PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 58 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
2010 Revista Presei [2]

 

 

Revista Presei (2)

 

 

Iubire sau dependenţă? Ce vă ţine împreună?

 

Alina Boghiceanu

Adevarul, 6 august

 

Cele mai multe persoane nu concep viaţa fără dragoste. Însă, în multe cupluri, iubirea este confundată cu dependenţa. Iată cum poţi face diferenţa între iubirea sănătoasă şi cea adictivă!

Relaţia de iubire sănătoasă este uşor de recunoscut, deoarece se caracterizează printr-o stare de armonie între parteneri. Atunci când iubeşti sănătos, nesiguranţa în ceea ce priveşte viitorul relaţiei dispare, ai încredere în tine şi în partener, iar stima de sine este ridicată.

Potrivit psihologilor, în multe relaţii, dragostea de la început se transformă în obişnuinţă şi în dependenţă de celălalt, fie ea afectivă, fie ea financiară, însă partenerii nu conştientizează acest lucru. Dependenţa de partener trebuie depistată la timp şi tratată, deoarece duce la dezechilibre emoţionale.

 

Iubirea adictivă provine din copilărie

Iubirea adictivă îşi are rădăcinile în copilărie atunci când, din diverse motive, părinţii nu reuşesc să satisfacă toate nevoile copiilor. Acest lucru duce la acumulare de frustrare, care, în timp, iese la suprafaţă sub forma temerilor şi a panicii.

 

Nevoia de control, o problemă

În cazul unei iubiri adictive, unul dintre parteneri va face tot ce îi stă în putinţă să aibă controlul asupra vieţii celuilalt. Potrivit psihologilor, o persoană devine „controlor" atunci când evită să-şi înfrunte propriile temeri şi îndoieli, deoarece consideră că problemele pe care le are nu sunt la fel de stringente precum cele ale partenerului său.

De asemenea, acesta nu este dispus să împartă puterea de teamă să nu fie dominat şi astfel să cadă el pe planul al doilea. Acest gen de relaţii este uşor de identificat, deoarece unul dintre parteneri vorbeşte în numele amândurora, iar celălalt îi face pe plac fără să se opună. În general, partenerul obedient nu este mulţumit de poziţia sa şi caută să obţină avantaje din jocul de putere al partenerului său.

Comportamentul partenerilor care domină îşi are originea tot în copilărie, atunci când părinţii aveau o atitudine dominatoare şi nu ţineau cont de părerea copilului. Prin urmare, acesta încerca pe toate căile să le demonstreze părinţilor că părerea lui trebuie luată în seamă. Astfel, în timp, s-a dezvoltat un simţ acut al luptei pentru putere, care îşi va pune amprenta şi asupra vieţii de adult.

 

Acceptă-ţi partenerul aşa cum este

Spre deosebire de iubirea adictivă, cea sănătoasă constă în acceptarea celuilalt aşa cum este. Dacă ai tendinţa de a schimba la partenerul tău anumite obiceiuri care nu îţi plac, este bine să te gândeşti de două ori. În primul rând, tendinţa de a-l schimba pe celălalt este deranjantă pentru cel în cauză şi, de aceea, este mai bine să scapi de ea până ce nu este prea târziu. Potrivit psihologilor, cele mai multe tentative de acest gen sunt sortite eşecului.

 

4 semne că eşti dependent de partener

1. Încercarea de a-l schimba pe celălalt. Acceptă-ţi şi respectă-ţi partenerul cu bune şi cu rele.

2. Refuzul de dezvoltare personală. Pune-ţi în valoare calităţile şi spune-i partenerului că el îţi poate întregi viaţa.

3. Teama de abandon atunci când eşti departe de partener. Ai încredere în propria persoană şi în partenerul de viaţă.

4. Dificultatea de exprimare a propriei intimităţi. Exprimă liber ceea ce doreşti şi nu te teme de reacţia celui de lângă tine.

 

Conştientizează-ţi adicţia în 7 paşi

Trecerea de la iubirea adictivă la cea sănătoasă implică şapte etape. Prima şi a două etapă constau în conştientizarea faptului că te afli într-o astfel de relaţie şi în identificarea aspectelor adictive.

Următoarele două etape vizează luarea deciziei de a te elibera şi examinarea temerilor care te împiedică să iei atitudine. Cea de-a cincea etapă constă în renunţarea la vechile obiceiuri, iar ultimele două în alegerea de a iubi matur şi în dezvoltarea acestei capacităţi.

 

Specialistul nostru, Lena Rusti, psiholog, psihoterapeut

“Iubirea este sentimentul cel mai înălţător tocmai pentru că ne îndepărtează de dorinţele noastre egoiste şi ne focusează asupra persoanei iubite. Dependenţa însă este canalizată asupra dorinţelor noastre şi asupra protecţiei nesiguranţei noastre. Cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât riscăm să confundăm iubirea cu dependenţa şi să căutăm în relaţii să ne rezolvăm propria vulnerabilitate sprijinindu-ne pe celălalt.

O relaţie de iubire se construieşte, o relaţie de dependenţă îi consumă pe cei doi. Uneori, relaţiile de iubire sunt încărcate la început cu o componentă de dependenţă, mai ales când partenerii sunt foarte tineri, însă cei doi se dezvoltă unul alături de celălalt şi lasă iubirea să crească.”

 

Origine

Iubirea adictivă are la bază teama de a fi respins şi de a pierde controlul.

 

 

 

Cum slăbeşti cu ajutorul psihologului

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 4 august

 

Scopul terapeuţilor este să îl facă pe pacient să conştientizeze că mâncarea în exces îi pune sănătatea şi mai târziu viaţa în pericol

Depresia, plictiseala, stresul, lipsa de apreciere şi a controlului reprezintă principalele motive pentru care ne îngrăşăm, dincolo de factorul genetic, sunt de părere psihologii. "Există persoane care se îngraşă atunci când trec printr-o perioadă grea, ca de exemplu când au examene sau traversează un interval de timp stresant. Atunci, mâncarea devine un refugiu. Apoi, persoanele mănâncă din obişnuinţă, nu pentru că organismul le cere", a declarat pentru Gândul psihologul Roxana Niculescu.

Specialistul subliniază că această metodă de a scăpa de surplusul de kilograme nu se adresează persoanelor care aşteaptă minuni peste noapte. "Persoanele care au probleme cu greutatea trebuie să realizeze faptul că este contraindicat să slăbeşti repede şi mult. Scopul nostru este de a-l face pe pacient să conştientizeze că mâncarea în exces îi pune sănătatea şi mai târziu viaţa în pericol. Apoi, persoana care apelează la un psiholog pentru a slăbi este ajutată să adopte şi să urmeze pe tot parcursul vieţii un stil de viaţă sănătos", spune terapeutul Niculescu.

 

Instabilitatea emoţională îngraşă

Studiile de specialitate au demonstrat că efectele pierderii şi recâştigării greutăţii corporale sunt chiar mai nocive pentru sănătate decât pericolele supraponderalităţii iniţiale. Potrivit psihologilor, atunci când dorim să reducem greutatea corporală, cel mai important factor de care trebuie să ţinem seama este cel emoţional. "Există o probabilitate destul de mare ca persoanele care au câteva kilograme în plus să aibă o instabilitate emoţională", menţionează psihologul Niculescu.

Astfel, anumite persoane mănâncă atunci când sunt supărate sau confuze, pentru altele mâncatul poate fi o formă prin care să evite să se gândească la probleme sau să acţioneze pentru a le rezolva. Potrivit specialiştilor, discuţiile cu un psiholog ajută la depăşirea stărilor emoţionale şi la schimbarea comportamentului alimentar.

 

Zece şedinţe - media pentru a scăpa de mâncatul în exces

Psihologii spun că procesul de slăbit presupune şi consultul unui medic nutriţionist. "Noi nu putem face o dietă personalizată, nutriţionistul este cel care decide ce regim este adecvat fiecărui individ în parte. Rolul psihologului este de a motiva persoana supraponderală să urmeze regimul", spune Roxana Niculescu.

Potrivit specialiştilor, procesul de slăbire începe în timpul şedinţelor de terapie psihologică şi continuă după terminarea acestora. "Terapeutul îl ajută pe client să scape de dependenţa de a mânca, iar procesul de slăbire se va întâmpla de la sine. O medie a şedinţelor în care pacienţii scapă de această problemă este de zece şedinţe, timp în care persoana în cauză renunţă la excesul de mâncare şi îl va înlocui cu alte activităţi, ca de exemplu sportul", conchide specialistul Niculescu.

 

 

 

Perfecţionismul – calitate sau defect?

 

Mihaela Dima

Adevarul, 3 august

 

„Perfecţionismul" este o denumire-umbrelă care poate cuprinde o varietate de comportamente şi moduri de gândire

Dorinţa de a face totul ca la carte, trăsătură considerată de obicei pozitivă, se poate transforma foarte uşor într-un inamic. Atât în viaţă, cât şi în carieră. Nemulţumiţi tot timpul, perfecţioniştii sunt mereu în competiţie cu ei înşişi. Şi, de obicei, nu câştigă, pentru că standardele autoimpuse sunt mult prea mari.

 

Andrei P. (28 de ani) nu pleacă niciodată de la serviciu fără să verifice de două-trei ori dacă şi-a făcut treaba la perfecţie. Preferă să se uite de zece ori pe rapoartele de care răspunde, decât să plece acasă fără să-şi ia „această măsură de siguranţă".

Altfel, toată seara nu se gândeşte decât la ele - „dacă nu au ieşit cum trebuie, dacă le puteam face şi mai bine, nu vreau să revină cineva asupra celor făcute de mine. Totul trebuie să fie perfect când le predau".

Recunoaşte că mereu îşi stabileşte targeturi imposibil de realizat, dar spune că asta îl face să se autodepăşească. Pentru el este o provocare să le facă pe toate şi bine. La angajare, a trecut în CV, printre alte calităţi, şi perfecţionismul, pentru că, spune el, „îi place ca tot ce face să fie la cele mai înalte standarde".

 

Favorizat de unele trăsături

„Perfecţionismul" este o denumire-umbrelă care poate cuprinde o varietate de comportamente şi moduri de gândire, spune Dorin Victor Vasile, psiholog la psihoterapie.net. „Am putea vorbi de perfecţionistul nevrotic, de perfecţionistul narcisic sau de perfecţionistul puritan, cu principii. Fiecare este perfecţionist din motive diferite, însă toţi resping realitatea ca fiind imperfectă", explică psihologul.

Acesta spune că perfecţionismul nu se moşteneşte, dar anumite trăsături înnăscute îl pot favoriza. „De exemplu, o personalitate obsesională - trăsătură moştenită - devine cu uşurinţă perfecţionistă", adaugă el. Părinţii, profesorii şi prietenii influenţează modul în care persoana se raportează la propriile dorinţe.

„Ei pot ajuta copilul să «negocieze» mai bine cu realitatea (acceptând succesele parţiale) sau pot să-l împingă pe o traiectorie de coliziune (prin crearea de aşteptări maximizate, nerealiste). Părinţii şi profesorii pot învăţa un copil să se focuseze asupra lui sau să se compare cu alţii, cea mai sigură reţetă pentru nefericire", explică psihologul.

 

Devine uşor un defect

Cercetătorii Gordon Flett şi Paul Hewitt au împărţit perfecţionismul în trei categorii: orientat spre sine (persoane care îşi stabilesc standarde proprii aproape imposibile), orientat spre prescripţiile sociale (îşi doresc aprobarea şi aprecierea socială) şi orientat către ceilalţi (caută perfecţiune la cei din jurul lor).

