, spune Păcurar. Viaţa conjugată la timpul prezent presupune şi alte avantaje. Pe lângă faptul că înlătură îngrijorările fără obiect, ne motivează să trecem la acţiune, completează psihoterapeutul.

Ca şi cum grijile pentru bunăstarea familiei n-ar fi de-ajuns în vremurile ceţoase, managerii mai au pe cap şi gestionarea viitorului companiei şi a resurselor umane. Oricât de sumbră este imaginea graficelor abrupte, coach-ul Horea Murgu crede că persoanele în poziţii de conducere ar trebui să vadă mai degrabă oportunităţile ivite în urma dezechilibrelor financiar-economice. Aceasta doar cu condiţia definirii aplicate a “crizei”. “Criza înseamnă lucruri foarte diferite pentru diversele nişe economice. Odată ce a fost lămurit ce înseamnă criza pentru companie şi pentru fiecare departament în parte, încurajez managerii să-şi reconfigureze harta mentală, să vadă unde se deschid noi drumuri”, explică preşedintele Coaching Institute. El invocă un caz recent al unei companii din industria vânzărilor de maşini. În condiţiile în care era clar că vânzările sunt în descreştere, coach-ul, împreună cu executivii companiei, a pus la punct o soluţie pentru a compensa aceste pierderi. “Ne-am gândit cum putem creşte veniturile din mentenanţă, din service, prin îmbunătăţirea relaţiei cu clienţii care au cumpărat deja acea marcă şi au nevoie de un service mai bun şi mai aplicat”, exemplifică Horea Murgu.

În faţa constrângerilor financiare, o măsură managerială imediată va fi şi eficientizarea, mai spune coach-ul. “În ultimii ani, unele cheltuieli au fost motivate de aşteptările mari legate de creşterea volumelor de vânzări. Companiile şi-au permis cheltuieli pe care poate nu le-au chibzuit la maximum. De exemplu, un agent de vânzări bântuia prin capitala ultrasufocată destul de multe ore cu o maşină, pentru că tehnica de vânzare rămăsese fixată pe această formulă, care nu aducea un profit prea mare”, rememorează Horea Murgu. În afara economiei de resurse, coach-ul mai recomandă rapoarte ceva mai frecvente pentru a căpăta o imagine cât mai clară asupra evoluţiei companiei. În plus, precizează coach-ul, unii directori pun răul în faţă şi evaluează mai des salariaţii (o dată pe lună, şi nu semestrial) pentru a şti care dintre ei sunt indispensabili pentru companie în momentul în care vor fi necesare disponibilizări în grup.

Şomajul în perioada de recesiune înseamnă un stres enorm, dar şi pericolul de a cădea într-o vrie a deznădejdii, avertizează specialistul în gestionarea resurselor umane Ion-Ovidiu Pânişoară, conferenţiar universitar la Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti. “Individul disponibilizat într-o vreme în care e mai dificil să-şi găsească un loc de muncă va fi expus riscului apariţei «neajutorării dobândite»: omul începe să se vadă pe sine ca pe un ratat, ceea ce îi închide pe mai departe posibilitatea unor viitoare succese, chiar şi după calmarea crizei”, observă Pânişoară. Totul e să rămâi încrezător că poţi să realizezi anumite lucruri şi, paradoxal, să-ţi impui obiective mai curajoase decât până acum, cu o singură condiţie: să fie fezabile. “Şomerul s-ar putea gândi că, dacă până acum îi era teamă să încerce altceva, noua situaţie ar putea deveni o şansă pentru a face ceea ce şi-a dorit toată viaţa”, spune Pânişoară. El admite însă că unei persoane ajunse la ananghie îi va fi teribil de greu să aplice aceste tehnici de gândire pozitivă.

Chiar şi angajaţii care n-au ajuns pe drumuri trăiesc în această perioadă sub o presiune enormă. În 2008, 81% dintre americani susţin că banii reprezintă un factor semnificativ de stres, aceeaşi părere fiind împărtăşită în 2007 de numai 73% din populaţie, iar în 2006 de 59% dintre respondenţi. Aceleaşi creşteri ale procentelor de îngrijoraţi au fost înregistrate şi în legătură cu stabilitatea locurilor muncă sau cu banii pentru gospodărie, relevă un sondaj realizat de Asociaţia Psihologilor Americani (APA). Or, cronicizarea stresului îşi lasă amprentele sale şi asupra organismului: sistemul imunitar este slăbit şi creşte vulnerabilitatea la gripă, artrită, atacuri de cord sau diabet. Persoanelor preocupate tot timpul de bani, psihoterapeutul Jane Pavich le recomandă o dietă echilibrată, ore suficiente de somn şi exerciţii fizice constante. “Ştiu că sună simplist, dar toate acestea pot îmbunătăţi sănătatea fizică şi emoţională. Te ajută să treci cu bine peste grijile cotidiene”, recomandă Pavich, citată de portalul APA.

Tot la nivel de recomandări, conferenţiarul Ion-Ovidiu Pânişoară crede că în condiţiile excepţionale de azi ar fi util ca statul să gândească un serviciu pentru consilierea psihologică a persoanelor zdruncinate de criza economică. “Şomerii sunt disperaţi, ar trebui să aibă un consilier căruia să îi vorbească. Pe lângă aceasta ar fi nevoie şi de o intensificare a cursurilor de recalificare”, arată specialistul în gestionarea resurselor umane. Pe de altă parte, psihologul ieşean Ticu Constantin crede că odată cu criza financiară românii vor deveni mai copţi la nivel de mentalitate economică. “După ce-am trecut în anii ’90 printr-o perioadă de recuperare a frustrărilor şi după ce am ajuns acum în beţia creditărilor, criza ne va ajuta să ne maturizăm. Vom înţelege că trebuie să gândim pe termen lung, să investim în copiii noştri şi să ne raportăm mai atenţi la bani şi la produse”, conchide specialistul în psihologia economiei.

Femeile, mai vulnerabile la criză

“Odată cu deteriorarea condiţiilor economice, stresul cauzat de bani şi de problemele economice s-a transformat într-o veritabilă suferinţă fizică şi psihică, afectând mai ales femeile”, spune psihoterapeutul Katherine Nordal într-un comunicat al Asociaţiei Psihologilor Americani, instituţie care a realizat recent un sondaj privitor la nivelul stresului în SUA. Astfel, 83% dintre femei sunt stresate din cauza banilor, aceeaşi presiune resimţind-o abia 78% dintre bărbaţii americani. Cele mai afectate sunt americanele de peste 44 de ani, preocupate mai cu seamă de stabilitatea locului de muncă şi de sănătatea familiei. La polul opus de vârstă, tinerele între 18 şi 29 de ani sunt cel mai îngrijorate pentru banii de întreţinere.

Contul bancar emoţional

“Vremurile financiare dificile pot despărţi sau pot apropia oamenii. Totul depinde de ceea ce eu aş numi contul bancar emoţional”, afirmă psihoterapeutul american Jeff Anglin, citat de portalul Asociaţiei Psihologilor Americani. Supravieţuirea unui cuplu depinde de “cât de transparent eşti în a-i spune celuilalt în ce fel eşti afectat de criză”, precizează Anglin. Terapeutul recomandă cuplurilor să-şi reamintească în ce fel au trecut cu bine peste alte momente de restrişte. “E important pentru cupluri şi familii să-şi spună: «Am reuşit să ne descurcăm atunci, o să reuşim şi de data asta»“, recomandă psihoterapeutul. Tema crizei e bine să nu fie un subiect tabu în familie, dar nici nu trebuie să devină tema exclusivă a cuplului, nuanţează psihoterapeutul Anda Păcurar. “E firesc să se discute, atâta vreme cât replicile sunt constructive şi încerci să pui la punct un buget al familei. Dacă partenerii pun lucrurile pe hârtie şi ajung la un acord privind cheltuielile, inclusiv un buget pentru cheltuieli neprevăzute, se pot elimina eventualele certuri. Accentul trebuie pus pe a rezolva problema, şi nu pe ceartă sau acuze”, subliniază psihoterapeutul.

 

Munca peste program, cel mai mare stres al angajaţilor

Sandra Scarlat

Adevarul, 3 dec 2008

Peste 50 la sută dintre angajaţii din Bucureşti care au participat la un studiu realizat de o companie de telefonie spun că le stresează mai ales munca peste program

Sunt şeful care-ţi face tot timpul scandal, sunt nesimţitul care-ţi intră în faţă la coadă, sunt iubita care te cicăleşte de câte ori întârzii seara, sunt deadline-ul pe care sper să nu-l depăşeşti. Sunt cuvintele omuleţului verde care se pregăteşte să încaseze pumni de la cei care vor sa se destreseze pe www.antistresu.ro, un site lansat de Romtelecom odată cu o nouă campanie antistres.

Iniţiativa vine ca o reacţiei a rezultatelor studiului realizat de aceeaşi companie, în octombrie, pe un eşantion de 3.300 de persoane care lucrează în 15 clădiri de birouri cu trafic mare din Bucureşti. Cincizeci şi şapte la sută dintre cei intervievaţi au spus că se simt stresaţi, mai ales femeile între 22 şi 35 de ani, (62 la sută). Principalul motiv de stres este munca peste program, 51 la sută au declarat că stau la birou mai mult de 10 ore pe zi, 39 la sută au recunoscut că lucrează şi acasă, iar 40 la sută, că primesc reproşuri din partea familiei pentru că îi preocupă prea mult munca.

Efecte: visezi că-ţi baţi şeful

Printre efectele stresului resimţite de participanţii la studiu se numără tulburări ale somnului – 42 la sută visează sarcini de serviciu, iar 47 la sută îşi imaginează că-şi bat şefii sau colegii.

În ceea ce priveşte metodele de destresare, cei mai mulţi, 66 la sută, au spus că se uită la televizor, citesc sau dorm şi doar 31 la sută fac mişcare, mai ales în aer liber.

Stresul intervine atunci când credem că resursele de care dispunem nu fac faţă nevoilor pe care le avem, apare ca o reacţie de adaptare la mediu şi, deşi nu scăpăm de el decât atunci când murim, nu este neapărat un lucru rău, a explicat Mihai Radu Popa, life & performance coach.

Fiziologic, stresul înseamnă adrenalină care are un efect benefic pe o perioadă scurtă, pentru că devenim mai agili, mai atenţi, ne creşte forţa fizică, pentru că se traduce printr-o încordare a muşchilor. Nu este o boală şi nu este sinonim cu anxietatea sau depresia, dar poate duce la depresie, prin prelungirea stresului negativ, a spus Popa.

Posibile cauze ale stresului la locul de muncă sunt conflictele interpersonale, cerinţe care ni se pare grele sau injuste sau evenimentele neplăcute, decese, schimbarea jobului sau riscul pierderii locului de muncă, la care se adaugă poluarea fonică sau lipsa unui spaţiu suficient.

Stresul prelungit scade eficienţa angajaţilor, pentru că cei foarte buni tind să muncească foarte mult, pentru că le place ce fac, dar dacă managementul nu este suficient de inteligent să-i protejeze se poate ajunge la epuizare.

Simptome: nervozitate, oboseală

Simptome ale stresului excesiv sunt tulburările somnului şi apetitului, nervozitatea, starea generală de oboseală, pe care dacă le percepi acut este recomandat să apelezi la un specialist, în opinia lui Mihai Popa.

„Dacă nu-ţi faci timp pentru relaxare trebuie să-ţi faci timp pentru a fi bolnav”, a spus Popa, care crede că cel mai important este să prevenim acumularea stresului, printr-un stil de viaţa „un pic mai conştient”.

Remedii: somn şi alimentaţie sănătoasă

Adică să dormim bine, nu mai puţin de 7, 8 ore pe noapte, să mâncăm sănătos şi cât mai natural – cât mai multe fructe, legume, cereale, sucuri naturale -, să evităm consumul excesiv de cofeină, alcool şi tutun şi să facem cât mai multă mişcare. Mihai Popa recomandă să folosim orice ocazie pentru a ne mişca, cum ar fi să evităm scările rulante şi lifturile, dar şi să ne plimbăm de dragul de a ne plimba, fără stresul că trebuie să fim undeva şi nu ajungem la timp.

Şi pentru că stresul este un fenomen care se petrece la nivelul percepţiei, trebuie combătut şi mental. Mihai Popa recomandă pragmatismul – „schimbă ce poti, acceptă ce nu poti schimba, învaţă să faci diferenţa între cele două”.

Destresorii se plimbă prin Bucureşti

Campania Romtelecom, care a început ieri cu lansarea site-ul, va continua cu „echipa de destresori” care va fi prezentă în Bucureşti, în staţii RATB, la metrou sau la cozi şi va pune în scenă tot felul de situaţii care să-i implice pe oameni şi să-i ajute să se amuze şi relaxeze, a explicat directorul de relaţii publice de la Romtelecom, Cristina Popescu. Echipa va ieşi în stradă luni, marţi şi miercuri - 8, 9 şi 10 decembrie şi 15, 16 şi 17 decembrie -, pentru că s-a constatat că primele trei zile ale săptămânii sunt cele mai stresante.

 

De ce ne pierdem cu firea?

Andreea Romanovschi

Adevarul, 3 dec 2008

Ne enervăm din ce în ce mai des şi, de multe ori, din nimicuri. Nu ne gândim însă niciodată de ce ajungem aici. Situaţiile neplăcute în care ajungem, fără voia noastră, ne fac adesea să ne enervăm pentru că nu le evaluăm corect.