De-a lungul timpului, cei doi cercetători şi echipele lor au studiat relaţiile dintre perfecţionism şi alte trăsături. Potrivit lor, copiii

care-şi doresc să aibă note foarte mari la toate materiile studiate la şcoală nu sunt mai buni la învăţătură decât ceilalţi colegi ai lor.

„Oamenii au asociat mereu perfecţionismul cu talentul şi înzestrarea, dar noi am demonstrat că perfecţioniştii au de cele mai multe ori probleme emoţionale precum anxietate şi depresie" a declarat

Gordon Flett, pentru publicaţia canadiană „Metro".

În fiecare grup analizat (copii împărţiţi în funcţie de şcoala urmată: normală, pentru copii supradotaţi şi pentru copii talentaţi în domeniul artistic), cei care tindeau spre perfecţiune, în special cei care erau presaţi de alţii pentru a fi perfecţi, au prezentat un nivel ridicat de anxietate şi de tristeţe.

Psihologul Dorin Victor Vasile spune că perfecţionismul este o însuşire care se poate transforma foarte uşor în defect, pentru că unui perfecţionist îi este foarte greu să accepte succesele parţiale. „Perfecţionistul se află într-o «ceartă» permanentă cu realitatea (care e departe de a fi perfectă), «ceartă» care oboseşte, care ucide eficienţa şi creativitatea", explică acesta.

 

Cele trei tipuri de perfecţionişti

- orientat spre sine - are o puternică motivaţie internă de a fi perfect şi de a-şi stabili nişte standarde nerealiste pentru sine;

- orientat spre prescripţiile sociale - reflectă nevoia de câştiga şi de a menţine aprobarea celorlalţi, dublată de convingerea că ceilalţi aşteaptă perfecţiunea;

- orientat spre ceilalţi - are pretenţia ca oamenii din jur (familie, prieteni, subordonaţi) să fie perfecţi.

 

Dezamăgirile duc la depresie

Atunci când standardele autoimpuse sunt prea ridicate, iar realizarea lor este imposibilă, perfecţionistul cade în depresie. „Inevitabil, toţi perfecţioniştii devin dezamăgiţi cronic. Există un contrast permanent între «lumea ideală» pe care şi-o doreşte perfecţionistul şi «lumea reală», în care trăim cu toţii. Iar dezamăgirile sunt o poartă sigură către depresie", spune psihologul de la psihoterapie.net.

Stabilirea unor ţinte greu de atins scade speranţa de viaţă, spun şi cercetătorii străini. Studii realizate de cercetători din Canada arată că perfecţioniştii sunt mai expuşi problemelor de sănătate, ceea ce le reduce speranţa de a avea o viaţă lungă.

 

Stres şi anxietate

Echipa condusă de profesorul Prem Fry de la Universitatea Trinity Western din Canada a studiat legătura dintre perfecţionism şi speranţa de viaţă urmărind 450 de persoane cu vârste de peste 65 de ani, timp de 6 ani şi jumătate. S-a dovedit că persoanele cu ţeluri exagerate au un risc de deces cu 51% mai mare decât celelalte. Cercetătorii cred că de vină este nivelul crescut de stres şi de anxietate, o caracteristică a perfecţioniştilor.

 

Ce să faceţi

 

Câteva sugestii propuse de psihologul Dorin Victor Vasile:

1 Încercaţi să vă selectaţi „competiţiile". Nu toate situaţiile trebuie considerate o competiţie şi nu toate trebuie câştigate. Viaţa nu trebuie să devină mai dificilă decât este deja.

2 Ţineţi sub control aşteptările nerealiste. Acestea sunt o sursă permanentă de frustrări.

3 Nu vă fie teamă să vă arătaţi momentele de slăbiciune. O persoană cu slăbiciuni nu (mai) trebuie să fie „perfectă".

4 Focusaţi-vă pe nuanţele realităţii. Lumea nu este în alb şi negru. Între insucces absolut şi succes total există o infinitate de nuanţe de succese parţiale.

 

Cât ne ajută în carieră

Perfecţionistul de la birou este uşor de recunoscut: analizează lucrurile în cele mai mici detalii, este meticulos şi revine de mai multe ori asupra proiectelor pentru a se asigura că nu există greşeli.

„Grija de a face lucrurile cât mai bine este absolut normală. Probleme apar însă când perfecţionismul devine patologic. Pentru că are tendinţa de a analiza lucrurile minuţios, va depăşi de multe ori termenele de livrare şi va aştepta în permanenţă confirmare pentru lucrările livrate. Neputinţa de a face lucrul perfect poate conduce şi la probleme în asumarea responsabilităţii", spune Monica Dona, Human Capital Consultant la Lugera&Makler.

De aceeaşi părere este şi Iulia Lazea, Senior Consultant la HART Human Resource Consulting: „Pentru că orice activitate este o prioritate şi pentru că doreşte ca totul să fie executat perfect, tinde să se supraîncarce chiar şi cu activităţi mai puţin importante", spune ea, adăugând că aceşti oameni sunt buni executanţi, dar le e mai greu să promoveze către poziţii manageriale.

Relaţiile cu superiorii şi cu colegii au şi ele de suferit, exigenţele, uneori exagerat de mari, pe care şi le impun transformându-i în persoane irascibile, agitate, cu o dispoziţie fluctuantă, spune Monica Dona de la Lugera&Makler. „De aceea este perceput ca o persoană greu de mulţumit, exigentă, critică şi dificilă, mai ales în momentele de presiune", adaugă Iulia Lazea.

 

Îl trecem sau nu în CV?

Consultantul HART Human Resource Consulting spune că perfecţionismul poate fi interpretat diferit de persoanele de la resurse umane în funcţie de poziţia recrutată.

„Dacă vorbim de un expert într-un domeniu - calitate, cercetare, marketing etc. - este important ca viitorul angajat să aibă aplecare către detalii, standarde etc.; dacă vorbim de poziţii în vânzări, poziţii manageriale, la un moment dat, perfecţionismul poate fi o frână în realizarea performanţei", spune ea.

Perfecţionismul moderat, cu scopuri stabilite în mod realist, este o calitate, spune Livia Căciuloiu, consultant resurse umane la Lugera&Makler. „Un perfecţionist este focusat pe rezultat, este organizat şi va da tot ce e mai bun - calităţi care îl recomandă pentru un job - însă încrederea scăzută în sine, teama de greşeală şi anxietatea resimţită pe parcursul desfăşurării unui proiect ies mai degrabă în evidenţă în cadrul unui interviu, această întâlnire în sine constituind pentru el o adevărată probă de foc", spune Livia Căciuloiu.

 

"Este perceput ca o persoană greu de mulţumit, exigentă, critică şi dificilă, mai ales în momentele de presiune." Iulia Lazea, consultant resurse umane

 

"Un perfecţionist dezvoltă o stimă de sine scăzută, acceptând de la alţii mai degrabă critica decât complimentul." Livia Căciuloiu, consultant resurse umane

 

 

 

Învaţă să conducă firme cu jocuri pe calculator

 

Georgeta Petrovici

Evenimentul Zilei, 1 august

 

PREMIERĂ. Peste 4.200 de studenţi din instituţii cu profil economic vor învăţa să devină profesionişţti în domeniu, jucându-se pe calculator, într-o reţea naţională de întreprinderi simulate, creată din fonduri europene.

 

Este vorba de proiectul strategic „Acces real la piaţa muncii prin întreprinderea simulată” care ajută studenţii de la facultăţile de economie ale Universităţilor Ovidius (Constanţa), Alexandru Ioan Cuza (Iaşi), de Vest (Timişoara) şi ai Academiei de Studii Economice (Bucureşti). Cei 3840 de studenţi şi 384 de masteranzi incluşi îm program vor învăţa să ia cele mai optime decizii în firmele în care vor lucra, studenţii ca specialişti în economie, iar masteranzii ca manageri.

Concret, cu banii UE, constănţenii, beneficiari ai proiectului, au cumpărat un soft capabil să simuleze în cele mai mici detalii activitatea economică din banci, din turism şi companii de comerţ – relaţii interanţionale. În fiecare din cele patru universităţi au fost create câte trei companii, câte una de fiecare profil. Studenţii selectaţi să “lucreze” în băcile, hotelurile şi companiile simulate vor avea joburi reale: de la ofiţeri de credite sau şefi de filiale, la administratori de hotel şi specialişti contabili ori manageri sau şefi de producţie. „Garantăm succesul studenţilor noştri în carieră”, susţine Ramona Bundă, directorul de implementare regional al programului.

 

Gestionează firme cotate la bursă

Firmele simulate sunt cotate la bursă, pentru a avea la final de an o imagine clară a succesului sau insuccesului în afacere. Totul e un joc. E drept, pentru “oameni mari”, care stau în faţa laptopului sau PC-ului din office confruntându-se cu situaţii reale din viaţa oricărui economist angajat într-o companie sau bancă. „Este un joc cu jucători. Ei au un arbitru, tutorele, care cunoaşte toate detaliile problemei de gestionat, inclusiv cele din viaţa reală, pentru că aceste companii simulate copiază în detaliu pe cele din viaţa de zi cu zi. Există reguli de joc, cu tot ce înseamnă parte şi suport logustic, cu câşltig şi pierdere”, a declarat Nicoleta Sîrghi, coordonatorul timişorean al proiectului.

 

La nivelul celor 12 întreprinderi simulate în cele patru universităţi, sunt formaţi şi 24 de angajaţi din întreprinderi reale ca tutori pentru studenţii şi masteranzii ce efectuează stagiile de practică în întreprinderile simulate.

 

Studentă, despre program: "Vom avea dezvoltate abilităţi practice"

Sudenţii sunt încântaţi. Jucându-se dobândesc cunoştinţe ce le oferă un avantaj serios atunci când se vor prezenta la un interviu pentru un job, comparativ cu colegii care se vor limita numai la orele din timpul facultăţii. “Acest program ne relevă capacităţile noastre în faţa unor oameni care sunt pregătiţi profesional”, susţine Oana Pantelimon. Elena, o colegă a ei, e convinsă că la finele stagiului “vom avea dezvoltate abilităţi practice”. O altă studentă, Maria, crede că “astfel putem să ne dezvoltăm foarte mult aptitudinile şi să ne deschidem viziunea. Una este ceea ce înveţi, teoretic, la şcoală, şi alta e practica”.

Sistemul creat adaptează absolvenţii la cerinţele pieţei. “O parte dintre masteranzii şi studenţii beneficiari ai stagiilor de practică în întreprinderi simulate vor fi angajaţi de întreprinderile reale cu care vom colabora pe parcursul acestui proiect, devenind totodată viitori tutori pentru generaţiile următoare de studenţi”, a afirmat Cristina Ciote, coordonator în relaţia cu angajatorii a proiectului.

 

PROIECT DIN BANI EUROPENI

Proiectul, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 (axa 2 Corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii, DMI 2.1 Tranziţia de la şcoală la o viaţă activă), se va implementa pe o perioadă de trei ani şi are o valoare totală de peste 11,2 milioane de lei.

Vasile Dogaru, cercetător şi coordonatorul activităţii de simulare a afacerilor, spune că după primele teste, studenţii au recunoscut că şi-au reconsiderat radical părerile despre cum e să activeze ca economist într-o companie. “Sunt simulări cu zeci de scenarii, care le oferă tinerilor aceleaşi probleme din viaţa reală, îi pune să vadă interdisciplinar şi intradisciplinar problema cu care se confruntă în compania simulată”, a declarat Dogaru

 

 

 

Profilul utilizatorului român de internet: femeile au luat locul bărbaţilor la tastatură

 

Gandul, 31 iulie

 

Femeile au luat locul bărbaţilor la tastatură, atunci când vine vorba de navigare pe internet. Astfel, conform unui studiu privind "profilul utilizatorului român de internet", anul acesta spaţiul virtual este dominat de femei cu vârsta cuprinsă între 20 şi 24 ani, ce-şi petrec cel mai mult timp în Capitală, faţă de anul trecut când www-ul era "vizitat" în majoritate de bărbaţi.