Te trezeşti de dimineaţă. Prea devreme pentru gustul tău. Dar trebuie. Şi la un moment dat începi să te enervezi. Te grăbeşti. Cafeaua dă în foc. Pleci repede de-acasă.

Traficul este infernal. Ajungi la serviciu deja iritat. O discuţie în contradictoriu şi gata! Simţi că eşti un butoi cu pulbere, care poate exploda în orice moment. Iar lucrurile nu se opresc aici.

Ne ieşim din fire şi acasă. Ne enervăm tot mai des şi, uneori, chiar din nimicuri.

“Mă enervează la culme aglomeraţia din metrou. Oamenii care nu aşteaptă să cobori şi te împing înapoi, să intre ei în vagon”, ne-a spus Ramona R., de 26 de ani.

“Mă enervează faptul că am de lucru mult şi, dacă rezultatele nu se văd pe moment, toată lumea consideră că nu fac nimic, iar unii mai au tupeul să mă întrebe şi de ce sunt obosit”, a afirmat, la rândul său, Horia M., de 37 de ani.

“Uneori, mă răstesc la ei”, a adăugat acesta. Câteodată ne dăm seama că am depăşit măsura. Ne promitem că data viitoare vom fi mai calmi, dar reacţionăm la fel.

Ba mai mult, ni se întâmplă să ne enerveze numai faptul că lângă noi sunt şi oameni calmi. Când depăşim măsura, nu ne gândim de ce am ajuns acolo.

Frustrarea conduce la furie

De fiecare dată când suntem puşi în situaţii neplăcute, ne supărăm sau ne simţim frustraţi. Enervarea este doar o consecinţă a acestei stări emoţionale.

Potrivit psihoterapeutului Corina Ciobanu, când suntem împiedicaţi să ne împlinim dorinţele, când ne confruntăm cu o situaţie pe care am prefera să o evităm, suntem nefericiţi.

Acest sentiment de disconfort se poate transforma rapid în furie, iar starea noastră este perturbată şi mai mult.

“Starea de nervozitate apare ca urmare a gândurilor noastre, în momentul în care ne raportăm la o situaţie dată. De exemplu, un prieten întârzie la întâlnire.

Gândurile de genul “e neserios, trebuia să vină la timp” pot provoca starea de nervozitate persoanei respective”, a explicat pentru “Adevărul” psihologul Elisabeta Ilie.

La rândul său, psihologul Lena Rusti a afirmat că enervarea poate apărea atunci când ajungem într-o situaţie care ne dă o stare negativă, de neputinţă, de inferioritate, de neîncredere. Situaţia este cu atât mai neplăcută cu cât avem sentimentul că nu noi suntem cei care putem schimba lucrurile.

“Alteori, enervarea apare atunci când trebuie să recunoştem că nu putem face un lucru şi asta devine evident pentru cei din jur”, a explicat Rusti.

Femeile îşi exprimă furia altfel decât bărbaţii

Specialiştii spun că femeile şi bărbaţii nu se enervează din cauze diferite, ci se manifestă diferit. “Femeile îşi pot exprima starea de enervare ca vulnerabilitate, pot plânge mai uşor.

Bărbaţii pot avea tendinţa de a părea că au situaţia sub control şi atunci vor încerca să se calmeze mai repede”, a subliniat Rusti.

Pe de altă parte, în cazul bărbaţilor, furia este percepută, adesea, ca un semn al virilităţii, consideră experţii de la Asociaţia Americană de Psihologie. Potrivit lor, “în cazul femeilor, furia nu este încurajată”. Este percepută, mai degrabă, ca un act “neplăcut şi lipsit de feminitate”.

Furia lor poate fi manifestată pasiv-agresiv, printr-o tăcere exagerată sau prin bârfe distructive. În urma unui studiu, profesorul de psihologie Raymond DiGiuseppe, de la St. John’s University a ajuns la concluzia că spre deseobire de bărbaţi, femeile sunt mânioase mai mult timp, au mai multe resentimente şi nu se exteriorizează foarte mult.

Nu în ultimul rând, unele au tendinţa de a-şi face o listă de persoane despre care spun că le-au scos din minţi şi cu care nu mai intenţionează să vorbească vreodată în viaţă.

Mânia se potoleşte cu vârsta

DiGiuseppe a descoperit că pe măsură ce înaintează în vârstă, oamenii au tendinţa de a fi mai puţin furioşi.

Şi diferenţele dintre sexe, în ceea ce priveşte manifestarea, se atenuează în cazul celor trecuţi de 50 de ani. Bărbaţii sunt, în continuare, mai predispuşi la agresivitate, iar femeile mai înclinate spre episoade lungi de furie.

Chiar dacă mai multe persoane ajung la un moment dat într-o situaţie neplăcută, frustrantă, nu toate se enervează. Specialiştii spun că starea, într-o astfel de împrejurare, depinde foarte mult de personalitatea şi temperamentul fiecăruia în parte.

“Cei care sunt calmi când alţii se enervează ştiu cum să depăşească situaţia conflictuală” [Elisabeta Ilie

Psiholog]

Suferinţe fizice şi profesionale

Suprasolicitarea poate duce la tulburări psihosomatice, la boli cardiovasculare, la boli ale sistemului digestiv sau respirator, a atenţionat Lena Rusti.

O persoană nervoasă poate avea dureri de cap, se poate confrunta cu scăderea capacităţii de memorare şi concentrare. Creşterea tensiunii arteriale, slăbiciunea generală, somnul agitat pot fi, de asemenea, consecinţe ale stărilor de enervare repetate.

Enervarea strică reputaţia

Crizele de nervi pot avea însă şi consecinţe în materie de imagine. Dar, mai mult în cazul acelor femei care nu-şi pot stăpâni accesele de furie.

Un studiu făcut de Victoria Brescoll de la Yale University arată că o femeie care-şi iese din fire uşor la locul de muncă poate fi considerată mai puţin potrivită pentru a ocupa funcţii de conducere.

În acest timp, bărbaţii care se enervează şi se manifestă ca atare se bucură de admiraţie. De altfel, mai multe cercetări privind bărbaţii furioşi au indicat că atitudinea acestora este asociată deseori cu capacitatea lor de a-i domina pe cei din jur.

Femeile care au astfel de stări sunt considerate “lipsite de control”. Dacă nu sunt calme, nu sunt considerate raţionale. Nu în ultimul rând, a afirmat Brescoll, bărbaţii care se înfurie uşor sunt mai bine plătiţi decât femeile cu aceeaşi atitudine.

Calmul, o recompensă

O persoană care se simte echilibrată când cele din jur îşi pierd controlul se poate simţi recompensată prin propria ei stare, fapt care îi dă o senzaţie de bine.

Calmul poate fi păstrat, spun psihologii, printr-o evaluare corectă a situaţiei, prin acceptarea interlocutorului, cu punctele sale de vedere diferite. Toleranţa joacă un rol extrem de important. De asemenea, fiecare trebuie să comunice şi să se înţeleagă bine cu cei din anturaj.

Acest lucru poate veni odată cu obţinerea unei stări de echilibru interior, dar poate fi învăţat şi prin tehnici de relaxare. Fiecare trebuie să-şi cunoască obiectivele şi să fie conştient de limitele sale.

Top 10 lucruri care ne enervează

Fără a avea rigurozitatea unei cercetări sociologice, putem spune că majoritatea motivelor de enervare se regăsesc în lista de mai jos.

Fie că e vorba de enervarea provocată de înghesuială sau de cea care vine din obligaţia de a da şpagă, cele mai multe pot fi încadrate în grupe de motive. Ordinea din top poate să difere mult de la un individ la altul

1 Invadarea spaţiului personal (inclusiv cicăleala, pisălogeala, imixtiunile în viaţa personală etc.)

2 Răzgândelile / nerespectarea promisiunilor

3 Amânările şi întârzierile

4 Îngâmfarea (inclusiv fiţele, aroganţa, ostentaţia)

5 Blocajele sociale (ca lipsa banilor, birocraţia etc.)

6 Regulile absurde sau lipsa regulilor unde ar fi fost cazul

7 Prostia

8 Lipsa de înţelegere, de încredere, reproşurile nemeritate

9 Excesele legate de serviciu (munca în zadar, în exces etc.)

10 Lipsa de civilizaţie

 

Starea de nefericire, tratată prin hipnoză

Mădălina Chitu

Cotidianul, 02 decembrie 2008

Numărul de şedinţe depinde de intensitatea tristeţii pacientului. Încrederea în terapeut este esenţială pentru tratament

Terapia prin hipnoză este cea mai de succes metodă pentru tratarea stărilor de nefericire, a depresiilor, anxietăţilor şi a fobiilor de orice fel, cu precizarea ca pacientul să fie motivat pentru schimbare, afirmă psihoterapeuţii. "Terapia prin hipnoză constituie tipul de terapie care utilizează starea modificată de conştiinţă, care permite accesul la restructurarea unor conţinuturi psihice şi ameliorarea sau chiar vindecarea unor simptome, precum atacurile de panică, depresiile care pot avea diferite cauze, tulburările alimentare, tulburările de somn şi anxietăţile", menţionează psihoterapeutul Mihaela Sahlean. Totodată, specialistul afirmă că pentru această metodă este foarte important gradul de sugestibilitate a pacientului.

"Această metodă este recomandată şi persoanelor stresate şi are menirea de a relaxa pacientul cu ajutorul intrării într-o transă uşoară pe care psihoterapeutul i-o induce pacientului. Această transă uşoară o poate trăi fiecare om, în fiecare zi. Un bun exemplu este atunci când citim o carte şi nu auzim nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Singura diferenţă este că terapeutul ajută pacientul să treacă peste momentele grele care l-au marcat", precizează psihologul Cătălina Constantin. O altă problemă tratată cu această metodă este isteria, spun psihologii. "Au existat cazuri în care persoanele isterice au paralizat fie parţial fie total, iar această problemă a fost tratată cu ajutorul terapiei prin hipnoză. În cazul acestor subiecţi, problema nu era una din punct de vedere medical, ci una care ţine de subconştientul acestora", spune psihologul Hanibal Dumitraşcu. Specialistul Georgiana Gane menţionează că hipnoza este o stare de transă caracterizată de sugestibilitate înaltă, relaxare şi imaginaţie bogată din partea psihoterapeutului.

"Nu poate fi vorba de somn, pentru că mintea pacientului este conştientă şi funcţionează, însă domeniul său de activitate se restrânge, permiţând, astfel, intrarea în contact cu lumea interioară şi mobilizarea minţii inconştiente", subliniază doctorul psihiatru Georgiana Gane. Starea de transă, menţionează psihologii, poate fi indusă prin diferite metode. "Totul ţine de imaginaţia fiecăruia în parte, dar pentru ca pacientul să fie introdus într-o stare de transă psihoterapeutul poate folosi pendulul sau un simplu ceas, important este ca bătăile inimii subiectului să se autoregleze, iar starea de încordare să fie eliminată", spune psihologul Dumitraşcu.

Psihoterapeutul nu se joacă cu mintea pacientului

Starea de transă pe care specialistul o induce subiectului nu este una care îi poate afecta acestuia din urmă personalitatea. "Individul este perfect conştient de tot ceea ce se întâmplă în jur, iar fiecare zgomot îl poate scoate din acea stare de relaxare", menţionează Hanibal Dumitraşcu. Psihoterapeutul nu îl poate determina pe pacient să facă ceva fără voia lui. "Depinde de imaginaţia fiecărui specialist în parte. Un bun exemplu pot fi poveştile amuzante, de genul celor lui Ion Creangă, poveşti care îl ajută pe individ să depăşească momentele grele", spune terapeutul Constantin. Specialistul subliniază şi faptul că, pentru ca această metodă să aibă un succes garantat, pacientul trebuie să aibă încredere în specialist.

"Pacientul trebuie să spună lucrurile despre care doreşte să discutăm, iar acesta nu trebuie să omită anumite detalii, pentru că acele mici amănunte vor rămâne în subconştient, iar problema nu poate fi tratată. Un alt lucru esenţial pentru depăşirea problemelor este motivaţia. Subiectul trebuie să îşi dorească să treacă peste anumite probleme, pentru că împotrivirea acestuia nu va avea nici un efect benefic", afirmă psihologul Cătălina Constantin.

Această metodă de relaxare şi de depăşire a momentelor grele poate fi folosită de oricine are încredere în terapeut şi doreşte să treacă peste momentele grele, dar care nu suferă de anumite maladii psihice foarte grave, precizează specialistul Mihaela Sahlean. Numărul şedinţelor necesare pentru depăşirea momentelor grele ţine de motivarea persoanelor care apelează la această metodă, afirmă psihologii. "Atacurile de panică se pot trata şi în trei şedinţe, dar problemele precum depresia, fobiile, pot dura şi până la 20 de şedinţe", precizează terapeutul Constantin. O şedinţă la psiholog costă în jur de 100 de lei.