Campania Studii demografice trafic.ro, derulată în perioadă 25 mai - 20 iunie, arată că, anul acesta, bătălia sexelor este câştigată de femei (53%). Astfel, structura pe sexe a utilizatorilor de internet reflectă structura generală a populaţiei (52,6% femei, conform INSSE). Din totalul respondenţilor, 50% sunt necăsătoriţi, surclasându-i pe cei care preferă instituţia căsătoriei sau care locuiesc cu partenerul (44%). Restul procentajului se împarte între cei cu statutul de văduv(ă) şi divorţat(ă).

 

Absolvenţii de facultate intră mai des pe internet

Ca şi anul trecut, topul este dominat de vârsta de 20 - 24 ani (22%), procentaj urmat de cei cu vârstele de 25-29 ani (16%), 30 - 34 ani (14%) şi 40 - 49 ani (14%). Categoriile extreme de vârstă formează cea mai mică parte din audienţă: cei sub 14 ani (3%) şi cei de peste 60 de ani (2%.) S-a constatat o egalitate de ponderi pentru intervalele 50 - 59 ani (7%) şi 18 - 19 ani (7%).

Majoritatea respondenţilor locuiesc în România (94%), urmaţi de cei din Republica Moldova (2%) şi din Germania (0,2%). Principalele oraşe în care internautul român îşi petrece cel mai mult timp sunt Bucureşti (25%) şi judeţele foarte mari: Iaşi (5%), Cluj (5%), Constanţa (4%) şi Prahova (3%).

În 2010, majoritară este ponderea celor cu studii superioare: absolvent de facultate în proporţie de 34% şi studii postuniversitare 15%. Acest lucru se reflectă în poziţiile ocupate: 26% sunt manageri de diferite niveluri şi 24% studenţi.

 

Un sfert dintre internauţi plănuiesc achiziţionarea unui apartament, 8% deţin deja o casă de vacanţă

În ceea ce priveşte venitul lunar, 19% dintre respondenţi nu au un venit, aproximativ 25% câştigă sub 1.000 RON şi peste 50% au salarii ce depăşesc 1.000 RON. În contextul declinului economic, 7,5 % dintre respondenţi au peste 1.000 de euro, comparativ cu anul trecut când 10% aveau aceste câştiguri. În cazul venitului familiei, ponderea celor cu venituri de sub 1.000 RON este de 20 %. Cel mai important procentaj îl reprezintă cei cu venituri între 2.001-3.000 RON, peste 17%. Procentajul celor cu peste 4.001 RON (aproximativ 1000 de euro) este de 19%. În cadrul familiei, cel mai mare venit este asigurat de altă persoană, 64%. Majoritatea dintre cei chestionaţi, adică 67%, nu au niciun copil, în timp ce 22% au un copil.

Ca planuri de viitor, o treime dintre respondenţi intenţionează să-şi cumpere maşină, în timp ce 44% deţin deja un autovehicul. De asemenea, un sfert plănuiesc achiziţionarea unui apartament, ţinând cont că 8% deţin deja o casă de vacanţă.

 

Desktopul, de două ori mai răspândit decât laptopul

Utilizatorul român preferă în continuare desktopul/PC-ul într-o proporţie de 76%, procentaj aproape dublu comparativ cu utilizatorii de laptop (44%). Ambele tipuri de calculatoare sunt împărţite în proporţie de 36% cu altcineva, fapt demonstrat şi de parolarea calculatorului în proporţie de 43%. Telefoanele mobile sunt utilizate de 13% şi smartphone-urile de o pătrime dintre aceştia (4%).

În ceea ce priveşte obiceiurile de consum ale internetului, utilizatorul român intră cel puţin o dată pe internet (90%), de cele mai multe ori de acasă (90%) şi de la serviciu (34%). "Epoca internet cafe-urilor a apus, lucru indicat de procentul scăzut al celor care mai folosesc acest mijloc de acces: 1,7%. Creşterea numărului de terminale a dus la creşterea accesului la internetul mobil. Anul trecut, numai 5% accesau internetul de pe drum. Anul acesta, telefoanele mobile reprezintă un procentaj de 10% din consumul de internet, în condiţiile în care numărul site-urilor cu variante pentru mobil e în creştere", a afirmat Ionuţ Tudor, Project Manager trafic.ro.

Când navighează pe internet, atenţia reprezentanţilor de ambele sexe se îndreaptă în proporţie de 72% către ziare/ reviste online, comunităţi (ex. Hi5, LinkedIn, Facebook) 53%, site-uri cu locuri de muncă 43% şi site-uri auto 31%. Când accesează aceste site-uri, utilizatorul preferă să folosească 1-2 browsere.

 

Medicina, sănătatea, alimentaţia - în topul intereselor

Utilizatorul român este interesat de domenii ca: medicină, sănătate, alimentaţie (46%); urmate de evenimente/ ştiri despre România (45%); familie şi viaţă de cuplu (37%), turism, călătorii (40%) şi teste, jocuri, cuvinte încrucişate (32%). "Putem, astfel, corela creşterea interesului faţă de reţelele sociale care promovează jocuri online prin afinitatea faţă de acest ultim domeniu", a afirmat Mirel Palada, directorul institutului CCSB.

În timpul liber, majoritatea preferă activităţile din cadrul locuinţei: 70% navighează pe internet, iar 60% se uită la televizor, în detrimentul petrecerii timpului cu familia lor (59%) şi a ieşirii cu prietenii (54%). Când aleg televizorul, preferă să se uite la ştiri (72%), filme (70%) şi emisiuni de divertisment (44%). "Este vorba de un subgrup bine definit: tinerii, aflaţi în perioada de viaţă de dinainte de întemeierea familiei, perioadă în care s-au desprins de familia părinţilor şi nu şi-au întemeiat încă familia proprie. Se află practic într-un stadiu de viaţă în care-şi petrec timpul mai degrabă singuri", a adăugat Mirel Palada, director executiv, CCSB.

 

Ce face românul când "stă pe net"

Faţă de anul trecut, topul preferinţelor din consumul offline s-a modificat: cafeaua măcinată nu se mai află în topul preferinţelor, fiind înlocuită de laptele dulce (43%) şi de iaurtul simplu (40%). În continuare, un procent important din respondenţi consumă tablete de ciocolată (39%), băuturi răcoritoare acidulate (39%) şi neacidulate - suc, nectar, juice - (37 %). În rândul consumului de băuturi alcoolice, berea şi vinul sunt preferate în proporţie de 46%, respectiv 38%.

În ceea ce priveşte achiziţiile offline, utilizatorul de internet preferă produsele la reducere, informându-se înainte de cumpărarea lor şi fiind puţin influenţat de reclamele TV. Ca factor decisiv în achiziţie s-a identificat marca produsului, urmată de ţara de origine, preţ, dar şi oferta din magazin.

Conform studiului, o majoritate covârşitoare deţine cel puţin un telefon mobil (95%), un calculator (PC)/ laptop (95%) şi un televizor (89%). De asemenea, o pondere importantă în produsele achiziţionate o ocupă electrocasnicele: frigider (88%) şi maşină de spălat rufe automată (82%).

În legătură cu decizia achiziţiei de bunuri de larg consum, utilizatorul de internet decide singur în proporţie de 50%, comparativ cu 37% în cazul electrocasnicelor şi 27% în cazul obiectelor de mobilier sau decor. Ca produse financiare utilizate, majoritatea deţin un card bancar (74%). De asemenea, conform rezultatelor, utilizatorul de internet alege în mare măsură lucruri de calitate pentru care este dispus să plătească mai mult.

 

 

 

Aşa tratezi dependenţa de calculator!

 

Oana Antonescu

Adevarul, 31 iulie

 

Dependenţa de calculator poate aduce probleme în cuplu dacă nu este „tratată“

Dacă ai conştientizat că stai prea multe ore la calculator este un prim pas către „vindecarea” de această dependenţă. Următorul pas este să întocmeşti un plan pentru a reduce timpul petrecut în faţa monitorului.

Specialiştii spun că putem vorbi de dependenţă atunci când o persoană se joacă pe calculator sau stă pe Internet mai mult de cinci ore pe zi, fără a avea sarcini de serviciu în acest sens. Nu este însă nevoie să ne uităm la ceas pentru a realiza că am devenit dependenţi de această tehnologie. Ar trebui să o conştientizăm şi să luăm măsuri atunci când viaţa virtuală ajunge să o elimine pe cea reală.

 

Înţelege-i cauza

Mai toate adicţiile sunt consecinţa unor nemulţumiri legate de problemele de la serviciu, din relaţie, de cele financiare sau de alte aspecte ale vieţii care ne aduc frustrări. Dependenţele sunt o modalitate prin care creierul le face faţă. Navigând pe Internet sau discutând online cu alte persoane, obţinem satisfacţie pe termen scurt. Încercarea de a scăpa de această adicţie fără să identifici mai întâi cauza ei nu se va finaliza cu un succes. Anxietatea de la care a pornit dependenţa nu va dispărea de la sine prin evitarea calculatorului. Nemulţumirile ar trebui eliminate pentru a reveni la un stil de viaţă normal.

 

Fă-ţi un program de care să te ţii

Pentru a scăpa de această dependenţă, ai putea încerca să foloseşti calculatorul ca o recompensă pentru activităţile constructive. De exemplu, după o oră de muncă, stai zece minute la computer pentru a schimba două vorbe cu cineva sau, după o zi de muncă, acordă o oră distracţiei tale, dar nu mai mult de atât. În acest mod, programul tău va fi mult mai ordonat, dar vei avea nevoie de ceva voinţă pentru a-l pune în practică. O altă metodă ar fi să calculezi numărul de ore petrecute săptămânal la calculator şi apoi să-ţi propui să-l reduci drastic, în următorul mod: dacă, de exemplu, stai 20 de ore săptămânal la computer, propune-ţi să te limitezi la opt şi „consumă-le" pe toate într-o singură zi a săptămânii.

Dacă petreci aproape întreaga zi de duminică pe Internet sau în jocurile online preferate, nu te vei mai simţi vinovat pentru asta, pentru că ai urmat un plan. În plus, vei ajunge la saturaţie şi, a doua zi, celelalte activităţi îţi vor capta interesul mai mult. În zilele următoare, dacă simţi că cedezi tentaţiei, gândeşte-te că eşti la o distanţă mică de ziua binemeritată, în care „viciul" îţi este permis.

 

Restricţii cu ajutorul unor aplicaţii

Dacă ţi-ai propus să reduci timpul petrecut la calculator, câteva aplicaţii ţi-ar putea fi de ajutor. Există, de exemplu, un cronometru care-ţi permite sã aloci un anumit timp pentru o activitate şi care-ţi atrage atenţia când s-a epuizat acest interval. O altă aplicaţie utilă în restricţionarea duratei de utilizare a calculatorului recomandă pauze la un anumit interval de timp şi chiar exerciţii de întindere şi de relaxare. Dacă stai mult pe un site anume, îl poţi bloca printr-o altă aplicaţie, după un anumit timp de vizionare, la anumite intervale într-o săptămână sau permanent.

 

Gândeşte-te câte lucruri ratezi din viaţa reală

Activităţile pe care le desfăşurăm la calculator, indiferent că este vorba de jocuri, de chat sau de navigare pe Internet, ne oferă, aparent, o mulţime de recompense. Însă realizările pe care le-am putea avea în lumea reală în acest timp sunt mult mai numeroase şi mai frumoase decât cele pe care ni le oferă computerul. Pentru a te ajuta să conştientizezi ceea ce pierzi, întocmeşte o listă cu câteva activităţi reale care te-ar bucura, cum ar fi o întâlnire cu prietenii, cumpărăturile sau, pur şi simplu, o baie relaxantă. Pune această listă pe tastatură sau lipeşte-o pe monitor, pentru ca, atunci când te apropii de computer, să-ţi aminteşti de acele lucruri.

 

Aşa nu: Renunţarea bruscă la computer nu este o soluţie eficientă pe termen lung.

 

Specialistul nostru, Lena Rusti, psiholog psihoterapeut

“Este foarte posibil să fim dependenţi de calculator dacă petrecem cea mai mare parte a timpului în faţa lui, iar când nu suntem acolo ne gândim la următorul moment în care vom fi, dacă alegem calculatorul în locul altor activităţi, dacă intrăm în panică atunci când suntem privaţi mai multe ore de calculator sau dacă devenim irascibili când cineva încearcă să ne îndepărteze de calculator. Prima etapă a „vindecării" este acceptarea faptului că ai o problemă, urmată de un program rezonabil. Deşi va fi poate mai greu de respectat la început, în câteva săptămâni te vei obişnui cu noul regim, mai ales dacă găseşti preocupări serioase cu care să înlocuieşti dependenţa. “

 

Dacă nu stai singur şi dacă ai desktop, mută-l într-o zonă circulată a casei, cum ar fi sufrageria sau holul. Cei din jur îţi vor distrage atenţia.

 

 

 

Tabere pentru adulţi – unii fac „dezvoltare personală” sau se caţără pe munte, alţii învaţă cititul rapid

 

Alina BĂDĂLAN TURCITU

Gandul, 29 iulie

 

Şomerii dărâmaţi vin să se repare psihic într-o tabără la Predeal, pe aproape 500 de euro; iubitorii de escalade îşi "cumpără" patru zile de căţărări în Bulgaria, cu 350 de lei; iar ciudaţii care vor să înveţe tehnica citirii rapide, o fac în taberele speciale, pe 1.000 de lei

 

După primul şomer care s-a cerut în tabără să-şi recapete încrederea în sine, s-au mai înscris şi alţii. Apoi, şi mai mulţi. De vara asta, şomerul depresiv va deveni o specie comună în taberele de dezvoltare personală ale programului "Body Mind Spirit". Tabăra din luna august, cu tema "Încrederea în sine - cheia succesului", este gândită special pentru această categorie de oameni. "Îi ajutăm să-şi depăşească depresia şi fricile, să înveţe să spere şi să redevină încrezători, astfel încât să o ia de la capăt. Am observat că mulţi oameni au devenit aşa în ultimul timp. Poate că cei care înainte de criză au avut mai mulţi bani au ajuns acum mai deprimaţi decât ceilalţi, care au avut mai puţini. Printre altele, îi învăţăm să-şi spună zilnic: «Voi reuşi! Pot!» Să nu abandoneze niciodată", ne explică Daniela Cristea, coordonator de proiect. În fiecare an organizează mai multe astfel de tabere cu psiholog, şi, de fiecare dată, oamenii pleacă acasă schimbaţi. Psihologii au lucrat cu ei până s-au convins că muşteriii chiar devin mai optimişti. Le-au vorbit, le-au ţinut cursuri şi i-au învăţat să folosească formule de autosugestie, până când le-au ridicat moralul şi au simţit că "subiecţii" chiar sunt pe cale să devină mai încrezători. Acum, mulţi dintre adulţii sosiţi în tabără au plecat acasă planificându-şi să ia viaţa de la capăt. Ultima tabără de genul acesta a fost în luna iunie, la Predeal, şi s-a numit "Vindecă-te cu uşurinţă şi trăieşte viaţa pe care o doreşti!". Dar toate astea costă 490 de euro: cazarea pentru cinci nopţi la un hotel de trei stele, trei mese pe zi, cursurile în sine şi "tema pentru tot restul vieţii" - materiale sau casete pentru a le studia acasă, singuri, în fiecare zi.

 

Cum a reuşit să se umanizeze în tabără o doctoriţă mai insensibilă

Iată cine a simţit nevoia până acum să meargă în taberele trecute, să-şi "trateze" psihicul: manageri, agenţi de vânzări, economişti, ingineri, profesori, psihologi medici şi chiar studenţi. Vreo 15 - 20 de oameni la o tură. "Frumos este că acolo n-au făcut numai şedinţe cu psihologul, ci au făcut şi lucrurile acelea care se fac într-o tabără, având şi program liber. Unii au mers la piscină, alţii s-au plimbat ori au făcut drumeţii, iar la final s-au făcut şi foc de tabără cu cină festivă. Atmosfera e familiară, iar oamenii îşi spun pe nume. Unii au 18 ani, alţii 60 de ani. De regulă, vin singuri, fără familii şi, odată ajunşi aici, formează grupuleţe şi se împrietenesc. Am avut anul trecut şi un cuplu, pe la 30 de ani. Veniseră fiindcă voiau să-şi deschidă o afacere şi simţeau nevoia să îmbunătăţească nişte lucruri la ei. Nu în relaţia de cuplu, ci pentru a atinge performanţe intelectuale mai înalte", adaugă Daniela Cristea.

Tabăra din luna iunie de la Predeal a fost special pentru oamenii bolnavi. "Au venit bolnavi de diabet, de inimă şi chiar de cancer. Ideea a fost că aici s-ar fi putut produce un declic în psihicul lor, care să-i ajute să se vindece. Căci, se cunoaşte deja, bolile psihice apar pe fondul unui psihic cu probleme sau pe stres. La psihic lucrăm noi. Nu spunem că cine are cancer se va şi vindeca, însă îl învăţăm pe bolnav să gândească vindecarea".

 

O doamnă doctor respectabilă de 41 de ani, chirurg la o clinică de lux din Bucureşti, s-a schimbat complet după ce a trecut printr-o astfel de tabără. "La serviciu am zece subalterni, iar eu reuşeam să impun o disciplină destul de agresivă, până acum. De pildă, înainte, atunci când greşeau cu ceva (să zicem că întârzia unul că avea copilul bolnav), nici nu stăteam să-i ascult. Nu eram o persoană rea, ci mai degrabă rece şi distantă, avem un stil mai rigid. În tabără, însă, prin tehnici şi exerciţii de accesare a unor nivele ale subconştientului, am reuşit să schimb toate acestea. Acum, şi relaţia cu subalternii s-a schimbat. Cred că i-am şocat în ziua în care i-am întrebat dacă sunt mulţumiţi şi le-am propus să discutăm, la fiecare sfârşit de săptămână", ne povesteşte medicul.

 

Tabără de gladiatori a Roma sau de vânat fantome la New Orleans

Alţii caută numai tabere pentru relaxare. Este cazul celor care se pregătesc să meargă la căţărări pe munte în august, în Bulgaria, la Veliko Târnovo. Mulţi, la serviciu lucrează de pe scaun; sunt programatori sau manageri în companii multinaţionale. Organizatorul este un club de escaladă, iar cele patru zile costă 350 de lei de persoană. Se merge cu maşina personală, iar cazarea, masa şi transportul şi le plăteşte fiecare separat. Într-o tabără intră cam o grupă de 12 oameni, şase la un instructor. Se fac tabere şi pentru cei care nu s-au mai căţărat niciodată, dar şi pentru intermediari şi avansaţi. Căţăratul se face cam opt ore pe zi şi după aia fiecare ce vrea. "Nu este un sport extrem şi nu implică nici un fel de riscuri, dacă se respectă toate regulile. Totul este foarte sigur şi se desfăşoară în locuri special amenajate, nu oriunde, la întâmplare. Escalada, unii o percep ca pe o vacanţă mai diferită, alţii ca făcând parte din viaţa lor. Pe perioada celor patru zile nu le organizăm oamenilor timpul prea mult; căţărări se fac şase, opt ore pe zi, apoi fiecare face ce doreşte. De regulă, oamenii atunci se cunosc, se împrietenesc, merg la plimbare împreună, pe munte, sau se adună seara la un pahar de vin... ca în orice tabără. Numai foc nu se face, căci participanţii încearcă să protejeze mediul", ne spune Andreea Copăescu, PR. Clubul organizează reuniuni pe munte din 2005, câte patru, cinci pe an. Cine cere în mod special poate avea escalade şi în Turcia, Italia, Franţa sau Grecia, toamna sau iarna, depinde cum e vremea acolo. În ambele cazuri, echipamentul îl pune la dispoziţie clubul.

Mai există şi categoria celor care merg în tabără să înveţe. Pentru ei se fac cursuri de citire şi învăţare rapidă în luna august, pe aproape 1.000 de lei de persoană, la 30 de kilometri de castelul Bran. Costul include cazarea, mesele, trainingul şi excursiile în Piatra Craiului, masivul Iezer - Păpuşa, cheile Dâmbovicioarei şi mănăstirea Nămăieşti.

 

Cele mai ciudate tabere, însă, le oferă cluburile sau firmele din afară: training de gladiatori la Roma, pentru amuzament, cu tehnici vechi de luptă, haine şi replici din epoca aceea, sau tabără internaţională de poker la Las Vegas, unde joci şi primeşti sfaturi de la cei mai buni jucători ai lumii. La New Orleans se face chiar.... tabără pentru vânat fantomele. Christopher Moon, licenţiat în investigaţia paranormalului, predă câteva nopţi arta de a fotografia fantome. Totul se întâmplă la hotelul Maison Ville, vechi din 1742, şi despre care se spune că ar fi bântuit.

 

 

 

Portretul complet al şoferului român: de cine trebuie să te fereşti. Un român din patru a condus cel puţin o dată băut

 

Dan CARBUNARU

Gandul, 22 iulie

 

Un studiu realizat de Colegiul Psihologilor, împreună cu Poliţia Română a întocmit profilul şoferului-problemă de pe şoselele ţării: este vorba despre acei şoferi care conduc cu viteză mare sau sunt agresivi la volan.

 

Şoferul de care trebuie să te fereşti are până în 25 de ani, conduce o maşină cu motor puternic, cu o capacitate de peste 2000 cmc şi are permis de mai puţin de 5 ani. E bine să ţii distanţa şi faţă de şoferii care conduc maşini de firmă, de cele mai multe ori fără a avea un atestat în acest sens. Aceste date sunt cuprinse într-un studiu realizat de specialişti în psihologie, care a fost prezentat, ieri, de Poliţie.

Potrivit studiului, tinerii până la 25 ani, şoferii implicaţi deja în accidente şi şoferii începători declară în mai mare măsură că le place să simtă adrenalina când conduc, în timp ce posesorii de maşini puternice, de 2000 cm cubi şi peste sunt mai degrabă de acord că o maşină puternică permite efectuarea unor manevre riscante în trafic.

Tinerii şi cei care conduc autovehiculele de serviciu fără a avea atestat obişnuiesc să depăşească frecvent viteza legală în afara localităţilor şi pe autostradă, în timp ce şoferii care deţin maşini cu motoare puternice admit în mai mare măsură că încalcă frecvent limita legală de viteză.