 

Avortul poate duce la aparitia dereglarilor psihice

Alina Olteanu

Ziua, 30 noiembrie

Femeile care au facut o intrerupere de sarcina sunt de trei ori mai predispuse sa devina dependente de alcool si droguri si cu 30 la suta mai predispuse sa sufere de dereglari psihice, in comparatie cu celelalte femei, arata un studiu realizat de cercetatorii din Noua Zeelanda, potrivit "Daily Mail". O alta cercetare, realizata de aceasta data de Universitatea Queensland din Australia, sugereaza ca femeile care pierd un copil sau fac un avort la varsta de 21 de ani sunt de trei ori mai predispuse sa aiba probleme cu drogurile sau alcoolul. Desi Colegiul Regal de Psihiatrie din Marea Britanie a numit aceste dovezi neconcludente, militantii pro-viata sustin ca femeile trebuie sa fie informate chiar si asupra celui mai mic risc in cazul unui avort.

Potrivit studiului realizat de Universitatea din Otago, Noua Zeelanda, si publicat duminica in revista "British Journal of Psychiatry", anxietatea si consumul abuziv de alcool sunt cele mai frecvente probleme cu care se confrunta o femeie dupa avort. Oamenii de stiinta au ajuns la aceste concluzii, dupa ce au efectuat cercetatari asupra unui numar de 500 de femei. Potrivit profesorului David Fergusson, care a condus studiul, rezultatele descoperite au implicatii foarte importante pentru ca, de exemplu, mai mult de 90 la suta dintre avorturi au fost autorizate in Marea Britanie pe motiv ca mamele care ar pastra un copil nedorit ar putea dezvolta dereglari psihice. "Aceste noi concluzii dau peste cap motivele psihiatrice care justificau avortul. (...) Pentru unele femei, avortul poate fi cauza unei vieti stresante si traumatizante", a subliniat el.

Un al doilea studiu, realizat de Universitatea Queensland din Australia, arata ca femeile care pierd un copil sau fac o intrerupere de sarcina la varsta de 21 de ani, sunt de trei ori mai predispuse sa aiba probleme cu drogurile sau alcoolul. "Intreruperea de sarcina si avortul sunt evenimente extreme de stresante din viata despre care s-a vazut ca pot conduce la anxietate, tristete, iar in cazul unor femei, chiar la o depresie serioasa sau la dependenta de anumite substante", a aratat cercetatoarea australianca Kaeleen Dingle. Totusi, potrivit lui Ann Furedi, de la serviciul britanic de consultanta pentru gravide, desi pierderea sau intreruperea de sarcina poate conduce la acumularea unui stres urias si la anxietate, "avortul nu cauzeaza in mod necesar problema, care poate fi legata de alte evenimente din viata femeilor".

 

Aviz amatorilor: dependenţa de reality show-urile TV este incurabilă şi poate duce la sinucidere

Ziua, 28 noiembrie

Doi psihiatrii canadieni afirmă că au identificat o nouă afecţiune de natură psihică, incurabilă deocamdată, a cărei formă de manifestare - teama bolnavilor că işi trăiesc vieţile in cadrul unui reality show TV, din care nu mai pot ieşi - poate duce la sinucidere, relatează presa britanică, potrivit NewsIn.

Specialiştii au numit această afecţiune sindromul Truman, după celebrul film "Truman Show", din 1998, in care personajul principal, interpretat de Jim Carrey, realizează că viaţa lui este de fapt un reality show, aflată permanent in atenţia camerelor, şi că toţi cunoscuţii lui - familie, prieteni - nu fac decat să joace roluri.

Prietenii devin actori impostori

Apariţia bolii este favorizată de utilizarea reţelelor sociale de pe Internet, cum ar fi Facebook, şi a site-urilor de video sharing. Acestea sunt, in opinia cercetătorilor, pretexte ideale pentru cei cu un psihic mai labil de a-şi expune fanteziile sau pasiunile personale unui public extrem de larg. Altfel spus, ei simt că devin celebri peste noapte şi sunt supuşi unei presiuni psihice. Principala problemă cu care se confruntă bolnavii este că nu mai au incredere in nimeni, considerand chiar că şi apropiaţii au fost inlocuiţi de actori impostori. Un exemplu al manifestărilor cauzate de sindromul Truman, relatat de specialişti, este cel al unui tată a cărui fiică ameninţa cu sinuciderea, intrucat era convinsă că aceasta era singura cale de a fi eliminată din spectacol. Cazurile de acest gen sunt dificil de tratat, atata timp cat bolnavii işi "concediază" psihiatrii, pretextand că aceştia sunt doar actori, simpli colegi de platou, după cum mărturiseşte, din propria experienţă, directorul unui spital din New York.

Sindromul Truman

Existenţa dovedită a unui sindrom Truman a determinat o impărţire a opiniilor experţilor. Unii consideră că formele de manifestare a bolii nu sunt cu nimic diferite de unele tipuri "clasice" de paranoia, in timp ce alţii susţin că, in ciuda simptomele asemănătoare, sindromul Truman este cauzat, in mare parte, de presiunile psihice pe care Internetul şi emisiunile de tip reality le pun asupra unui număr mare indivizi. "Faptul că oricine, indiferent de aptitudini, poate deveni instantaneu celebru este un lucru extrem de provocator pentru unii, dar poate duce, in cazul celor mai vulnerabili, la acest sindrom. Categoria cea mai predispusă in a dezvolta această afecţiune este cea a persoanelor cu probleme de socializare", spune dr. Ian Gold, unul dintre cei doi psihiatri care au "botezat" noua afecţiune. Pana acum, in evidenţele medicale au fost inregistraţi peste 70 de bolnavi diagnosticaţi cu sindromul Truman. [Z.O.]

 

De ce ne simţim deprimaţi?

de Andreea Romanovschi

Adevarul, 24 nov 2008

Oamenii alunecă într-o stare proastă atunci când nu mai au suficient timp pentru ei şi nu se simt apreciaţi. Prinşi în această plasă, devin incapabili să depăşească momentul şi intră într-un cerc vicios. Uneori avem senzaţia că suntem înconjuraţi de oameni deprimaţi şi ajungem să ne simţim la fel. Şi nu realizăm de ce.

În fiecare zi vedem în jurul nostru feţe mohorâte, oameni care par supăraţi şi fără chef de viaţă. Arată de parcă li s-au înecat toate corăbiile. Alţii încearcă, de ochii lumii, să schiţeze câteva zâmbete, dar după ce au senzaţia că nu-i mai vede nimeni, amarul li se citeşte pe chip. Dacă îi întrebă cineva “Ce s-a întâmplat?”, răspunsul este, de obicei, acelaşi: “Mă simt uşor deprimat. Dar nu ştiu din ce cauză”. De ce ne simţim deprimaţi?

Captivi într-un cerc vicios

Oamenii funcţionează pe principiul răspunsului la propriile lor nevoi. Şi au o serie de nevoi fizice, biologice – să doarmă suficient, să se hrănească sănătos. În aceeaşi măsură, oamenii au şi o serie de nevoi emoţionale: nevoia de a fi apreciat, nevoia de a fi în siguranţă.

Iar acestea dau sănătatea emoţională a persoanei. În momentul în care contextul de viaţă nu le mai permite să răspundă acestor nevoi, sănătatea emoţională suferă. Iar prima reacţie este cea de deprimare.

“Motivul pentru care oamenii se simt deprimaţi este că, practic, ei nu au acces la întăriri. Adică la lucrurile care răspund la nevoile lor emoţionale.

De pildă, au un loc de muncă unde primesc foarte multe sarcini, foarte multe critici, sunt ameninţaţi pentru a fi motivaţi să termine sarcinile în timp util. Este vorba de o suprasolicitare a resurselor emoţionale.

Totodată, pentru că petrec foarte mult timp în aceste împrejurări, le rămâne foarte puţin timp de petrecut în împrejurări care răspund nevoilor lor emoţionale. Adică alături de familie sau de prieteni, un context care să-i facă să se simtă bine.

Din cauza acestei scăderi a energiei, oamenii nu mai sunt capabili să se implice de bună voie în activităţi reconfortante. Şi atunci intră într-un cerc vicios”, a explicat pentru “Adevărul” psihologul Bogdana Bursuc de la Mind Institute.

Depresia poate fi generată şi de un eveniment de viaţă traumatic. Oamenii pot ajunge în această stare nu numai din cauza unui conflict cu un superior ierahic, ci şi din cauza unor certuri cu partenerul de viaţă, a pierderii unei persoane dragi sau chiar din cauza unui cure de slăbire prea severe.

Semne: Tristeţea şi lipsa de iniţiativă

Medicii spun că, de obicei, oamenii nu prea îşi dau seama de ce au ajuns în această stare. Au tendinţa să generalizeze, altminteri o caracteristică a celor deprimaţi. Încep să-şi spună că viaţa e grea, că la serviciu atmosfera este neplăcută, că nu li s-a mai întâmplat nimic bun de foarte multă vreme.

Consideră că pur şi simplu viaţa nu mai are sens, dar nu identifică adevăratele cauze. Şi de foarte multe ori dau vina pe alţii pentru modul în care se simt.

Semnele care indică o stare depresivă sunt, de obicei, tristeţea şi pierderea încrederii în sine. De asemenea, un depresiv nu se mai bucură nici măcar atunci când este implicat în activităţi care înainte îi făceau o reală plăcere.

De la caz la caz, pot apărea sentimente de neajutorare, vinovăţie, agitaţie, dificultăţi de concentrare, lipsa poftei de mâncare, disfuncţii sexuale sau oboseală cronică. Psihiatrii atrag atenţia că şi copiii pot face depresii. În cazul lor, această afecţiune se manifestă prin schimbarea dispoziţiei. Sunt mai irascibili, mai dezinteresaţi, mai indiferenţi.

Depresia, boala secolului

Depresia este caracterizată, în general, de tristeţe şi de diminuarea tonusului. Anxioşi, obosiţi, descurajaţi, oamenii deprimaţi sunt incapabili să înfrunte până şi cea mai mică dificultate. De aici rezultă un sentiment de inferioritate, care le accentuează starea de melancolie.

Există mai multe tipuri de depresie – de la cea constituţională, de care suferă un număr relativ redus de persoane, la cea reactivă, care apare în faţa dificultăţilor vieţii, altminteri cea mai întâlnită. Statisticile arată că aproape 10% dintre români sunt diagnosticaţi cu depresie.

Potrivit unui raport al Federaţiei Mondiale pentru Sănătatea Mintală, peste 450 de milioane de persoane din întreaga lume suferă de afecţiuni comportamentale precum depresia sau schizofrenia. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că până în anul 2020 depresia va deveni cea mai răspândită boală în lumea Occidentală.

Oamenii îşi cultivă singuri stările proaste

Depresiile pot fi accentuate de mediul în care trăieşte persoana respectivă. Dacă aceasta nu găseşte niciun motiv care să îi readucă speranţa, situaţia riscă să se complice. La un moment dat, sentimentul de vinovăţie, de inutilitate şi ideea că viaţa nu mai are sens pot să culmineze chiar cu o tentativă de suicid.

“Boala se poate agrava fără să-ţi dai seama. Astăzi nu ai chef de nimic, nu te întâlneşti cu prietenii, la un moment dat ajung să nu te mai caute, atunci te simţi şi mai singur şi te afunzi în această stare. Fiind atât de lipsiţi de energie, oamenii nu mai caută sprijinul. Sunt foarte puţine persoane care se duc la un medic de familie, la un psiholog sau la un psihiatru să spună: «Mă simt deprimat, am nevoie de ajutor».

De obicei, la cabinete, pacienţii cu depresie sunt aduşi de familie. Iar când se ajunge în această fază, pacienţii sunt în stare gravă. Sunt oameni care refuză să se mai ridice din pat, să mai meargă la serviciu, chiar să se mai spele”, a explicat Bogdana Bursuc.

Bărbaţii se manifestă furios

Psihologul a adăugat că, în cazul bărbaţilor, depresia se poate manifesta prin accese de agresivitate.

“Pentru că există această normă socio-culturală potrivit căreia bărbaţii nu stau să plângă şi să zacă, în cazul lor depresia se poate manifesta prin furie.

Totodată, poate lua forma consumului excesiv de alcool. Sunt forme mai bine acceptate social”, a afirmat psihologul. Dacă depresia poate apărea sezonier, primăvara sau toamna, determinată fiind în aceste cazuri de o serie de tulburări metabolice, de sărbători oamenii singuri pot ajunge să aibă episoade depresive.

Boală de sezon

“Este adevărat că acum ne confruntăm cu această depresie legată de sărbători, în care singurătatea persoanei respective poate să ducă în final chiar la tentativa de sinucidere.

La noi, numărul de cazuri de depresie de sărbători este mare. Ne dăm seama de acest fapt pentru că unii dintre aceşti oameni solicită în această perioadă internarea în spital pentru ca să nu fie singuri”, a declarat medicul psihiatru Alexandru Paziuc.

În cazul celor care suferă din cauza pierderii unei persoane dragi, dacă starea depresivă se menţine mai mult de două luni, medicii spun că este posibil să fie nevoie de terapie medicamentoasă.

Prizonierii propriilor gânduri negre

Cei care sunt deprimaţi au tendinţa să se gândească la aceleaşi lucruri. Neplăcute. Au aceleaşi idei obsedante, chiar fixaţii. Sunt convinşi că în viaţa lor nu mai există nicio coerenţă, că lucrurile bune li se întâmplă doar altora. În aceste condiţii, nu fac altceva decât să-şi agraveze starea.

Tocmai din această cauză, spun psihiatrii şi psihologii, terapia are două mari componente: una de activare comportamentală, în care omul trebuie implicat în activităţi pentru a avea mereu o ocupaţie şi pentru a nu se mai gândi la aspectele negative, şi o a doua, în care pacientul trebuie să fie ajutat să devină conştient de faptul că toate ideile şi fixaţiile lui trebuie înlăturate, întrucât îi agravează starea emoţională.