Cei mai agresivi în trafic s-au declarat tinerii între 18-25 ani, urmaţi de cei între 26-35 ani. Şoferii din mediul urban se apreciază ca având un stil mai agresiv decât cei din mediul rural, de asemenea, bărbaţii comparativ cu femeile. Cei mai agresivi se consideră cei care conduc în timpul serviciului dar fără a avea atestat de şoferi profesionişti.

Cum era de aşteptat, cei care conduc autoturisme cu capacitate cilindrică mare (2000 cm3 şi peste) se percep ca având un stil de condus mai agresiv comparativ cu cei care conduc maşini mai puţin puternice.

 

Potrivit datelor deţinute de Ministerul de Interne, în România sunt înmatriculate 356. 761 de maşini cu o capacitate mai mare de 2000 cmc, din totalul celor 4,2 milioane de autoturisme.

"Cele mai multe evenimente rutiere sunt comise de tineri de 18-25 de ani, spune şeful Poliţiei Rutiere, Lucian Diniţă. "Vor să arate cât de mari şi tari sunt. Vom face acţiuni, în special în Constanţa, la fiecare sfârşit de săptămână. Pe această categorie de vârstă ne vom concentra. Mai sunt şi motocicliştii. Cei tineri reglează aptitudinile, cei de vârsta a doua vor să arate că anii nu contează când eşti pe motocicletă".

 

Trei sferturi dintre şoferi agresaţi în trafic

- 1 din 7 şoferi admite că are un stil de condus destul de agresiv, în timp ce numai 1,2% apreciază că sunt foarte agresivi în maniera în care şofează.

- Mai mult de trei sferturi dintre conducătorii auto declară că au fost agresaţi în trafic, în ultimele şase luni, de flashuri sau claxoane iar aproape jumătate că s-au confruntat cu gesturi ameninţătoare sau obscene din partea celorlalţi conducători auto...

- Un studiu realizat de Colegiul Psihologilor, împreună cu Poliţia Română a întocmit profilul şoferului-problemă de pe şoselele ţării: este vorba despre acei şoferi care conduc cu viteză mare sau sunt agresivi la volan.

- Ponderi importante reprezintă şi cei care au declarat că au fost agresaţi verbal (43,5%) sau li s-a blocat maşina în parcare (39%), în timp ce o treime dintre şoferi au menţionat frânarea intenţionată de către şoferul din faţă.

- Tot o treime dintre şoferi au riscat trecând pe roşu, făcând depăşiri la limită sau nesemnalizând intenţia de schimbare a direcţiei de mers.

- Comportamentul cel mai deranjant din partea celorlalţi şoferi este nesemnalizarea schimbării direcţiei de mers: trei sferturi dintre şoferii din România reclamă acest tip de comportament.

 

Peste jumătate dintre şoferi nu se simt în siguranţă pe şosele

- Mai mult de jumătate dintre şoferii români se simt în nesiguranţă la volan, potrivit studiului.

- Jumătate dintre şoferi declară că depăşesc uneori viteza legală în afara localităţii, peste 40% în localităţi şi peste 30% pe autostrăzi, în timp ce unul din 5 şoferi recunoaşte că îi place să conducă cu viteză şi consideră că un şofer bun poate să meargă cu viteză mai mare.

- Deşi cei mai mulţi şoferi cred cei care depăşesc frecvent viteza legală prezintă un risc mai mare de accident, mai mult de jumătate spun că depăşirea cu 10-20 km/h a limitei de viteză este acceptabilă deoarece toţi şoferii o fac.

- O treime dintre şoferii intervievaţi susţin că traficul aglomerat te obligă să faci manevre îndrăzneţe, în timp ce 15,2% apreciază că o maşină puternică permite manevre riscante în trafic, iar 13,1% declară că le place să simtă adrenalina când conduc.

- Aproximativ trei din zece şoferi au fost sancţionaţi pentru depăşirea limitei de viteză în ultimii 3 ani. Dintre cele 3900 de accidente grave de la începutul anului, 891 au fost provocate de viteza prea mare.

 

O femeie din zece s-a urcat la volan după ce a băut

Studiul mai arată că unul din zece şoferi apreciază că o cantitate mică de alcool consumată nu afectează capacitatea de a conduce. Astfel, o treime dintre cei intervievaţi de psihologi apreciază că o sticlă de bere nu le diminuează capacitatea de a conduce în siguranţă, un sfert cred acelaşi lucru despre un pahar de vin, iar 18,8% despre 50-100 ml de băuturi spirtoase.

Studiul mai arată că unul din patru şoferi respondenţi a condus cel puţin o dată sub influenţa băuturilor alcoolice. Cei mai mulţi dintre cei care au condus băuţi sunt bărbaţi - 28%, în timp ce una din zece femei au afirmat că li s-a întâmplat să conducă după ce au consumat băuturi alcoolice.

 

De la începutul anului, şoferii băuţi au provocat peste 100 de accidente grave, cu 27 mai puţine faţă de anul trecut.

Şeful poliţiei Rutiere, Lucian Diniţă, a promis că va insista ca parlamentarii să introducă în codul rutier conducerea în stare de ebrietate. "România este singurul stat care nu sancţionează starea de ebrietate".

 

Unii şoferi nu poartă centura pentru că sunt prea graşi sau îi deranjează

Deşi ştiu că e obligatoriu să poarte centura de siguranţă, majoritatea şoferilor refuză să o fixeze. Unii spun că sunt prea graşi, alţii că le dă stare de discomfort, după cum a declarat Lucian Diniţă. Majoritatea conducătorilor auto (88,3%) recunosc avantajele folosirii centurii de siguranţă. Totuşi, 40,4% consideră că în localitate centura nu este chiar atât de utilă/necesară. În acelaşi timp, unul din cinci şoferi declară că nu poartă centura deoarece îl incomodează.

 

Şeful Poliţiei Rutiere: 97 la sută dintre şoferi cunosc legea după ureche

"În România 97 la sută din şoferi nu cunosc reglementările în vigoare decât după ureche, ce îşi mai aduc aminte sau văd la televizor", a declarat Diniţă, care a explicat că problemele pleacă de la instruire şi examinare. Astfel, anul acesta promovabilitatea a fost de 27,45 la sută. Majoritatea candidaţilor au dat de patru ori testările. În medie, fiecare candidat a dat de trei ori examenul de teorie şi de alte două ori ca să treacă practica.

- Pe de altă parte, şoferii cred că cea mai eficientă măsură ar fi îmbunătăţirea stării drumurilor. Unul din patru şoferi crede că înăsprirea sancţiunilor, a condiţiilor de obţinere a permisului, dar şi îmbunătăţirea instruirii în şcolile de şoferi ar putea rezolva problemele din trafic.

- Două treimi dintre şoferi apreciază că o reexaminare ar fi necesară la un interval de cel puţin 10 ani în scopul menţinerii permisului de conducere. În ceea ce priveşte activitatea poliţiei rutiere, aproximativ o treime dintre conducătorii auto apreciază că aceasta s-a îmbunătăţit faţă de acum 2 ani.

 

 

 

Profilul "Don Juan-ului" de pe Internet

 

Mihaela Dima

Adevarul, 20 iulie

 

În mediul online te poţi conecta la sute de site-uri cu mii de profile de utilizatori pentru a-ţi găsi perechea

 

Unii caută doar flirturi de scurtă durată, alţii o posibilă relaţie. Miile de pretendenţi optează pentru mediul online pentru că aici găsesc diversitate. La orice oră ai intra pe un site de dating online, găseşti pe cineva. Bărbaţi sau femei, tineri sau mai în vârstă, cu sau fără ocupaţie, din ţară sau din străinătate.

„Dacă ai prinde peştişorul de aur, ce-ai face?", întreabă unul dintre pretendenţii mei de pe un site de întâlniri online. Are ceva mai mult de 40 de ani, este dintr-un orăşel mic şi caută o parteneră serioasă. Nu spune prea multe despre el în prezentarea din profilul de utilizator, dar vrea să ştie mai multe despre cea cu care conversează. Recunoaşte că foloseşte acelaşi clişeu în orice conversaţie, pentru că „toată lumea începe cu «Bună, ce faci»?".

El este doar unul dintre cei care încearcă să aibă o conversaţie cu o femeie, în mediul virtual, la 8.00 dimineaţa, oră când alţii fie dorm, fie sunt deja la serviciu.

 

Pe site eşti abordat de mai multe persoane, dar selecţia se face în funcţie de profil sau de prima replică a celui care îţi trimite mesaj. Dacă nu ai fotografie, şansele să fii abordat sunt mult mai mici. Există două ferestre de prezentare: cea în care spui cine eşti, câţi ani ai, dacă eşti singur sau nu, şi cea în care spui ce cauţi - o femeie între 25 şi 45 de ani, o relaţie serioasă sau doar flirt. În scurta descriere cerută în formularul online de prezentare, bărbatul poate fi creativ.

Unul dintre bărbaţi încearcă să le convingă pe doamne explicând ce înseamnă femeia pentru el. „Femeia... Fă‑i complimente, respect-o, cinsteşte-o, alint-o, sărut-o, ai grijă de ea, iubeşte-o, fă-o să se simtă bine, protejeaz-o, îmbrăţişeaz-o, cheltuie bani cu ea, scoate-o în oraş, ascult-o, ţine la ea, fii alături de ea, susţine-o, du-te la capătul lumii pentru ea!"

 

Singur, în căutarea unei relaţii

Site-ul de dating şi social networking sentimente.ro, liderul în domeniu pe piaţa din România, are aproape 850.000 de utilizatori. Există însă multe alte site-uri pe care poţi să‑ţi găseşti perechea. Dindragoste.ro, e-dragoste.ro, ecupidon.ro şi relaţiiserioase.ro sunt doar câteva dintre ele. Pe sentimente.ro, aproximativ 56% din utilizatori sunt bărbaţi, iar 44%, femei, spune Flori Dragomir, director adjunct al Machteam Soft, compania care operează site-ul.

Categoria de vârstă cu cea mai mare reprezentare este 26-35 de ani, în care se încadrează 40,5% din utilizatori. 24,7% din ei au între 36 şi 45 de ani, iar 21,5%, între 18 şi 25 de ani, precizează aceeaşi sursă. Profilul general al utilizatorului bărbat de pe acest site, potrivit unor statistici interne, este adultul de 33 de ani, singur, absolvent de studii superioare, fără copii.

Este posibil fumător şi băutor ocazional, îşi doreşte copii, este în căutare de flirt sau de parteneră, interesat de dating şi mai puţin de socializare. Îşi doreşte o relaţie, este pasionat de sport, probabil microbist şi susţinător al unei echipe. Îşi petrece timpul liber alături de prieteni, „la o bere".

Este uşor misogin şi probabil locuieşte singur. Mediul oferă protecţie Alina Barbu, psiholog la psihoterapie.net, recunoaşte că îi este foarte greu să facă portretul-robot al bărbatului care îşi caută parteneră în mediul online, pentru că internetul este foarte răspândit şi accesibil reprezentanţilor mai multor categorii de vârstă şi domenii profesionale.

„Putem identifica însă cu siguranţă câteva caracteristici comune ale persoanelor de sex masculin care utilizează mediul online drept resursă pentru a cunoaşte persoane de sex opus. Folosesc termenul «a cunoaşte» şi nu «a agăţa», căci acesta din urmă implică pasivitate din partea femeilor, ceea ce nu este cazul. Femeile sunt un element activ al acestor interacţiuni, la fel de mult ca şi bărbaţii, deşi poate bărbaţii iniţiază mai des conversaţii", spune psihologul.

Printre caracteristicile comune al „don juanilor online", specialistul identifică lipsa de timp, teama de a fi respins - este mult mai uşor să accepţi o respingere online, căci nu are acelaşi impact ca una offline -, timiditatea, facilitatea de utilizare a mediului, protecţia oferită de anonimat, mediul securizant şi faptul că nu trebuie să-şi asume acţiunile.

Orice conversaţie începe cu un mesaj trimis mai multor persoane, dar selecţia perechii se face mai târziu. „Cu certitudine contează persoana cu care interacţionează, însă, pentru a putea ajunge să facă o alegere, trimit mesaje mai multor persoane şi apoi există o selecţie. Unele răspund, altele nu, unele nu sunt aşa cum par şi tot aşa, până când rămân doar cele care se ridică la aşteptările lor sau care par a avea trăsăturile căutate", explică psihologul.

 

Dating în cifre

Potrivit trafic.ro, pe primul loc în topul site-urilor de prietenii/matrimoniale se află sentimente.ro, cu un număr de 589.352 de vizitatori unici în ultima lună. Pe locul doi, cu 385.883 de vizitatori, se află ascuns.ro, iar pe locul trei, cu 267.192, imaginelife.ro.

 

Cum percep femeile replicile de agăţat

Potrivit unui articol publicat pe site-ul psihoterapie.net, doi cercetători americani, Bale şi Cooper, au realizat un studiu despre cum percep femeile replicile de agăţat. Participanţii au fost rugaţi să preconizeze rata de succes a conversaţiei, bazându-se pe replica de început. Acestea au fost categorizate astfel:

1 Referinţe culturale, detalii despre caracter sau avere - Am văzut un exponat fantastic la galeria Tate Modern (partener bun)

2 Complimente - Mă faci să mă gândesc la o prăjitură, căci eşti extraordinar de dulce (Oh, nu!)

3 Sex - Nu sunt eu Fred Flinstone, dar tu mă faci să fiu tare ca piatra (Nu!)

4 Umor - Pot să-ţi cumpăr o insulă? (Drăguţ).

 

Agenţia care îţi face profilul competitiv

Un profil amuzant te poate face să atragi atenţia mai uşor

În Statele Unite există mai multe agenţii de dating specializate în a-şi învăţa clienţii care îşi caută perechea pe internet cum să iasă în evidenţă. „Există foarte mulţi oameni care nu ştiu cum să se promoveze într-un mod original", declară pentru BBC Evan Marc Katz, care conduce agenţia E-Cyrano.

Agenţia oferă trei tipuri de servicii: pentru 39 de dolari (30 de euro) şi o conversaţie de 20 de minute, un consultant îţi critică profilul şi îţi dă câteva sfaturi despre cum să-l îmbunătăţeşti; pentru 99 de dolari (76 de euro), un interviu de 30 de minute cu un consultant şi un chestionar online pe care trebuie să îl completezi, primeşti două eseuri care să te „vândă"; dacă nu ai timp să completezi formularele, pentru 149 de dolari (115 euro) şi o conversaţie de o oră, vei primi de-a gata două eseuri pe care nu mai trebuie decât să le postezi pe site-ul de dating. Primul este este despre tine, iar al doilea despre ceea ce îţi doreşti.

 

Ce sfaturi dau consultanţii?

Evan Marc Katz, consultantul E-Cyrano, spune că, atunci când profilul tău nu dă rezultatele dorite, trebuie să începi schimbarea. Mai întâi vizualizează altele şi vezi ce‑ţi lipseşte. Schimbă fotografia de la profil şi adaugă o descriere amuzantă.

„Majoritatea foloseşte aceleaşi cuvinte atunci când îşi fac o descriere - «Sunt...» sau «Caut o persoană agreabilă, amuzantă, onestă». Nu e rău, dar asta poate face oricine. Mulţi spun «Sunt romantic». Nu-mi spune cum eşti, mai degrabă arată-mi. Eşti genul de bărbat care îi va duce un trandafir prietenei într-o zi de miercuri oarecare? Vei pregăti o cină la lumina lumânărilor în ziua în care veţi aniversa un an de când sunteţi împreună?", spune Katz pentru „USA Today".

El îi sfătuieşte pe utilizatori să nu mintă, pentru că sunt şanse mici ca minciuna să nu fie descoperită. Cel mai adesea, spune el, femeile nu-şi dau vârsta şi greutatea corecte. Bărbaţii, înălţimea, vârsta şi venitul.

 

În general, deşi numărul femeilor e în creştere, cei care apelează la astfel de servicii sunt în proporţie de 80% bărbaţi. „Întâlnirile online nu sunt întâlniri propriu-zise.

E un proces de selecţie, un loc în care filtrezi potenţiale întâlniri dintr-o masă de persoane", spune Scott Valdez, de la Virtual Dating

Assistants, companie care face de toate: profilul clientului, alege posibile perechi, trimite mesaje şi e-mailuri de introducere până este stabilită o întâlnire. Asemenea furnizori de servicii garantează între două şi cinci întâlniri pe lună pentu preţuri ce variază între 400 şi 800 de lire (500 -1.000 de euro).

 

Relaţia virtuală trebuie să treacă testul vieţii reale

Internetul este o modalitate excelentă de socializare, de transmitere de informaţii, de a interacţiona foarte uşor cu foarte mulţi oameni, dovada acestui lucru fiind succesul extraordinar al reţelelor de social media, spune psihologul Alina Barbu.

„Persoanele de sex masculin sau feminin care folosesc internetul cu predilecţie pentru a cunoaşte oameni noi fac acest lucru datorită accesibilităţii. Te poţi conecta la sute de site-uri cu mii de profile de utilizatori, oameni ca şi tine care doresc să cunoască pe cineva", adaugă ea.

 

Datorită anonimatului, poţi fi oricine online, nu trebuie să te dezvălui complet, poţi alege să spui despre tine doar ceea ce doreşti, te poţi pune în valoare, poţi omite anumite detalii, poţi înflori altele, iar dacă relaţia virtuală nu se dezvoltă poţi trece foarte uşor la alta, mai precizează psihologul.

 

Avantaje şi dezavantaje

Introducerea unor sisteme care să monitorizeze continuţul „nepotrivit" a făcut ca tot mai multe femei să apeleze la internet pentru a-şi găsi partener. „Numărul femeilor care vizitează site-ul nostru a crescut spectaculos după implementarea unor sisteme de protecţie împotriva cuvintelor ofensatoare, eliminarea utilizatorilor cu intenţii supărătoare şi filtrarea pozelor cu conţinut neadecvat", spune Flori Dragomir, director adjunct al Machteam Soft, compania care operează sentimente.ro.

Mai mult, aceasta spune că site-ul pune accent pe seriozitate, diferenţiindu-se de altele care „promovează flirtul şi au adesea un conţinut ofensator, erotic sau chiar pornografic".

Ceea ce nu se poate monitoriza însă este dacă cei de pe site mint atunci când îşi fac profilul. „Atât în lumea virtuală, cât şi în cea reală, atunci când vrem să cucerim pe cineva, când vrem să ne facem plăcuţi, alegem să scoatem în evidenţă acele trăsături care credem că ne avantajează.

Mediul online favorizează acest lucru, deoarece anonimitatea ne dă posibilitatea să părem cine vrem să părem. Este foarte uşor să te joci pe internet, minţind legat de cine şi cum eşti, căci te poţi sustrage foarte uşor rolului pe care ţi l-ai asumat", spune psihologul.

Aceasta este de părere că încrederea se câştigă şi, pentru ca o relaţie să se dezvolte cu succes, este important să se mute din mediul virtual în cel real: „doar aşa poate fi hrănită şi crescută în mod real". „Există relaţii care se nasc şi mor pe internet, însă, dacă scopul final este acela de a ne găsi un partener în viaţa reală, relaţia virtuală trebuie să treacă testul acesteia."

 

 

 

De ce au început să înveţe mai prost elevii români care au primit calculatoare printr-un program social

 

Raluca ION

Gandul, 19 iulie

 

Cristian Pop Elecheş, care predă economia la Universitatea Columbia, şi Ofer Malamud, de la Universitatea din Chicago, au descoperit că elevii români care au primit computere prin programul "200 de euro pentru un calculator" au note mai proaste la română, matematică şi engleză

 

Se pricep însă mai bine la informatică, mai arată studiul care a făcut vâlvă în ziare internaţionale precum New York Times. "Elevii sunt campioni la pierdut timpul. Şi un computer personal este cel mai eficient dispozitiv de pierdut timpul", a scris New York Times, după ce a citit cercetarea celor doi. Născut la Sibiu, Cristian Pop Elecheş şi-a luat licenţa în economie la Harvard în 1998 şi doctoratul în 2003, tot la Harvard.

Acum este asistent universitar la Universitatea Columbia, din New York, şi, deşi trăieşte de atâţia ani în SUA, multe dintre studiile pe care le face sunt legate tot de România. Teza de doctorat, de pildă, şi-a făcut-o pe decreţei şi politica de interzicere a avorturilor de pe vremea regimului Ceauşescu. "Cred că studiile legate de România sunt interesante la nivel internaţional în măsura în care prezintă o situaţie particulară care dă răspunsul unei probleme generale", a declarat pentru Gândul Cristian Pop Elecheş.

 

Copiii folosesc calculatorul să se joace

Tocmai de aceea studiul care arată cum s-au descurcat la şcoală copiii români după ce au primit calculatoare prin programul "200 de euro pentru un calculator" a fost atât de mediatizat în străinătate. "Interesul pentru acest studiu este atât de mare pentru că în foarte multe ţări există programe similare sau se doreşte introducerea unor programe similare, prin care copiii săraci să fie ajutaţi să-şi cumpere calculatoare. Există un program la MIT care-şi propune crearea laptopului de o sută de dolari pentru ca oricine să şi-l poată permite. Se crede că aceste calculatoare sunt o soluţie pentru copiii săraci, dar acest studiu arată că elevii folosesc calculatorul ca să se joace, nu ca să înveţe", a observat Cristian Pop Elecheş. Studiul a fost făcut în 2009, prin intermediul Gallup România, pe 3.354 de familii care au aplicat, în 2008, pentru vouchere de 200 de euro destinate cumpărării unui calculator, dintre care unele le-au primit, iar altele nu. Copiii care au beneficiat de calculator aveau, la un an de la primirea acestuia, cunoştinţe mai avansate de informatică, faţă de ceilalţi, dar se descurcau mai prost la şcoală, mediile lor la română, matematică şi engleză fiind mai mici decât ale elevilor care nu primiseră computerul. "Noi am făcut studiul şi în 2008, dar pe un eşantion mult mai mic, iar din acel studiu se desprindeau mai ales efectele negative. Studiul actual relevă şi efectele pozitive, faptul că au cunoştinţe mai bune de calculator. Până la urmă, e de văzut ce o să cântărească mai greu în evoluţia lor ulterioară: fapul că ştiu să folosescă computerul sau faptul că nu ştiu matematică sau română", spune Cristian Pop Elecheş.

 

Părinţilor săraci nu le pasă cât stau copiii la computer

În 2008, 52.212 familie au aplicat pentru un voucher destinate cumpărării unui calculator şi au îndeplinit condiţia de a avea un venit mai mic de 150 de lei de persoană, dar, din lipsă de bani, statul a limitat numărul voucherelor la 35.484, astfel că acestea au revenit familiilor care aveau un venit maxim de 62,58 de lei de persoană, marea lor majoritate din mediul rural. Pentru a încuraja folosirea computerelor în scop educaţional, Ministerul Educaţiei a oferit, de asemenea, 530 de lecţii multimedia pentru materii precum matematica, biologia, fizica sau geografia, se mai arată în studiu. "Am constatat că foarte puţine calculatoare aveau instalate pe ele softuri educaţionale, fiind folosite mai ales pentru jocuri.