„Depresia nu trebuie confundată cu astenia, care este doar o stare de oboseală”, Alexandru Paziuc, psihiatru

Păzeşte-te singur de depresii!

Specialiştii spun că oamenii se pot feri singuri să devină depresivi. De pildă, un concediu de odihnă luat la timp, deconectarea de la problemele profesionale, o ambianţă plăcută acasă sunt factori-cheie care ajută la preîntâmpinarea unor astfel de probleme.

Pentru unii dintre cei care nu sunt într-o stare gravă, muzica şi filmele preferate pot fi o soluţie pentru a ieşi din starea de impas, la fel cum cumpărăturile pot fi pentru alţii. Implicarea în acţiuni care să le ocupe timpul şi să le schimbe gândurile e bine-venită.

Totodată, psihiatrii atenţionează că oamenii trebuie să-şi schimbe mentalitatea în ceea ce priveşte psihoterapia. Depresia se tratează, iar tratamentul nu ţine numai de medicaţie, mai ales că aceasta nu este recomandată în stadiile iniţiale ale bolii.

Cei care suferă de această boală trebuie să conştientizeze acest lucru, să ceară ajutor chiar şi atunci când forma afecţiunii este uşoară. O boală în stadiu avansat se tratează mai greu.

 

Românii, avertizaţi să nu-şi mai bată copiii

de Andreea Ofiţeru , Mirela Dădăcuş

Adevarul, 24 nov 2008

Autorităţile pentru protecţia copilului au pus în dezbatere publică un plan prin care îşi propun să stopeze violenţa asupra celor mici. Copiii din România vor fi protejaţi împotriva violenţei fizice şi verbale, precum şi împotriva exploatării prin muncă şi a celei sexuale.

În următorii patru ani autorităţile îşi propun să-i înveţe pe români să devină intoleranţi cu violenţa asupra celor mici. Cel puţin asta îşi propune Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) prin lansarea unui plan naţional privind prevenirea şi combaterea violenţei asupra copilului, supus în prezent dezbaterii publice pe site-ul instituţiei.

Deşi în ţara noastră există legi care interzic pedeapsa fizică şi tratamentul umilitor, potrivit organizaţiei Salvaţi Copiii România, 84% din copii declară că sunt bătuţi de către părinţi, în timp ce în 75% din unităţile de învăţământ se înregistrează fenomene de violenţă asupra elevilor.

Planul ANPDC, conceput pentru perioada 2009-2013, are ca obiectiv educarea populaţiei în vederea prevenirii şi sesizării cazurilor de violenţă, abuz, neglijare şi exploatare a copilului, inclusiv exploatare sexuală în scop comercial şi exploatare prin muncă.

În acest sens, a fost pus la dispoziţia populaţiei numărul de telefon 116.111, unde pot fi semnalate cazurile de violenţă asupra copiilor, dar şi unde pot fi solicitate informaţii cu privire la serviciile pentru copii. În paralel cu aceste acţiuni, autorităţile se vor ocupa şi de educarea părinţilor prin intermediul televizorului, al internetului şi al revistelor.

Dascălii nu vor mai avea voie să ţipe la elevi

În cadrul programului „şcolilor pentru părinţi”, participanţii vor fi învăţaţi, printre altele, cum să-şi „ţină” în frâu furia în relaţia cu copiii, astfel încât cei mici să nu fie victimele comportamentelor violente ale adulţilor.

Proiectul mai prevede şi introducerea, în fişa postului cadrelor didactice şi nedidactice, din instituţiile de învăţământ, a obligativităţii de a avea un comportament nonviolent faţă de elevi. Asta înseamnă că, indiferent de conjunctură, dascălii nu mai au voie nici măcar să ridice vocea la copii.

Printre măsurile cuprinse în planul ANPDC- lui se mai numără: extinderea, la nivel naţional, a reţelei de consilieri şcolari; crearea, la nivelul primăriilor, a unor compartimente specializate pentru coordonarea activităţilor de protecţie a copiilor, precum şi o mai mare implicare a poliţiei în protejarea copiilor în faţa „găştilor de cartier”.

Potrivit proiectului, în a doua jumătate a anului viitor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului va crea o bază de date la nivel naţional cu ofertele formatorilor de specialişti în prevenirea şi combaterea violenţei asupra

copilului.

 

Dependenta de Internet a fost clasificata ca afectiune clinica de catre psihologii chinezi

Front News, 12 nov 2008

Psihologii chinezi au clasificat dependenta de Internet drept boala clinica, alimentand controversele legate de impactul Internetului asupra psihicului uman.

Ministerul Sanatatii chinez va aproba un manual in care se mentioneaza ca folosirea Internetului mai mult de sase ore pe zi pentru scopuri care nu sunt legate de munca sau de studiu si prezenta unui sentiment de stress sau panica atunci cand nu se poate conecta la Internet sunt doua dintre cele mai comune simptome ale Afectiunii de Dependenta la Internet.

Alte simptome sunt dependenta de cumparaturi online, jocurile oline accesate excesiv, potrivit Newsin.

Un Raport al Comitetului Permanent al Congresului National Popular chinez, circa 10% din cei aproximativ 40 de milioane de tineri chinezi sub 18 ani sunt dependenti de Internet.

Cercetatorii americani sustin ca dependenta de Internet in SUA nu are o aceeasi amploare si ca doar unul din opt americani prezinta astfel de simptome. O buna parte dintre acestia sunt constienti ca au o problema si au cerut ajutor medical.

 

Jocurile te omoara cu zile


Ziua, 21 noiembrie

Un baiat de 13 ani din Italia a fost internat in spital, dupa ce medicii i-au pus diagnosticul "dependenta severa de PlayStation".

Initial, doctorii de spitalul din Lecce au crezut ca Lorenzo Amato a suferit un atac cerebral sau o tulburare grava a creierului, relateaza 4to40.com intr-un material preluat de ziare.com

Adolescentul, care a fost adus la spital de tatal sau, nu putea vorbi si nici nu intelegea ce se petrece in jur. Ulterior, medicii au aflat ca el tocmai terminase o sesiune-maraton pe PlayStation.

Dupa ce si-a revenit, Lorenzo a fost de acord sa arunce la gunoi sistemul de jocuri video, pe care abia il cumparase. [Z. O.]

 

Psihologii avertizeaza: orarul supraincarcat provoaca elevilor accese de violenta

Ziua, 21 noiembrie

Starile de surmenaj pot provoca, in randul elevilor, efecte dintre cele mai neplacute. Orarul supraincarcat al copiilor poate deveni un inamic de temut al sanatii acestora, insa poate fi si cauza actelor de violenta tot mai des intalnite in scolile din tara noastra. Elevii romani petrec, in medie, aproximativ 36 de ore pe saptamana la scoala, in timp ce parintii lor stau in jur de 40 de ore pe saptamana la serviciu. Un proiect al Ministerului Sanatatii, care prevedea reducerea numarului de cursuri, a fost plimbat de Ministerul Educatiei, in loc sa fie transformat in ordin. Indiferenta autoritatilor si tergiversarea la infinit a unei reforme viabile intr-un domeniu considerat prioritate nationala a facut ca elevii sa aiba probleme psihice si sa recurga la acte de violenta, cauzate de surmenaj.

Astfel, scolarii de 7-8 ani, stau in jur de patru ore la scoala si inca cel putin doua acasa, cu temele. In acelasi timp, colegii lor putin mai mari, din clasele a III-a si a IV-a, petrec aproximativ cinci ore in banci. Odata ajunsi acasa, insa, ei sunt nevoiti sa acorde alte trei ore pentru pregatirea temelor. In cazul copiilor de gimnaziu si cei de la liceu situatia este si mai ingrijoratoare. Acestia aproape ca stau mai mult la scoala decat acasa. De exemplu, tinerii de liceu au cate 6-7 ore de curs si 4-5 ore pentru pregatitul temelor. Desi in urma cu trei luni Ministerul Sanatatii a prezentat un proiect care prevedea reducerea numarului de ore la clasa, oficialii din Ministerul Educatiei au trimis proiectul la revizuire, transmite Antena3. In baza proiectului realizat de Ministerul Sanatatii, elevii ar fi trebuit sa aiba un numar maximum de ore stabilit in functie de varsta. Psihologii au atras in nenumarate randuri atentia asupra faptului ca la finalul unui ciclu de studii supraincarcat, multi dintre scolari sufera de probleme de comunicare si devin violenti. Ba mai mult, la un moment dat se produce si efectul invers, iar elevii ajung sa aiba rezultate scolare mult mai slabe.

De altfel, violenta in scoli este la ordinea zilei. Si de cele mai multe ori elevii se bat fara motive. Cel mai recent caz de acest gen este al unui copil din Baia Mare, in varsta de 12 ani, care in urma cu doar doua zile a fost snopit in bataie de doi colegi, in timpul unei pauze, din motive necunoscute. Baiatul a fost lovit pana nu a mai putut vorbi, fiind transportat in stare grava la spital. Starea lui este acum stabila, iar conducerea scolii incearca sa afle acum care a fost motivul disputei.

 

Dansul, leac pentru sedentarism şi stres

de Sandra Scarlat

Adevarul, 21 nov 2008

Mişcările pe ring sunt benefice fizicului, pentru cei care vor să ardă calorii, dar şi psihicului celor stresaţi. Sedentarismul, lipsa încrederii în sine, boala celor “două picioare stângi” sau chiar unele tulburări neurologice îşi găsesc leacul în dans, spun cei care practică acest sport şi psihologii.


Andreea Gherguş are 26 de ani, este rezident în anul I la radiologie, la Institutul Clinic Fundeni, dar de două ori pe săptămână, după ora 20.00, este instructor de dans la clubul Impetus din Capitală.

”Îmi place foarte tare dansul. Şi mă binedispune. După o zi la spital de-abia aştept să vin aici să mă destind”, spune ea. S-a apucat de dans sportiv în urmă cu patru ani, când era în anul trei de facultate, a fost la competiţii, dar a fost nevoită să facă pauză doi ani, pentru licenţă şi examenul de rezidenţiat, iar acum a rămas să predea.

Dacă şi-ar găsi partener, s-ar întoarce în competiţii, dar „e destul de greu să găseşti băieţi care fac dans sportiv, majoritatea vin cu soţiile, cu prietenele, nu din proprie iniţiativă”.

Antrenorul Dorel Bâgiu de la clubul Impetus, unul dintre cele mai vechi din ţară, din anii ‘90, spune că s-a schimbat mult structura grupurilor care vin să înveţe să danseze:„Statistic vorbind, la început publicul-ţintă îl reprezenta studenţii”.

Până în 2000, predominau cursanţii între 16 şi 20, 24 de ani, spune şi antrenorul Mircea Gavrilă, de la cel mai vechi club de dans din Braşov, Fan Dance Club. Apoi au început să vină mai mult adulţii, inclusiv „persoane pe la 40, 50 de ani”, iar la copii numărul a rămas constant.

De plăcere sau de nevoie

Majoritatea adulţilor care se apucă de cursuri de dans nu vor să facă performanţă, ci practică dansul ca hobby sau pentru că trebuie să meargă la petreceri, recepţii sau nunţi şi au „două picioare stângi”, spune Gavrilă.

Este şi cazul Mihaelei Creţu, un economist de 26 de ani, care s-a apucat de cursuri de dans de aproape două luni. „Trebuie să mă duc la unele evenimente şi nu mă descurc deloc. Aşa că am apelat la profesionişti, să nu mă fac de râs”, explică ea. La început i s-a părut uşor solicitant, coregrafia greu de reţinut, mai ales după o zi de muncă, dar cu timpul a început să-i placă şi s-o relaxeze.

„Vin şi pentru condiţie fizică. Înainte mergeam la aerobic, dar mă plictiseam. Dansul e mult mai complex.”

Obsesiile începătorilor

Federaţia Română de Dans Sportiv a adunat o serie de întrebări de la începători şi le-a oferit, pe site, răspunsuri de la „cei mai experimentaţi în lumea dansului”. Din ele rezultă că nimeni nu este prea bătrân pentru a se apuca de dans, dacă fizicul permite, şi nu este nevoie să vii cu partenerul de acasă.

Vlad (26 de ani) lucrează în marketing-vânzări şi vine la dans de aproape un an, cu întreruperi. Spune că a venit singur, însă a găsit la club cu cine să danseze. „Având în vedere că nu te pregăteşti pentru competiţie, nu cred că ai nevoie de o parteneră. E mai bine să dansezi cu mai multă lume, pentru că devii mai adaptabil.

Asta fac şi antrenorii, mai rotesc partenerii”, explică el. Bâgiu spune că nu sunt necesare abilităţi deosebite pentru a deprinde noţiunile de bază în dans. Poate doar dorinţa de a învăţa şi abilitatea de a trece peste teama de greşeli, inevitabile la început.

Printre efectele benefice ale acestui sport sunt creşterea încrederii în sine, dezvoltarea abilităţilor sociale, de comunicare, stimularea creativităţii sau externalizarea unor conflicte sau sentimente, potrivit psihologului Cristina Muntean.

„Puţine experienţe includ persoana în totalitatea ei atât de complet precum o face dansul: corpul, emoţiile şi intelectul”, explică ea.