 

Şi foarte puţine calculatoare aveau internet, noi am vrea să reluăm studiul, să oferim unor familii internet şi să vedem cum vor evolua copiii", vrea să meargă mai departe cercetătorul, care a observat că în familiile în care părinţii le impuneau copiilor reguli clare în privinţa calculatorului, efectele negative ale acestuia erau clar diminuate.

"Dar asta se întâmpla în puţine cazuri, vorbim despre părinţi săraci, care nu au intrat niciodată pe un calculator", a observat Cristian Pop Elecheş. Conform studiului, copiii petrec în faţa calculatorului între 1,5 şi 2 ore pe zi, 87 la sută dintre ei au jocuri instalate pe calculator şi doar 9 la sută software educaţional.

20 la sută dintre elevi au spus că se joacă zilnic pe calculator şi doar 1,5 la sută dintre ei au răspuns că îl folosesc în fiecare zi pentru teme. Cercetarea urmează să fie publicată în The Quarterly Journal of Economics.

 

 

 

De ce dragostea este percepută de creier precum dependenţa de alcool

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 8 iulie

 

STUDIU - Bărbaţii suferă mai mult decât femeile atunci când se despart de cineva, potrivit unei cercetări

 

Oamenii de ştiinţă de la o universitate din Statele Unite ale Americii au descoperit că dragostea este percepută de creier ca o dependenţă, informează LiveScience. Potrivit specialiştilor, acesta este şi motivul pentru care cei care abia au ieşit dintr-o relaţie întâmpină dificultăţi în a-şi reveni şi a depăşi momentul.

Pentru a ajunge la această concluzie, cercetătorii au scanat creierul unui grup de voluntari, care trecuseră printr-o despărţire, în timp ce li s-au arătat fotografii cu fostul partener de viaţă. Astfel, s-a observat că la nivelul creierului s-au activat regiunile care răspund de recompensă, dependenţa de alcool, tutun sau stupefiante.

Dragostea este ca un viciu. O dependenţă puternică, dar minunată, când lucrurile merg bine, şi de-a dreptul îngrozitoare atunci când lucrurile nu merg într-o direcţie bună", explică autorul studiului, antropologul Helen E. Fisher.

În cadrul studiului, cei 15 voluntari ale căror creiere au fost scanate, zece femei şi cinci bărbaţi, avuseseră o relaţie de aproximativ doi ani şi trecuseră circa două luni de când aceasta luase sfârşit. Subiecţii au mărturisit că îşi petrec peste 85 la sută din timp gândindu-se la fostul partener.

Mai mult, studiul a mai scos la iveala faptul că bărbaţii sunt afectaţi psihic de calitatea relaţiei amoroase pe care o au, în timp ce femeile doar de existenţa sau lipsa acesteia. Este şi motivul pentru care tinerele femei sunt mai predispuse către depresie atunci când o relaţie se sfârşeşte.

Potrivit unui studiu al specialiştilor de la Universitatea Wake Forest din Carolina de Nord, bărbaţii suferă mai mult decât reprezentantele sexului slab atunci când se despart de o persoană dragă.

 

 

 

Femeile au o memorie mai bună decât bărbaţii

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 15 iulie

 

40 la sută dintre persoanele trecute de vârsta de 65 de ani prezintă alterări de memorie

Un grup de cercetători de la Universitatea Cambridge susţine că memoria nu este influenţată doar de vârstă, ci şi de sex. Astfel, oamenii de ştiinţă au descoperit că femeile au o memorie mai bună comparativ cu bărbaţii, informează cotidianul britanic "The Telegraph".

Dacă până acum se credea că reprezentantele sexului frumos au o capacitate mai mare în ceea ce priveşte comunicarea şi folosirea vocabularului, fiind deficitare la capitolul orientare spaţială, testele realizate pe un eşantion de 4.500 de voluntari, jumătate femei şi jumătate bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 48 şi 90 de ani, au demonstrat superioritatea femeilor la capitolul "amintiri".

Dr. Andrew Blackwell, coordonatorul cercetării, de la Universitatea din Cambridge, Departamentul de Psihiatrie, spune că testele au fost împărţite în funcţie de vârstă şi clasă socială, pentru ca rezultatele să fie cât mai reale.

Potrivit acestuia, rezultatele studiului vor fi folosite pentru a descoperi cauzele apariţiei Alzheimerului sau a altor tipuri de demenţă.

 

Potrivit statisticilor, 40 la sută dintre persoanele trecute de vârsta de 65 de ani prezintă alterări de memorie. Neurologii au descoperit că boala Alzheimer, cea mai frecventă afecţiune degenerativă a creierului, apare în urma acumulării de beta-amiloid, un fragment dintr-o proteină pe care organismul o produce în mod normal şi care distruge sinapsele - conexiunile vitale dintre celulele nervoase.

 

 

 

Depresia dublează riscul apariţiei demenţei

 

Evenimentul Zilei, 7 iulie

 

Depresia ar putea dubla riscul de apariţie a demenţei, arată un nou studiu publicat de revista americană "Neurology".

 

Cele două condiţii coexistă, spun experţii, însă aceştia adaugă că nu cunosc deocamdată cauzele clare ale acestei legăuri.

Specialiştii de la Universitatea din Massachusetts sunt de părere că activitatea cerebrală şi mai mulţi factori care ţin de stilul de viaţă, precum dieta şi activitatea fizică, sunt printre cauzele care pot provoca aceste disfuncţii. Studiul mai demonstrează că depresia care se instalează în tinereţe este unul dintre factorii determinanţi ai demenţei la vârste înaintate.

"Inflamarea ţesutului cerebral care se produce atunci când o persoană este deprimată ar putea contribui la instalarea demenţei. Anumite proteine identificate la nivel cerebral care cresc odată cu depresia pot duce la demenţă", a afirmat profesorul Clive Ballard de la Societatea de Alzheimer.

Studiul a urmărit, timp de 17 ani, 949 de persoane în vârstă şi a demonstrat că demenţa s-a instalat cel mai adesea la cei care, de-a lungul vieţii, s-au confruntat cu pusee de depresie.

Mai exact, 22% dintre aceia care au avut depresie au sfârşit prin a avea demenţă, comparativ cu 17% dintre cei care nu au fost depresivi.

Un al doilea studiu demarat în acest sens a avut 1.239 de subiecţi şi a urmărit dacă frecvenţa cu care s-au manifestat puseele de depresie are legătură cu riscul de demenţă. Concluzia a fost aceeaşi: posibiliatatea apariţiei bolii este mai crescută la depresivi.

 

 

 

Pericol: divorţul este contagios, susţin cercetătorii

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 5 iulie

 

STUDIU - Când un prieten sau un apropiat se despart de partenerul de viaţă, conceptul de "relaţie" se schimbă în mintea celor din jur

 

Dacă un apropiat divorţează, riscul de a trece tu prin aceeaşi poveste este de 75 la sută, arată un studiu realizat de cercetătorii britanici, citat de "Daily Mail".

Oamenii de ştiinţă au constatat că divorţul se împrăştie ca o molimă în familii sau grupuri de prieteni ori chiar la locul de muncă. Potrivit experţilor, riscul unui divorţ creşte cu o treime dacă în grupul de apropiaţi există un cuplu care s-a despărţit, chiar dacă cei doi nu erau căsătoriţi.

Mai mult, o despărţire în cercul de apropiaţi nu face decât să ridice semne de întrebare şi în alte relaţii, explică oamenii de ştiinţă. Concluziile au fost trase după ce 12.000 de persoane au fost monitorizate pe o perioadă de 60 de ani. În plus, experţii au mai constatat că o despărţire nu-i marchează doar pe prietenii apropiaţi, ci chiar pe prietenii prietenilor, care-şi măresc astfel propriul risc de a divorţa până la 33 la sută. "Este periculos pentru mariaj şi să cunoşti prea multe persoane divorţate", spune dr. Rose McDermott, de la Universitatea Brown.

Potrivit specialistului, când un prieten sau un apropiat divorţează, întreg conceptul de "despărţire" se schimbă în mintea prietenilor, chiar şi atunci când la mijloc se află copiii, "divorţul devenind deodată o alternativă nu chiar atât de rea sau greu de conceput".

Potrivit statisticilor, 335.420 de procese de divorţ s-au înregistrat în perioada 2000 - 2008, iar anul 2007 a fost unul record în materie de divorţuri în România. În plus, Bucureştiul, Iaşiul şi Timişul sunt judeţele din ţară în care se înregistrează cele mai multe despărţiri.

 

 

 

Cum să te porţi ca să ai un copil echilibrat

 

Cristina Olivia Moldovan

Evenmentul Zilei, 1 iulie

 

Severitatea poate naşte copii labili psihic, iar o atitudine hiperprotectivă inhibă personalitatea. Echilibrul celor mici vine din sănătatea psihică a părinţilor.

 

Din dorinţa de a fi permanent în graţiile celui mic ori din convingerea oarbă că îl fac om prin severitate, părinţii ajung uneori să adopte comportamente extreme. Inhibă astfel dezvoltarea copiilor, îi timorează şi-i menţin într-o eternă vulnerabilitate.

Răsfăţul excesiv, hiperprotecţia, autoritatea exagerată, a gresivitatea ori atitudinea rece faţă de cel mic sunt comportamente nocive şi traumatizante. Ele sunt adoptate de părinţi pe care psihologii îi numesc frustraţi, anxioşi şi foarte puţin pregătiţi pentru rolul pe care şi l-au asumat.

 

Legaţi de fusta mamei

O mamă sau un tată hiperprotectiv îl va face pe copil dependent de părinţi. "În loc să-l înveţe să mănânce singur, îi va da în gură şi va face totul în locul lui. Acest copil va deveni un adult care nu-şi va asuma responsabilităţi, va aştepta să i se ofere totul şi va crede că aşa este normal", explică psihologul Gina Bălan.

Această atitudine, precizează psihologul, ştirbeşte personalitatea copilului. El nu va şti să se descurce în situaţii noi, se va acomoda greu la schimbări sau noi etape din viaţă, precum intrarea la grădiniţă ori la şcoală, mutarea într-o altă casă.

 

Părinţi fără stimă de sine

La celălalt pol, educaţia bazată pe autoritate extremă, agresivitate şi răceală dau copilăriei valenţe şi mai triste. "Copiii crescuţi astfel sunt anxioşi, introvertiţi, labili psihic, au o viaţă socială restrânsă şi pot manifesta comportamente extreme: delincvenţă violenţă, suicid", arată Gina Bălan. Micuţii care trăiesc alături de părinţi ce se feresc să le arate afecţiune vor deveni introvertiţi, depresivi şi cu expresivitate emoţională slab dezvoltată, la fel ca şi cei care i-au crescut.

Dacă ar fi să le căutăm o scuză, părinţii agresivi nu sunt decât persoane vulnerabile şi lipsite de autocontrol, cu stimă de sine scă zută şi personalităţi precare. "Agresivitatea este mecanismul prin care ei se apără de propria lor labilitate psihică", explică psihologul.

 

Calea de mijloc

Dincolo de extreme însă se află atitudinile părintelui clasic, care încearcă să fie autoritar când trebuie, indulgent la nevoie, iubitor tot timpul.

Nu există reţete care să ducă la un comportament perfect, însă psihologii sunt convinşi că echilibrul psihic al părinţilor îi ajută să găsească o cale de mijloc. "Un om care se cunoaşte pe el însuşi, care este în contact cu propriile trăiri, temeri sau dorinţe va putea să dăruiască atenţie, încredere şi afecţiune şi celorlalţi, cu atât mai mult propriului copil", spune Gina Bălan.