Puţini fac dans de performanţă

Alina Radu (13 ani) face dans de performanţă de cinci ani, alături de partenerul ei, Florin Pascalache, 14 ani. Se antrenează cam trei ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Tocmai s-au întors de la campionatul naţional pe clase de la Târgu Mureş, unde au luat locul doi.

„S-a schimbat foarte mult performanţa în dans”, spune Alina Radu. „Ce făceam noi la început era mult mai uşor, acum a devenit din ce în ce mai greu pentru că au devenit profesorii mai buni, mai experimentaţi”, adaugă aceasta.

Adulţii au ocupat ringul

Potrivit antrenorului Mircea Gavrilă, până în urmă cu patru ani, mulţi tineri şi adulţi din România ajungeau să facă performanţă în dans. Lucrurile s-au schimbat însă, în principal pentru că se ajunge mai greu în top decât în anii ’90, când, „chiar dacă te apucai la 16, 17 ani, puteai ajunge în finala naţională”.

Cei mai mulţi dintre cei care ajung în competiţii sunt copiii, 70, 80 la sută din cei înscrişi la cursuri de dans ajung să facă şi performanţă, potrivit lui Bâgiu. La adulţi, procentul este mult mai mic. „Cel mai mare handicap este că au început mai târziu şi, la un moment dat, vor intra în competiţie cu perechi care dansează de 15 ani”, spune antrenorul.

După acelaşi algoritm se şi renunţă la cursurile de dans. Copiii mai puţin, pentru că părinţii percep dansul ca pe o activitate în care cei mici au un program controlat, sunt incluşi într-o comunitate, într-un loc în care se îmbină mişcarea cu muzica, potrivit lui Bâgiu. La adulţi însă, mulţi vin în jur de trei luni, învaţă „un vals, un tangou”, după care ajung la concluzia că se pot descurca şi merg singuri mai departe.

Psihologii folosesc dansul ca terapie

Mişcarea în acelaşi ritm cu alţii ajută la formarea relaţiilor, iar datorită comunicării prin mişcare persoanele devin mai conştiente de sine şi mai capabile să interacţioneze.

De aceea, dansul este folosit şi ca tehnică terapeutică „cu rezultate excelente în cazul persoanelor cu paralizie cerebrală, autism, tulburări emoţionale (la copii), diverse tulburări neurologice, persoane cu dizabilitate mintală, precum şi la cei cu hipoacuzie sau cecitate”, spune psihologul Cristina Muntean, colaborator al Reţelei Naţionale de Arte pentru Comunitate.

Elementele terapeutice ale dansului se manifestă în primul rând asupra relaţiei cu corpul propriu, apoi asupra relaţiei cu ceilalţi şi corpurile lor, explică şi psihologul Simina Munteanu. „La început, mişcarea este ghidată de terapeut, după care este încurajată mişcarea liberă, acompaniată sau nu de muzică, ajungându-se în final la construirea unui dans specific fiecărei persoane, în acord cu ceea ce resimte în acel moment.”

Dans-terapia se practică însă izolat în România şi „nu are tocmai o imagine pozitivă în rândul specialiştilor din domeniu”, mai ales din cauza „nerespectării limitelor acestei tehnici şi practicării ei în mod sporadic, nesusţinut de studii aprofundate”, spune psihologul clinician.

Dansăm mai mult ca vesticii

Potrivit datelor de la Institutul Naţional de Statistică, în 2007 existau 5.766 de dansatori legitimaţi la federaţia de profil. Cei care practică dansul de plăcere nu pot fi însă contorizaţi, spune Mircea Gavrilă. La clubul din Braşov pe care-l reprezintă, numărul cursanţilor a rămas relativ constant, 2.500 pe an.

Comparativ cu Occidentul, avem mai mulţi înscrişi la cursuri de dans. “Din punctul ăsta de vedere, România este mult mai dezvoltată decât ţările vestice. Dacă vorbim de Rusia, acolo sunt mai mulţi copii care fac dans şi mai puţini adulţi, în Vest este invers”, explică antrenorul.

 

Traiul in cuplu, sanatate curata!

Ziua, 20 noiembrie, 14:05

Oamenii de stiinta americani sustin ca, dupa producerea unui atac cerebral, persoanele care au un partener au sanse sa traiasca mai mult decat cele care sunt singure. Si asta pentru ca "suportul social" poate determina reducerea inflamatiei creierului si implicit reducerea consecintelor negative pe termen lung.

Potrivit publicatiei "The Telegraph", cercetatorii de la Universitatea de Stat din Ohio au facut un studiu cu ajutorul unor soareci de laborator, in urma caruia au descoperit ca viata celor care suferisera un atac cerebral, dar traiau in compania unui partener/(a), se prelungea cu cateva zile bune. Kate Karelina, coordonatoarea studiului, a explicat ca "există, intr-adevar, o legatura intre traiul in cuplu si reducerea inflamarii creierului dupa un atac cerebral." Toti soarecii care aveau un partener au trait cel putin o saptamana dupa atacul cerebral, iar cei care traiau izolati au murit la numai patru zile.

Expertii au mai descoperit in cadrul aceluiasi studiu ca portiunea de creier afectata de atacul cerebral in cazul soarecilor izolati era de patru ori mai mare decat a celor care traiau in grup.

Z.O.

 

Sclavii Internetului trăiesc rupţi de viaţa reală

de Andreea Marin

Adevarul, 20 nov 2008

Lumea virtuală din spatele ecranului îi poate înghiţi pe cei incapabili să-i reziste. Dependenţa de internet este vizibilă atunci când utilizatorul uită de familie, de prieteni şi se neglijează chiar şi pe el însuşi.

Orele nesfârşite petrecute în faţa calculatorului pot distruge prietenii, provoacă boli sau pot să le inducă internauţilor confuzii între viaţa reală şi universul virtual. Jocurile video şi platformele de socializare continuă să facă victime în rândul celor peste 6,5 milioane de români care utilizează în mod constant Internetul- potrivit estimărilor făcute de Asociaţia Naţională a Internet Service Providerilor.

De la copii de numai câţiva ani la oameni în toată firea trecuţi de 40 de ani, „microbul” îi determină pe utilizatori să se întoarcă cât mai repede în faţa monitorului care-i propulsează în lumea creată de ei înşişi. Aici pot fi cât de puternici, înalţi şi chipeşi vor, fără ca cineva să le conteste identitatea.

Drogul care „curge” prin reţea

Vreme de doi ani, netul a fost pentru mine ca un drog”, povesteşte Călin C, de 23 de ani. El îşi aminteşte că dependendenţa lui faţă de sala de Internet ajunsese până într-acolo încât gândea banii în ore reale pierdute în spaţiul virtual. Dacă avea 2,5 lei, îşi putea procura două ore şi aproximativ 20 de minute de lume virtuală.

Călin vedea „internetul ca pe o poartă către cel mai mare parc de distracţii al lumii”. Făcea parte dintr-o comunitate de câteva zeci de mii de membri, însă în jurul său erau doar câteva persoane. „Stăteam după-amiezi întregi printre copii de opt-zece ani până la bărbaţi de 40 de ani”, îşi aminteşte Călin. De doza de Internet se putea lipsi cel mult două zile: „dacă nu mergeam într-o zi, în următoarea făceam în aşa fel încât să am banii necesari. Renunţam la fotbalul cu prietenii, la ieşirile cu băieţii, la tot pentru Internet”, povesteşte Călin.

Bani şi timp pentru o identitate virtuală

Petre M, de 30 de ani, îşi aminteşte cu înflăcărare de cei patru ani în care a jucat Entropia Universe câte patru-cinci ore aproape zilnic. „Am început prin 2002-2003, pe când de-abia se lansase la noi şi se numea «Project Entropia». Jocul te lăsa să-ţi inventezi propria poveste” explică el. „La început toţi membrii erau «newbies», adică nou-născuţi. Purtam costume portocalii, iar pentru a vinde anumite produse, ieşeam în pieţele publice virtuale şi strigai sau negociam preţul”, povesteşte bărbatul.

De exemplu, realizarea unui amplificator de armă i-a luat lui Petre câteva săptămâni: „era o chestie de inteligenţă, lucrai cu minereuri de fier, apoi cu diverse unelte pe care le aveai sau pe care trebuia să le cumperi”.

La fel ca în Second Life – mai cunoscut astăzi, Project Entropia permitea membrilor să investească bani reali în lumea virtuală. „Un vecin pe care l-am convins să joace a băgat la început 40 de dolari şi a scos peste două mii. A fost un norocos, nu se întâmplă des”, explică Petre M. „Am pus şi eu bani în joc, pentru a scăpa de costumul acela stupid de «newbie»”, mărturiseşte Petre.

„Prin 2006, când erau peste un milion şi jumătate de conturi, nebunia ajunsese până într-acolo încât plăteai o jachetă pentru avatarul tău şi ei îţi trimiteau una acasă, pentru a o purta şi în viaţa reală”, adaugă el. Petre spune că a renunţat la joc din cauza serviciului şi pentru că ajunsese să confunde viaţa virtuală cu realitatea: „am trecut într-o zi pe lângă nişte muncitori în salopete portocalii şi mi-am spus «ce de newbies!», iar în acel moment am realizat că lucrurile scăpaseră de sub control”, măturiseşte bărbatul.

Cinci motive pentru care să alegi lumea reală

„Dependenţa de Internet apare în momentul în care utilizatorul începe să-şi neglijeze datoriile de serviciu, familia sau activităţile de zi cu zi”, consideră psihologul Răzvan Bălan. El crede că fiecare individ în parte trebuie să stabilească până la ce punct îi este folositor Internetul şi când se poate lipsi de el.

1.„Deviaţiile înseamnă ruperea contactului cu realitatea”, explică psihologul. Totodată, „dependenţa nu este dată numai de numărul de ore petrecute în spaţiul virtual, ci mai degrabă de calitatea timpului petrecut”, explică psihologul. Printre motivele pentru care merită să te gândeşti de două ori înainte să alegi petrecerea timpului liber în viaţa virtuală se numără atât provocarea anumitor boli, cât şi înstrăinarea de lumea reală.

2.Depenedenţii de net sunt adesea „posesori”de acnee. Medicii explică acest lucru prin faptul că utilizatorii obişnuiesc să stea aproape de monitor şi sunt cei mai expuşi datorită faptului că lumina emisă de acesta stimulează glandele sebacee. Totodată, medicii susţin că expunerea la această lumină modifică parametrii de funcţionare ai ritmului somn-veghe. Efectele se resimt printr-un somn agitat, cu cicluri scurte care nu pot induce starea de odihnă.

3.Un alt risc la care se expun dependenţii de net sunt diferitele complicaţii ale conjunctivitei. Din cauza ecranului, adesea, ochii se simt obosiţi şi încep să lăcrimeze. Expunerea îndelungată în acest context, favorizează inflamarea corneei şi apariţia keratoconjunctivitei, atenţionează medicii.

4.O altă problemă cu care se confruntă cei care petrec mai bine de două -trei ore în faţa monitorului este cea legată de poziţia în faţa computerului. Astfel, medicii atenţionează că frecvenţa cifozei cevico-toracale – cocoaşă, cum i se spuine în popor - a crescut alarmant în ultimii ani, în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 15 şi 35 de ani. Deşi pericolul poate părea mare doar la nivel estetic, cifoza poate evolua în timp cu consecinţe irecuperabile de tip ortopedic sau neurologic.

5.Un alt motiv pentru care petrecerea timpului liber în viaţa reală este o soluţie mult mai bună este slaba dezvoltare a inteligenţei emoţionale. Psihologul Răzvan Bălan susţine că adesea, cei care utilizează în mod excesiv calculatorul, fie în interes de serviciu, fie în interes personal, sunt mai introvertiţi, mai ascunşi şi mai retraşi decât cei care preferă să trăiască viaţa înconjuraţi de oameni, în natură.

Netul nu e loc de joacă

Vlad S. are nouă ani şi îşi petrece majoritatea timpului liber în faţa computerului, unde descoperă în fiecare zi jocuri noi.

Atunci când mama lui îl goneşte din faţa maşinăriei şi-l trimite la joacă, alături de ceilalţi copii de vârsta lui, Vlad găseşte întotdeauna un sprijin în vecini. Dacă aceştia sunt de vârsta lui, atunci după-amiaza este garantată: o petrec online.

Dacă sunt mai mari, îi convinge să-l lase la computer sub pretextul că le instalează un program „super” care abia a apărut, refuzând în timpul jocului chiar şi miciile trataţii „dulci” din partea gazdei.

Psihologii avertizează că în cazul celor mici, care au o apetenţă tot mai mare pentru lumea proiectată pe monitorului calculatorului, părinţii sunt cei care trebuie să decidă care sunt programele şi site-urile cu conţinut educativ şi unde apar pericolele. Un act de violenţă, un site cu conţinut pornografic descoperit la o vârstă fragedă poate provoca şocuri emoţionale şi psihologice. Părinţii pot înlătura aceste primejdii prin restricţionarea accesului la diverse site-uri, cu ajutorul setărilor din computer.

„Online“ cu porţia

Un program strict al orelor petrecute în faţa computerului este soluţia pentru a evita distrugerea relaţiilor cu prietenii, familia sau limitarea inteligenţei emoţionale la care se expun internauţii însetaţi de universul virtual. Potrivit psihologului Răzvan Bălan, fiecare individ trebuie să decidă cât timp merită să acorde din viaţa sa lumii virtuale şi cât timp celorlalte activităţi care îl ajută să întreţină prieteniile sau să călătorească în viaţa reală şi nu cu ajutorul unor imagini receptate.

Pe de altă parte, medicii îi sfătuiesc pe cei care pot să reducă durata petrecută în World Wide Web, să o facă deoarece ei diminuează astfel riscurile apariţiei unor boli precum keratoconjunctivita, deformării ale coloanei vertebrale- ce poate conduce la complicaţii la nivel ortopedic, precum şi apariţia acneei.

 

Roboţelul corporatist

de Andreea Romanovschi

Adevarul, 19 nov 2008

Angajaţii corporaţiilor respectă reguli stricte, sunt eficienţi, dar şi tot mai străini de ei înşişi. Sclavii unui orar draconic, dependenţi de imagine, angajaţii multinaţionalelor funcţionează după un program indus.

Pantofi lustruiţi, costum, cravată sau fustă de lungime medie, cămaşă şi sacou. Obligatoriu, ceas de firmă. Pentru că totul trebuie să se încadreze în timp. Geantă diplomat sau mapă. Şi un parfum discret, preferabil de firmă. Părul aranjat. Vârsta: până în 35, cel mult 40 de ani.

Sunt uşor de recunoscut. Sunt angajaţii companiilor multinaţionale. Oameni care s-au transformat în nişte roboţi programaţi să execute perfect ordinele companiei. Chiar cu preţul vieţii personale.

Românii preferă să lucreze în companii multinaţionale, atât pentru confortul statutului profesional, cât şi pentru pachetul salarial. La această concluzie a ajuns o cercetare calitativă realizată în acest an de agenţiile Qresearch şi Gemius Research, în colaborare cu eJobs. Cei intervievaţi au considerat că multinaţionalele pun accentul pe împlinirea şi dezvoltarea resurselor umane şi pe motivarea permanentă a angajaţilor.

Dispuşi să muncească până cad

În general, angajaţii companiilor multinaţionale sunt oameni cu studii superioare, tineri (cu vârste de până în 35 de ani). Ştiu să utilizeze calculatorul la un nivel avansat şi stăpânesc cel puţin o limbă străină.

Sunt ambiţioşi, dispuşi să petreacă şi peste 10 ore la serviciu, iar unii sunt chiar gata să renunţe la viaţa personală. În companie, totul se judecă în termeni clari, în obiective de atins în intervale de timp bine stabilite. Miza este venitul.

“Salariile variază în funcţie de poziţia deţinută în companie, precum şi de compania în sine.

Pentru cei care au un an sau doi de experienţă, de pildă, veniturile se pot situa între 1.000 şi 1.500 de euro lunar”, a afirmat Andreea Călinescu, Project Consultant la Barnett McCall Recruitment. Dar există un preţ care trebuie plătit – transformarea într-un angajat cuminte şi dornic să muncească şi atunci când este rupt de oboseală.

“Marile companii produc un gen de personal care este foarte obedient, iar chestiunea aceasta este legată de venituri. Cu cât acorzi salarii mai mari, cu atât creezi o dependenţă mai mare de instituţie. Inclusiv prin multele tipuri de avantaje pe care poate să le ofere o mare corporaţie – o serie întreagă de servicii plus prestigiu.

Asta face ca efectul birocratic să fie foarte puternic, în sensul că oamenii sunt destul de specializaţi, respectă foarte clar nişte reguli”, a explicat, pentru „Adevărul“, sociologul Alfred Bulai.

Cei care nu se conformează, nu pot să supravieţuiască în acest mediu. “Cultura organizaţională a companiei în care lucrezi, te influenţează foarte mult. Dacă nu te laşi îndoctrinat, nu poţi să rezişti mult”, a punctat Călinescu.

Un nou tip de mentalitate

În aceste condiţii, consideră sociologul Marius Pieleanu, “avem de-a face cu un nou tip de mentalitate organizaţională şi de muncă”. Dacă generaţiile de peste 35 de ani din România au, la locul de muncă, un comportament similar celui de dinainte de 1989, la cei de vârstă tânără, de până în 35 de ani, comportamentul tinde să devină relativ similar cu cel al oricărui model organizaţional din Europa Occidentală.

Formându-se astfel, unii dintre angajaţii multinaţionalelor ajung să nu poată concepe un alt stil de viaţă. În schimbul acestei “sclavii”, companiile multinaţionale le oferă tinerilor siguranţa locului de muncă, precum şi siguranţa că îşi pot achita datoriile şi creditele la bănci.

Fără personalitate, dependenţi de imagine

Disciplinarea în exces duce la alienarea omului, iar modelul organizaţional de la nivelul marilor companii are şi efecte negative. Acestea sunt, mai degrabă, de ordin individual. „Angajatul ajunge să aibă multe abilităţi mecanice. Disciplinarea excesivă nu-i mai permite să-şi dea frâu liber imaginaţiei, libertăţilor individuale“, a subliniat Marius Pieleanu.

În plus, corporaţiile pun accentul pe aspectul vestimentar, pe atitudine, pe limbajul adoptat de angajaţi. Specialiştii în resurse umane recunosc că multinaţionalele vor ca angajaţii să fie în permanenţă îmbrăcaţi la costum.

Uneori, bugetul personal nu corespunde cu cerinţele companiei. Varianta de avarie: o pereche de blugi închişi la culoare şi un sacou pot salva situaţia. Sociologul Alfred Bulai a explicat că este vorba despre un anumit gen de prezenţă publică, un gen care să fie agreat şi chiar să constituie un model.

Reclama, sufletul comerţului

Imaginea companiei este indusă angajatului, iar acesta devine dependent de ea. De altfel, multinaţionalele sunt mai atractive. Şi funcţiile au denumiri mai atractive. Secretara, de pildă, e assistant manager.

Sociologii spun că în acest fel diverse funcţii rutiniere sunt încărcate simbolic. Şi limbajul devine “corporatist”. Termeni precum “dead-line”, “product meeting”, “workshop” au intrat în vocabularul uzual al acestora, deşi pentru fiecare există corespondent în limba română. În plus, apare folosirea fără rezerve a unor cuvinte din limba engleză în mijlocul frazelor în limba română – “bottom line”, “however”, “whatever”, “content”, “image”, “quality” etc.

Scopurile roboţeilor corporatişti

Ambiţiile angajaţilor la multinaţionale sunt fie să ajungă cât mai sus pe scara ierarhică, fie să-şi înfiinţeze propria companie. Toţi vor să ajungă în vârf. Pentru cei care visează să aibă propria afacere, o slujbă la multinaţională poate fi extrem de utilă întrucât ajung să aibă cunoştinţe solide asupra modului în care se desfăşoară activitatea într-o companie, dar mai ales experienţă.

Succesul pe cont propriu nu este totuşi garantat, astfel că, uneori, după unul sau mai multe eşecuri, cei care au încercat se întorc într-o corporaţie. Angajaţii multinaţionalelor sunt partea de bază a clasei de mijloc, în plin proces de formare.

„Angajaţii multinaţionalelor pot fi un model cultural pentru o parte din populaţie” , Alfred Bulai, Sociolog

Viaţa personală, sacrificată

Obiectivele trebuie atinse într-un termen scurt, iar programul prelungit este de la sine înţeles. Un succes atrage după sine alte sarcini. Se formează astfel un cerc vicios care nu mai lasă timp angajatului pentru viaţa privată.

Mulţi îşi spun că îşi sacrifică viaţa personală numai pentru o perioadă, până când ajung într-o funcţie mai bună şi îşi rotunjesc veniturile. Între timp, riscă să-şi piardă până şi prietenii.

“Recunosc că prefer să nu spun ce funcţie am, că fiecare vrea ceva de la mine. Treptat, m-a cam lăsat toată lumea în pace”, a spus Florian A., un manager în vârstă de 30 de ani. “Stăteam foarte mult la serviciu. Întâlniri peste întâlniri, dead-line-uri şi tot aşa. La un moment dat, m-am trezit singură.

"M-am speriat. M-am decis să-mi schimb locul de muncă. Ajunsesem la o vârstă la care chiar voiam o viaţă de familie”, ne-a spus Aura C., în vârstă de 35 de ani.

 

Beethoven, Chopin şi Enescu, eficienţi în terapia depresivilor

Milena NIŢĂ

Gandul, 19 noiembrie 2008

Muzica se alege în funcţie de starea de agitaţie a pacienţilor. „Rapsodia română” are efect garantat asupra bolnavilor

„Muzica curge lin, parcă mă vindecă. Este relaxantă, foarte plăcută. Îmi imaginez o plimbare seara, cu barca, pe lac. Vizualizez culoarea verde, o culoare calmă a naturii”. Sunt cuvintele unui bolnav cu tulburare schizoafectivă, după ce a ieşit de la şedinţa de meloterapie, unde a ascultat Chopin – Nocturna nr. 5. La Spitalul de psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos”, foarte mulţi bolnavi cu acest tip de tulburări beneficiază de meloterapie.

„În mare parte, cei cu care lucrez eu suferă de schizofrenie. Ceilalţi sunt cu alte boli psihice (depresii, tulburări de comportament)”, spune Viorel Rădăcină, meloterapeut în cadrul spitalului. Bolnavii vin la cabinetul lui cu trimitere de la medicul psihiatru şi pot participa gratuit la audiţii, pentru că acest tip de terapie este inclus în pachetul de tratament al spitalului. „Prima dată când cineva vine în sala de audiţie, obiectivul este să aibă loc o şedinţă individuală. Atunci se stabileşte profilul pacientului, în care se specifică nivelul de percepţie al muzicii, nivelul cultural, dispoziţia de a asculta o astfel de muzică. La următoarea audiţie, bolnavul se încadrează într-un grup de pacienţi şi piesele sunt alese în funcţie de stare lor din acea zi. Nu e nimic stabilit, ca la carte, melodiile se aleg în funcţie de dispoziţia lor”, precizează meloterapeutul.

Bolnavii ajung să se identifice cu un anumit compozitor

O şedinţă durează o oră şi grupurile formate din 4-9 pacienţii trebuie să vină la sală de două ori pe săptămână. „Nu zilnic, pentru că la început există acel risc de a «sufoca», mai ales pentru că este ceva nou pentru ei – multe persoane care vin aici pentru prima dată nu au ascultat vreodată muzică clasică şi, la început, au un refuz, nu prea sunt de acord, dar după un timp ajung să se identifice cu un anumit stil şi cu un compozitor. Astfel, un alt obiectiv care este atins aici constă într-o minimă culturalizare muzicală”, subliniază Viorel Rădăcină.

Meloterapeutul le pune să asculte numai muzică clasică. A auzit şi de terapia cu sunete din natură, dar o preferă pe prima. Pacienţii cu boli psihice care vin aici ascultă Beethoven, Chopin, Vivaldi, Debussy, Dvorak. „Dacă dintr-o simfonie, prima parte e un allegro mişcat, a doua - un adagio mai aşezat şi partea a treia revine la acea viteză rapidă, de obicei se ascultă partea a doua, când e vorba de relaxare. Dar asta nu înseamnă că dacă ei au o stare agitată, muzica trebuie să fie în contrast.

De multe ori, bolnavii se relazeaxă printr-o muzică la fel de accelerată şi de mişcată ca ritmul lor interior. Atunci când ritmul nostru interior se apropie de cel al muzicii, se creează acea legătură de evadare şi acel schimb de energie. Poate de aceea, când ies pe uşa asta oamenii sunt altfel, ies mai luminaţi, mai zâmbitori”, spune meloterapeutul.

Aici se ascultă şi muzică folclorică. „Avem George Enescu şi funcţionează foarte bine. Indiferent din ce nivel cultural ar proveni, bolnavii se identifică cu muzica lui Enescu. Când ascultă «Rapsodia română», nu există pacient care să nu mişte din picior, să nu zâmbească, să nu se exteriorizeze”, mai spune Rădăcină. Odată ce sunt externaţi, bolnavii se pot reîntoarce la şedinţele de meloterapie.

 

Copilaria de la capatul tunelului

Adrian-Nicolae POPESCU

Ziua, 18 noiembrie

"Violenta domestica" - iata o sintagma cat se poate de neinspirata, intrucat sugereaza ca agresiunile fizice impotriva unei persoane apropiate pot fi comise cu o oarecare... blandete. Ceva cam ca-n zicala "Bataia e rupta din Rai. " Numai ca nici Raiul, nici normalitatea vietii noastre nu au nimic comun cu violenta, cu actele primitive ale unor indivizi dominati de instincte. Mai cu seama cand vorbim despre viata copiilor.

19 noiembrie a fost declarata Ziua Mondiala de Prevenire a Abuzului asupra Copiilor. Pe hartie, guvernele lumii nu mai prididesc cu masurile legislative privitoare la apararea drepturilor si intereselor minorilor. In realitate, se intampla ceea ce stim cu totii. De la copilul nenascut si sugarul lipsit de orice mijloace de aparare, pana la fetitele violate si baietii "dresati" ca niste animale feroce sa ucida, nici un fel de abuz nu-i ocoleste pe cei mai vulnerabili oameni: cei mici.

Statistici reci, realitate infricosatoare

Organizatia "Salvati Copiii" prezinta cel mai recent studiu al Natiunilor Unite privind violenta asupra minorilor, potrivit caruia 40 de milioane de copii sub 15 ani sunt victime ale violentei, in fiecare an. Cu toate acestea, 97% dintre ei nu beneficiaza de aceeasi protectie legala impotriva violentei, la fel ca adultii. De asemenea, doar 16 tari au interzis aplicarea pedepselor corporale, in timp ce 153 de tari inca permit pedeapsa corporala. Acest lucru inseamna ca peste 1,5 miliarde de copii traiesc in tari in care aceasta forma de violenta este legala! 106 tari nu interzic aplicarea pedepselor corporale in scoli, 147 de tari nu interzic aplicarea acestora in institutii de ingrijire alternativa, ceea ce inseamna ca peste 1,25 miliarde de copii risca bataie in scoala. Se estimeaza ca intre 133 si 275 de milioane de copii din lume sunt in fiecare an martori ai asa-numitei violente domestice. Potrivit aceluiasi studiu, in peste 77 de tari, pedepsele fizice si alte pedepse violente sunt acceptate ca masuri disciplinare legale in institutiile penale. Dincolo de cifre, se contureaza clar imaginea unei lumi aberante si cinice, in care adultii isi construiesc cu minutiozitate bariere si arme care sa-i apere de propriii lor copii.

Lungul drum spre casa

In Romania, in urma propunerii lansate de Organizatia "Salvati Copiii" Romania, in 2003, s-a obtinut interzicerea prin lege (Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, articolele 28 si 90) a oricaror forme de abuz impotriva copilului, in spatiul public, la scoala si acasa, Romania devenind astfel una dintre cele 16 tari din lume care au interzis aplicarea pedepselor fizice asupra copiilor. Desi avem legi care interzic pedeapsa fizica si tratamentul umilitor, 84% din copii declara ca sunt batuti de catre parinti, 47,2% din parinti declara ca utilizeaza bataia ca metoda de disciplinare a copilului, in 75% din unitatile de invatamant se inregistreaza fenomene de violenta, iar 48,1% din copiii institutionalizati afirma ca sunt pedepsiti prin bataie de catre membri ai personalului din institutiile respective. "Chiar daca avem o lege care interzice bataia si tratamentele umilitoare, aceasta nu este cunoscuta si aplicata. Trebuie dezvoltate campanii de informare si programe de pregatire a parintilor. Consideram ca in urmatorii cinci ani este nevoie de programe de educatie sustinute, care sa schimbe mentalitatea adultilor, in sensul recunoasterii copilului ca persoana cu drepturi depline.", mentioneaza Gabriela Alexandrescu, Presedintele executiv al Organizatiei "Salvati Copiii".

Exista, de altfel, numeroase ONG-uri, fundatii, nemaivorbind despre organisme ale statului, implicate in actiuni menite sa protejeze copiii impotriva diverselor forme de abuz. De multe ori insa, din nefericire, intentiile raman la nivel declarativ. Pentru simplul fapt ca - desi aproape in orice familie exista copii - daca situatiile nefericite nu fac parte din propria noastra viata, parca nu merita "efortul" de a ne implica in schimbarea lor spre bine. E bine ca avem "Zile Mondiale", sarbatori, omagieri si alte asemenea evenimente generoase. Totusi, ne aflam inca foarte departe de ceea ce doresc si fac cu-adevarat organizatii ca "Salvati Copiii". Ca e asa o demonstreaza cu varf si-ndesat statisticile de mai sus.

 

Gravidele care suferă de anxietate nasc copii depresivi

de Mădălina CHIŢU

Gandul, 15 noiembrie 2008

Femeile care suferă de probleme psihice sau depresii în timpul sarcinii transmit aceste afecţiuni şi copiilor, susţin cercetătorii britanici. Specialiştii de la Societatea Britanică de Psihologie au analizat comportamentul a 180 de familii timp de 16 ani, perioadă în care au constatat că starea psihică precară a mamei afectează foarte serios sănătatea copilului. Oamenii de ştiinţă menţionează că starea de anxietate este transmisă copilului, iar acesta va avea probleme emoţionale grave de-a lungul vieţii. Gradul de exprimare este, de asemenea, afectat în cazul copiilor care se nasc din mame deprimate, spun cercetătorii britanici. În astfel de situaţii, potrivit studiului, copiii nu îşi mai pot exprima dorinţele, trăirile şi sentimentele.

De asemenea, rezultatele cercetării au mai arătat că starea depresivă se transmite de la mamă la fiu. Mai mult, studiul a demonstrat că mamele sub 18 ani sunt mult mai vulnerabile. „Mamele tinere au nevoie de foarte mult suport din punct de vedere psihologic, atât înainte de naştere cât şi după venirea pe lume a nou-născutului. Astfel de femei trebuie să participe la tot felul de programe care se adresează nevoilor copilului, dar şi ale mamei”, precizează coordonatorul studiului Cerith Waters. Specialiştii de la Societatea Britanică de Psihologie consideră absolut necesare consilierile familiale pentru ajutarea membrilor să treacă peste momentele grele.

 

Nostalgia, arma cea mai eficienta in lupta cu singuratatea


Elena Marinescu

Romania Libera, 14 Noiembrie 2008

In anotimpul rece, cand durata zilei se miscoreaza treptat, vremea se raceste de la o zi la alta si perioada Sarbatorilor de Iarna se apropie cu pasi repezi, multi dintre noi devin nostalgici, gandindu-se din ce in ce mai des la clipele frumoase din trecut. Starile melancolice nu sunt neobisnuite, ba chiar perfect explicabile, insa, conform unui studiu realizat de specialistii Asociatiei pentru Stiinte Psihologice, s-a constatat ca nostalgia are si alt rol, in afara de cel de a ne "transporta" in vremurile bune din trecutul personal.

Psihologii Xinyue Zhou si Ding Guo Gao de la Universitatea nipona Sun Yat-Sen, impreuna cu Constantine Sedikides si Tim Wildschut de la Universitatea britanica Southampton, au analizat legatura dintre singuratate si nostalgie. In acest scop, echipa de cercetatori a realizat mai multe experimente pe un lot de participanti - copii, studenti si salariati din diverse domenii - care au trebuit sa raspunda la mai multe intrebari legate de starile sufletesti, precum sentimentele de singuratate, tristete si nostalgie. Aditional, intrebarile s-au axat si pe modul de reactie la evenimentele stresante si traumatice din trecut si pe felul in care au fost acestea depasite sau nu.

Rezultatele studiului au indicat ca persoanele care se simt cel mai des singure au un suport social si moral foarte fragil. Aspectul cel mai inedit al cercetarilor se refera la faptul ca acest tip de persoane au exprimat un grad foarte inalt de nostalgie, comparativ cu ceilalti participanti la studiu. Concluziile studiului au rezumat faptul ca nostalgia amplifica nevoia de asistenta si protectie sociala, care, in mod complementar, ajuta si la combaterea sentimentelor de singuratate. Totodata, se pare ca nostalgia este folosita (mai ales de catre persoanele optimiste si dinamice) ca un scut autoprotectiv fata de sentimentele de singuratate.

Specialistii considera foarte utile rezultatele acestui studiu prin implicatiile pe care le are in domeniul psihologiei clinice prin faptul ca nostalgia ar putea fi folosita ca o "arma" in terapia cognitiva pentru invingerea sentimentelor de singuratate, izolare si instrainare, fiind considerata un mecanism eficient de adaptare a individului la situatiile anxiogene si de excluziune sociala. Autorii studiului sugereaza chiar ca "multi pacienti ar putea fi educati sa-si foloseasca propria nostalgie atunci cand suportul social este deficitar sau perceput in mod negativ".

 

Marc Valleur: „Managerii au tot mai multe probleme legate de droguri şi de jocuri“

Cotidianul, 13 Noi 2008


Marc Valleur, psihiatru şi director al Centrului medical Marmottan din Paris dedicat tratamentului conduitelor adictive,vorbeşte despre noile droguri: dependenţa de dragoste, de jocurile pe computer şi de cele de noroc.

Care este cea mai periculoasă adicţie?

Întrebarea îmi aduce aminte de problema „gradului de risc al drogurilor“, tratată în raportul profesorului Bernard Roques din 1997, la care am participat şi eu, raport cerut de Bernard Kouchner. Sunt mai multe paliere de risc. O dată este potenţialul adictiv: unele substanţe sau comportamente sunt mai susceptibile să antreneze dependenţe. Apoi este toxicitatea somatică: alcoolul este fatal pentru ficat, excitantele fac rău inimii. Dar putem vorbi şi despre toxicitatea neuronală (se discută mult despre ecstasy) sau despre adicţiile legate de violenţă şi de marginalizare.

Dependenţele fără substanţe par mai puţin riscante, căci nu conduc nici la ciroză şi nici la SIDA sau la hepatită C.

Pe de altă parte, dependenţa de jocuri de noroc înseamnă depresii, tentative de suicid şi acte delincvente, deci iată că avem un risc obiectiv. Practica jocurilor în reţea, care poate conduce la adicţie, este fără îndoială cea mai puţin gravă, pentru că nu există riscul ruinării şi al supraîndatorărilor. Dar chiar şi în cazul jocurilor, care presupun un risc pur virtual, primejdia există. E vorba despre izolarea afectivă şi de cea socială, care duc mai departe la depresie.


În China există deja clinici dedicate exclusiv dependenţilor de Internet. Era nevoie de ele?

Aici vorbim mai ales despre jocurile în reţea, victime fiind tinerii ce n-au curajul să dea piept cu viaţa. În consultaţiile de la spitalul nostru, majoritatea sunt timizi, introvertiţi şi inteligenţi. Preferă jocul video pentru că acolo rezultatele sunt previzibile. E ca şi cum acea lume ar fi mai „dreaptă“ decât cea reală. O psihoterapie simplă, asociată cu luarea în calcul a dimensiunii familiale, este suficientă pentru vindecare. În China sau în Coreea, situaţia e diferită (China este o societate bazată pe control) şi nu e nevoie neapărat de astfel de instituţii. Dacă această problemă a fost dramatizată, asta se întâmplă din cauza ignoranţei adulţilor.


Din ce punct navigarea pe net devine patologică?

În orice adicţie, graniţa dintre normal şi patologic este acolo unde subiectul însuşi vrea să renunţe la conduită, dar nu izbuteşte de unul singur. În cazul dependenţei de jocuri în reţea, lucrurile devin grave atunci când tot timpul liber este alocat jocului. Tânărul începe să nu mai iasă cu prietenii, se desparte de prietena sa, nu mai face sport etc. Părinţii se îngrijorează însă în clipa în care el lasă baltă învăţătura. În cele din urmă, şi el realizează că s-a izolat, dar nu mai reuşeşte să reducă timpul de joc. Importanţa exagerată acordată jocului vine din faptul că tânărul căută un refugiu într-un moment în care mediul i se pare ostil (de pildă, părinţii săi se ceartă tot timpul ori divorţează) sau exigenţele apasă prea greu (primul an de facultate, competiţia socială etc.). Aşadar, atunci când o practică devine o formă de „automedicaţie“ riscul adictiv este considerabil.


În „Patologiile excesului“ afirmaţi că Internetul în sine nu duce la adicţie...

Jackpoturile din varianta online conduc la aceeaşi adicţie ca şi maşinile din cazinouri. Un alt exemplu ar fi „cibersexul“, o formă de masturbare sau de prostituţie. Or, aceste practici sunt vechi de când lumea şi n-au fost inventate de dragul Internetului. Pe de altă parte, jocurile în reţea sunt cu adevărat o noutate culturală, plină de surprize.


Printre „noile dependenţe“ despre care vorbiţi în carte ar fi şi dependenţa de dragoste. E totuna cu adicţia la sex?

Dependenţa de sex merge mână în mână cu aspectul „consumator“ al relaţiei, în care partenerul nu este învestit afectiv. Ea devine motiv de jenă în cazul bărbaţilor care nu se mai pot înfrâna în a frecventa prostituate. De cealaltă parte e dependenţa afectivă, care ia adesea forma unei „codependenţe“: o femeie devine dependentă de un partener care o maltratează şi o agresează. După publicarea cărţii în Franţa, am primit tot soiul de solicitări de ajutor, iar cazurile sunt uneori dramatice şi se întind pe ani buni. Mai este şi cazul investiţiei pasionale exagerate într-un partener inaccesibil. Aceste relaţii asimetrice culminează în clasica erotomanie.


Cercetătorii de la Collège de France coordonaţi de Jean-Pol Tassin au descoperit recent un nou mecanism neurologic în stare să explice adicţia. Ce schimbă această descoperire?

Sunt prieten cu Jean-Pol Tassin şi ştiu că abordează cu toată deschiderea această problemă. În 1997, el a apărat ideea că adicţia e cauzată de dereglarea la nivelul dopaminei, după care a realizat că ipoteza sa era incompletă. Ştim că există trei neurotransmiţători care se echilibrează reciproc. Aceştia sunt noradrenalina, care ne ţine în priză (ne ţine în tensiune, în „stres“), serotonina, care, din contră, face ca emoţiile noastre să nu mai depindă de mediu (ne simţim „la adăpost“, relaxaţi, în armonie cu lumea) şi dopamina care „marchează“ în mod pozitiv anumiţi stimuli. În mod normal, serotonina intervine pentru a contrabalansa excesul de stres şi de adrenalină. Potrivit noii descoperiri, dependenţa s-ar explica printr-un „decuplaj“ din acest sistem, iar dependenţa vine tocmai din nevoia de a recâştiga sentimentul de siguranţă, de a fi „la adăpost“.


În măsura în care serotonina nu mai face faţă, persoanele adicte apelează deci la substanţe sau la conduite care să le calmeze stresul. În noul studiu, dopamina este un „marcator“ care face ca o anumită substanţă sau o anumită conduită să fie recunoscută, în funcţie de istoria subiectului, ca o sursă de plăcere şi de siguranţă. Cred că se poate stabili o legătură între această idee şi perspectiva mea asupra adicţiilor care ar implica deopotrivă o dimensiune „ordalică“, de căutare a riscului, şi o alta în care se caută siguranţa prin intermediul rutinei, al dependenţei. Este paradoxală alăturarea celor două feţe aparent contrare.


Unii cercetători afirmă că adicţiile ni se trag de la gene, alţii că îi afectează pe cei cu o inteligenţă peste medie. Ce ne face vulnerabili la adicţii?

În mod normal, inteligenţa n-ar avea legătură cu dependenţele. Cauzele acestora sunt afective, vin din trecutul persoanei. Inteligenţa nu permite, de pildă, corectarea „erorilor cognitive“ ale jucătorilor patologici care îşi închipuie că pot controla hazardul (chiar şi mari matematicieni au căzut în această capcană). Pe de altă parte, ocuparea unei funcţii de responsabilitate poate fi, cu adevărat, o cauză majoră de stres, de anxietate, de unde şi tentaţia refugiului într-o adicţie. Observ că managerii din companii au tot mai multe probleme legate de alcool, droguri şi de jocuri.


Nu sunt implicaţi totuşi şi factori genetici?

Adicţiile sunt tot timpul rezultatul întâlnirii dintre o personalitate, un produs şi un moment socio-cultural. Majoritatea specialiştilor admit că unii sunt mai vulnerabili decât alţii, că nu suntem egali în faţa adicţiilor. Or, factorii genetici ar putea contribui la această vulnerabilitate. De exemplu, unii sunt prin firea lor mai impulsivi, mai susceptibili de a se îngrijora din orice sau mai puţin răbdători când vine vorba despre satisfacerea dorinţelor. În acelaşi timp, vulnerabilitatea variază şi în funcţie de momentele vieţii. Depresia, izolarea, întâmplările tragice sunt tot atâtea motive pentru a căuta salvarea în droguri sau în jocuri.


Patologiile excesului

Marc Valleur este din anul 2000 directorul Centrului medical Marmottan din Paris, specializat în adicţii. Alături de Jean-Claude Matysiak, psihiatru la spitalul Villeneuve-Saint-Georges, a publicat o serie de studii şi de cărţi dedicate adicţiilor, precum „Vous, vos enfants et la drogue“ (1992) sau „Les nouvelles formes d’addiction: l’amour, le sexe, le jeux vidéo“ (2004).


În 2006, cei doi psihiatri au publicat în Franţa volumul „Les pathologies de l’excès“, tradus recent la Editura Nemira sub titlul „Patologiile excesului“. Volumul, precizează Valleur în prefaţă, nu se referă doar la adicţiile clasice (alcool, droguri, tutun), ci extinde termenul de „adicţie“ şi la noi forme de patologii precum „ciberadicţia“, dependenţa „sacrificială“ faţă de un partener brutal, dar şi workaholismul.

 

Merită să faci sex la serviciu?


Andreea Romanovschi

Adevarul, 12 nov 2008


Mulţi oameni se gândesc la o partidă de amor la locul de muncă, dar nu toţi iau în calcul consecinţele acestui gest. Sexul la serviciu poate fi un deliciu, dar şi un supliciu. Asumarea sau nu a riscurilor depinde de fiecare în parte.


După o zi obositoare, când majoritatea colegilor au plecat acasă, unii aleg să petreacă o seară fierbinte la birou


Orele petrecute la locul de muncă sunt tot mai numeroase. Weekendurile libere sunt pentru mulţi un vis frumos care se transformă tot mai rar în realitate. Însă oamenii rămân oameni, se îndrăgostesc şi trăiesc pasiuni fierbinţi. Uneori îşi găsesc o potenţială jumătate la doar câteva birouri distanţă.


Iar până la o partidă de amor la locul de muncă mai este doar un pas. Desigur, motivaţiile unui astfel de act pot fi multiple: avansarea în carieră, deconectarea sau chiar lipsa de spaţiu.


Pentru unii - nevoie, pentru alţii - capriciu

La o partidă de amor la locul de muncă se poate ajunge fie dintr-o nevoie, dintr-o încercare de a rezolva o situaţie care generează disconfort, fie dintr-un capriciu. De pildă, cei care au probleme în cuplu simt nevoia să evadeze, astfel că uneori ajung să întreţină relaţii sexuale cu colegi de serviciu.


“Unii dintre angajaţi sau şefi preferă să facă sex pe birou, pe fotoliul managerului, pe xerox, la toaletă sau pe masa de tenis.


Cineva spunea, cândva, într-o şedinţă de psihoterapie, că atunci când şeful a sărutat-o prima oară după program în birou, a avut orgasm într-o secundă, în timp ce atunci când făcea dragoste cu soţul ei acasă avea nevoie de circa 50 de minute.


Explicaţia poate să fie că ceea ce se întâmplă în cuplu, dincolo de uşa dormitorului, pe timpul nopţii, are mare legătură cu ceea ce se întâmplă pe timpul zilei dincoace de dormitor”, a afirmat pentru „Adevărul“ psihologul Ramona Covrig.


“Cei cu dispoziţia pentru a derapa din relaţia de cuplu vor găsi incitant să experimenteze sexul la locul de muncă”, a punctat psihologul.


În anumite cazuri, unii oameni petrec mai mult timp cu colegii pentru că viaţa lor se mută practic la serviciu. “Sunt foarte mulţi tineri care se axează pe carieră şi astfel îşi petrec majoritatea timpului la serviciu.


Nu mai au timp de viaţă personală. Un bărbat şi o femeie care lucrează împreună pot să identifice pasiuni comune. Încep să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună şi apare acel sentiment de confort. Şi apoi, foarte uşor, se ajunge dintr-una-n alta”, a afirmat psihologul Jeni Chiriac.


Sexul la locul de muncă poate fi generat şi de faptul că oamenii au nevoie de un spaţiu în care să-şi consume idila. Dacă un cuplu tânăr nu îşi găseşte un loc pentru întâlnirea intimă, iar ambii lucrează în aceeaşi instituţie, pot alege, cel puţin de probă, să folosească biroul după program.


O partidă de amor la serviciu poate avea la bază şi nevoia de avansare în carieră, deşi, după cum spun specialiştii, practica este tot mai rar întâlnită în prezent la nivelul firmelor importante. Aceasta pentru că promovările se fac pe criterii profesionale, iar un sistem organizaţional care ar funcţiona după alte reguli ar avea de suferit.


Dispoziţii trecătoare şi aventuri

Pentru alţii, o partidă de sex la locul de muncă este pur şi simplu un capriciu. De pildă, există persoane care se simt atrase de cineva de la birou şi prind un moment în care dau frâu liber pasiunii. În alte situaţii, poate fi vorba de un spirit de aventură, în care capriciul de a “gusta” adrenalina joacă un rol important.


Persoanele respective nu pun însă accentul pe relaţie. “La nivel de mentalitate, bărbaţii sunt mai pretabili la acest comportament”, a spus Jeni Chiriac, adăugând că există, totuşi, şi femei care iniţiază.


Nu în ultimul rând, poate fi vorba şi despre capriciul bărbatului sau al femeii de a-şi testa puterea de seducţie. În aceste cazuri, însă, partenerul se poate transforma, mai degrabă, într-o “pradă”.


„Aventurierii“ riscă să aibă probleme în viaţa profesională

O relaţie amoroasă dintre doi oameni are, de obicei, urmări pentru protagonişti în plan emoţional. O relaţie amoroasă care se consumă însă la locul de muncă poate avea consecinţe serioase şi în plan profesional. Depinde dacă angajatorul prinde sau nu de veste.


În ceea ce priveşte planul emoţional, în cazul în care cei doi rămân împreună sau pun capăt relaţiei fără păreri de rău, niciunul nu are de suferit. În cazul în care unul dintre parteneri nu vrea să încheie capitolul, pot apărea neplăceri, care se pot răsfrânge asupra vieţii profesionale, în special asupra relaţiilor de colegialitate.


O reputaţie pătată

În ceea ce priveşte cursul vieţii profesionale în cazul în care amorezii sunt surprinşi, situaţia poate deveni delicată. “Dacă două persoane sunt surprinse, în primul rând se va răspândi bârfa printre colegi. Pot apărea diverse glume. Climatul se strică, iar pe cei doi îi afectează.


De regulă, femeia este mai afectată. Bărbatul este uşor mai indiferent”, a explicat Ştefan Vişan, CEO la YourJob.ro. „Este o chestiune care ţine mai mult de regulamentul intern al companiei, iar dacă sunt prinşi, pot fi sancţionaţi – de la tăiere din salariu până la concediere”, a continuat Vişan.


Acesta a adăugat că angajatorul nu va invoca acest lucru, dacă nu este în conformitate cu legea, şi va căuta alte motive.


Lipsa unei linii de delimitare între viaţa privată şi cea profesională nu este privită cu ochi buni de specialiştii în resurse umane.


„Ar trebui să existe consecinţe pentru că este un lucru inadecvat locului de muncă. În mod normal, dacă ar fi prinşi, angajatorul ar trebui să-i dea afară. În Occident, în momentul în care ai făcut o greşeală gravă la locul de muncă, eşti chemat şi ţi se spune să-ţi strângi lucrurile şi să pleci. Numai că la noi situaţia este mai complicată.


Procedura nu este simplă atunci când angajatorul doreşte să renunţe la serviciile unui salariat”, a explicat Daniela Necefor, Managing Partner la Total Business Solutions.


„În anumite companii, politica firmei interzice astfel de atitudini la locul de muncă” (Ştefan Vişan, CEO YourJob.ro)


Sexul la serviciu, o practică întâlnită

Un român din patru a recunoscut că a făcut sex la locul de muncă, iar 60% şi-ar dori să facă dacă s-ar ivi ocazia. Aşa arată un sondaj de opinie realizat la începutul lunii septembrie de site-ul de recrutare YourJob.ro pe un eşantion de 2.874 de persoane. Şi în alte ţări situaţia este similară.


În Marea Britanie, unul din cinci angajaţi a făcut amor la locul de muncă, potrivit unui sondaj recent, realizat de institutul ICM. În Germania, 10% din angajaţi au declarat că au la activ o partidă de sex la serviciu, iar în SUA, proporţia este tot de 10%.

Alte studii arată că oamenii visează la sex cu ochii deschişi. Un sondaj realizat la începutul acestui an de site-ul datingdirect.com a ajuns la concluzia că femeile se gândesc la sex, în medie, de 34 de ori într-o zi lucrătoare – adică la fiecare 14 minte. 36% din ele consideră că fiecare fată ar trebui să aibă “un obiect de afecţiune la birou” pentru ca orele să treacă mai uşor.


În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia se gândesc la sex, conform mai multor cercetări, mai des decât femeile. Dacă unele studii indică faptul că bărbaţii se gândesc la sex la fiecare 52 de secunde, altele arată că este vorba de intervale de câteva minute.


Paza bună trece primejdia rea

Cei care se gândesc la o escapadă la locul de muncă ar trebui să citească atent regulamentul firmei. Psihologii atenţionează că înainte de a porni o relaţie este mai bine ca cei implicaţi să fie conştienti de măsura în care o ruptură a relaţiei ar putea să le afecteze viaţa personală, precum şi cea profesională.


Nu trebuie suflată o vorbă despre aventură şi nu trebuie folosit e-mail-ul de serviciu pentru mesaje personale. Totodată, o partidă de amor ar trebui să se consume într-un loc în care accesul altor persoane este restricţionat. Măcar în acel interval.

 

Violenta invatata din jocuri


Ziua, 5 noiembrie 2008


Copiii care au acces la jocuri video violente dezvolta tendinta de a fi agresivi fizic luni intregi dupa aceea, indiferent de mediul cultural si tara din care provin, potrivit unui nou studiu realizat de cercetatori japonezi si americani, citat de Mediafax. Rezultatele studiului au fost publicate in editia de luna aceasta

a jurnalului de specialitate Pediatrics si arata ca, in ciuda diferentelor culturale sau a ratei criminalitatii din anumite state, copiii sunt afectati in mod egal de jocurile video agresive.

Craig A. Andreson, profesor de psihologie la Universitatea Iowa, care a condus studiul, a spus ca: "Avem, acum, rezultate concrete privind faptul ca jocurile video violente au efecte negative asupra copiilor si adolescentilor".

Studiul a examinat comportamentul a mai mult de 12.000 de tineri japonezi, cu varste intre 12 si 18 ani, precum si a 364 de copii din Statele Unite ale Americii,

cu varste intre noua si 12 ani, pe o perioada de trei-sase luni. "Cultura japoneza este atat de diferita, iar rata criminalitatii de acolo este mult mai scazuta decat in SUA. Strangand date din Japonia, putem testa direct ipoteza si putem intreba <<este corect sa spunem ca tinerii din Japonia nu sunt deloc afectati de jocurile video violente?>> si, desigur, lucrurile nu stau asa. Ei sunt afectati aproximativ in aceeasi masura ca tinerii americani", a mai explicat Anderson. (D.M)


 
Psihologie