De asemenea, este important ca părintele să fie informat şi să nu ezite să ceară ajutorul psihologilor dacă este cazul.

 

Când dă mama dă şi copilul

Raluca D. are două fetiţe, de 2, respectiv 4 ani, şi spune că atitudinea faţă de copil este direct influenţată de autocontrolul şi dispoziţia părinţilor.

"Când eu şi soţul meu suntem calmi şi discutăm cu ele pe înţelesul lor, înţeleg şi se rezolvă toate conflictele. Dacă, însă, suntem irascibili, obosiţi şi le dăm o palmă la fund, încep să ţipe şi ele şi să ne lovească", spune Raluca.

 

Regula consecvenţei

Experienţa i-a demonstrat că unul dintre cele mai importante aspecte ale educaţiei este consecvenţa. "Copiii speculează cele mai mici ezitări şi încearcă să găsească excepţii la reguli. Dacă nu ştii sau nu mai ai resurse să fii autoritar atunci când trebuie, ei întind coarda să testeze limitele", spune Raluca.

Un părinte inconsecvent, azi îi permite copilului să mănânce dulciuri înainte de masă, mâine îl pedepseşte dacă-l surprinde cu bomboana în gură; azi îl copleşeşte cu atenţie şi răsfăţuri, mâine e rece şi de neînduplecat.

"Părintele care îşi schimbă frecvent comportamentul faţă de copil îi transmite acestuia confuzie, neîncredere, inconsecvenţă, atitudini pe care le poate prelua şi copilul în mod inconştient", ţine să mai atragă atenţia psihologul Gina Bălan.

"Copiii cu părinţi agresivi sunt anxioşi, introvertiţi, labili psihic şi adesea au o viaţă socială restrânsă.", GINA BĂLAN, psiholog

 

 

 

Timiditate tratată în tabere de art-terapie

 

Cristina Olivia Moldovan

Evenimentul Zilei, 29 iunie

 

Atelierele de dezvoltare prin artă ajută micuţii să se exprime şi să fie încrezători. Experţii propun părinţilor tabere speciale dacă au copii cu probleme.

 

Art-terapia se bazează pe teoria conform căreia gândurile şi emoţiile ce vin din subconştient capătă expresie mai de grabă în imagini decât în cuvinte. Tehnica s-a dovedit eficientă în cazul copiilor cu dificultăţi de comunicare, cu stimă şi respect de sine reduse, cu probleme de integrare şi adaptare la grădiniţă ori la şcoală sau celor cu randament şcolar slab.

De asemenea, îi ajută pe cei cu tulburări de limbaj, hiperactivitate, nervozitate sau chiar autism. Şedinţele de art-terepie se pot face individual, cu psihoterapeuţi specializaţi, dar şi în tabere. Detalii şi date de contact găsiţi şi pe www.art-terapie.ro

 

Utilă şi pentru adolescenţi

Art-terapia dă roade inclusiv în cazul adolescenţilor, ajutândui pe cei cu dificultăţi să înţeleagă şi să depăşească criza adolescenţei. În cazul adulţilor, art-terapia e recomandată celor ce se simt frustraţi, nefericiţi, celor cărora le lipseşte încrederea în sine ori suferă de anxietate, stres, depresie.

Copiii de 5-14 ani sunt aşteptaţi în această vară într-o tabără de o săptămână ce are ca scop dezvoltarea lor personală prin artă, prin care cei mici se descarcă emoţional, îşi "vizualizează" stările pe care le trăiesc şi vorbesc despre ideile, frustrările, anxietăţile lor.

În tabără vor avea loc ateliere tematice de pictură, modelaj, dans, teatru de păpuşi, dar şi jocuri de relaţionare, de improvizaţii, de relaxare şi de dezvoltare senzorială. Tabăra se desfăşoară între 5 şi 11 iulie în satul Vadul Anei, din Judeţul Ilfov, la 22 de km de Bu cu reşti.

 

Înclinaţii artistice opţionale

Chiar dacă atelierele au tematici artistice, nu e nevoie ca participanţii să aibă vreo înclinaţie în acest sens, pentru că scopul este acela de a oferi un spaţiu de exprimare şi de a stimula comunicarea, nu de a descoperi sau cultiva talente.

"În art-terapie nu formăm artişti, ci oameni de bună calitate. În tot acest demers este important cum se simte copilul în timp ce pictează şi ce povesteşte el despre pictură, chiar dacă aceasta este o mâzgălitură", precizează Gina Bălan, psihoterapeut specializat în art-terapie şi unul dintre organizatorii taberei.

La cererea părinţilor, lucrările celor mici pot fi interpretate psihologic. Activităţile din tabără se vor plia pe nevoile grupurilor care se vor forma. Spre exemplu, pentru copiii agresivi vor exista activităţi de dezvoltare a empatiei şi a cooperării în grup, iar pentru cei timizi, jocuri de dezvoltare a stimei de sine. Pentru distracţia celor mici, organizatorii le-au mai pregătit o plimbare cu căruţa, un concurs de orientare turistică, pescuit, bal mascat, o excursie la Mănăstirea Pasărea.

 

Tabăra costă 700 de lei, iar înscrierile se încheie pe 3 iulie.

"În art-terapie nu formăm artişti, ci oameni de bună calitate. E important ce povesteşte copilul despre pictură, chiar dacă e o mâzgălitură." GINA BĂLAN, psihoterapeut specializat în art-terapie

 

 

 

Cum să ţii memoria în formă după 30 de ani

 

Ramona Dragomir

Evenimentul Zilei, 29 iunie

 

Capacitatea de memorare şi cea de învăţare se întreţin prin exerciţiu continuu. Specialiştii recomandă jocuri precum rebus ori sudoku şi multe lecturi.

 

Creierul, precum corpul, este supus îmbătrânirii, însă deteriorarea lui poate fi încetinită cu voinţă şi exerciţii. În felul acesta, la o vârstă înaintată, când unii fac eforturi uriaşe să-şi amintească unde şi-au lăsat ochelarii, alţii pot avea memorie de elefant.

"Persoanele care îşi folosesc activ creierul au un declin mult mai lent decât cele care nu o fac. Problemele neurologice (accidente cerebrale, demenţă, tumori), consumul de droguri, tulburările psihice (şocuri, traume, depresii cronice) duc la scăderea memoriei, temporar sau permanent", spune Camelia Izsak, psihoteraput la cabinetul Mentarex Consult, din Capitală.

 

Uitarea vine din comoditatea creierului

Pragul până la care capacitatea de învăţare şi cea de memorare funcţionează la cote maxime diferă la fiecare persoană, în funcţie de activitatea pe care aceasta o impune creierului, dar şi de vârstă.

"Există o curbă a învăţării care începe să scadă în jurul vârstei de 35 de ani. Nu putem spune că de la această vârstă creierul şi mintea nu mai funcţionează la cote maxime, pentru că acest lucru depinde de motivaţia fiecăruia de a se menţine în formă", explică Radu Braga, cercetător în neuroştiinţe.

Tendinţa de uitare şi incapacitatea de memorare vin dintr-un fel de comoditate, mai spune specialistul. "Creierul raţionează, dar nu mai caută soluţii atunci când nu le găseşte imediat", adaugă Radu Braga.

Când creierul a obosit, memoria recentă este prima care joacă feste. "Te poţi trezi că ai uitat numele persoanei pe care ai cunoscut-o de dimineaţă, deşi îţi aminteşti numele profesorului de sport din generală", explică psihoterapeutul Camelia Izsak.

 

Mintea odihnită funcţionează mai prost

Pentru menţinerea creierului în formă, psihoterapeutul recomandă exerciţii de memorare, rebus şi sudoku: "E bine să învăţam poezii, să citim şi să facem corelaţii între ce citim şi ce trăim, să gândim analizând lucrurile. Un creier folosit funcţionează mai bine şi mai mult decât unul odihnit".

 

Efectul placebo al pastilelor

Deşi s-a făcut vâlvă în jurul lecitinei, unii specialişti susţin că beneficiile ei sunt reduse.

"Lecitina este o lipoproteină care se găseşte în membranele neuronilor. Când învăţăm, aceşti neuroni sunt mai mari, implicit şi membrana se măreşte, iar lecitina contribuie la buna funcţionare a creierului în aceste condiţii. Acest lucru nu înseamnă însă că ne creşte capacitatea de învăţare sau memorare", spune cercetătorul Radu Braga.

Un alt mod de acţionare a medicamentelor este oxigenarea creierului. "Studiile realizate asupra pastilelor pe bază de Ginko Biloba arată că cele pentru memorie ajută la o mai bună oxigenare a creierului, ceea ce îmbunătăţeşte performanţele cerebrale", explică Raluca Teodoru, medic din cadrul Asociaţiei Române pentru Promovarea Sănătăţii.

"Un creier care este folosit funcţionează mai bine şi mai mult decât unul odihnit." CAMELIA IZSAK, psihoterapeut

 

 

 

Program informatic pentru depistarea bloggerilor cu probleme de personalitate

 

Corina Andriuta

Jurnalul National, 21 iunie

 

Informaticienii israelieni au creat un program care identifică bloggerii depresivi, scrie Haaretz. Noul program, citează lenta.ru, le permite specialiştilor de la Universitatea Ben-Gurion să analizeze mesajele din bloguri pentru a vedea dacă sunt depresive.

 

Programul va căuta în bloguri anumite cuvinte şi expresii precum şi descrieri, metafore care pot indica o starea psihică şi emoţională a autorului. În timpul testărilor, făcute de program asupra informaţiei din bloguri, s-a constatat că 80% din aceasta corespunde cu constatările făcute de psihoterapeuţi. Potrivit spuselor profesorului Yair Neuman „această tehnologie îi va ajuta pe medici să identifice persoanele care au nevoie de tratament. Ulterior aceste persoane pot primi recomandări de acordare de asistenţă”. Neuman a spus că pentru analiza blogurilor, specialiştii vor avea nevoie de permisiunea bloggerilor. El a mai spus că acest proiect este util în special în SUA, ţară care are un nivel ridicat de depresii în rândul populaţiei. Programul a fost finanţat din banii Ministerului Apărării din Israel. Cu toate acestea, reprezentanţii universităţii au spus că acest proiect nu va fi folosit de armată.

 

 

 

Reţeta prieteniei trainice

 

Andreea Romanovschi

Adevarul, 17 iunie

 

Întâlnirea cu prietenii apropiaţi este o sursă de bună dispoziţie

Camaraderiile trebuie să fie puţine şi solide, să se bazeze pe încredere şi pe sprijin reciproc acordat în momentele grele din viaţă, dar şi pe împărtăşirea clipelor de fericire. Mulţi cred că prietenia adevărată există, dar admit că trebuie să ai tăria să treci peste momentele dificile, inerente unei relaţii.

„Ei, bine, eu cred în prietenia adevărată, pentru că o cunosc. Ştiu că ea există!", spune Florina, o tânără în vârstă de 22 de ani. Este colegă de facultate cu Maria, cea pe care o consideră cea mai bună prietenă a ei.

Se ştiu din şcoala primară. Au fost colege din clasa întâi până la terminarea ciclului gimnazial. Au stat mulţi ani chiar în aceeaşi bancă. Le-au mai separat profesorii pentru că vorbeau în timpul orelor. Le-a despărţit apoi liceul, dar cum îşi doreau să facă acelaşi lucru în viaţă - să urmeze Dreptul - au ajuns la aceeaşi facultate. Îşi doresc amândouă ca viaţa să nu le oblige să petreacă mult timp departe una de cealaltă.

„Facem totul împreună. Ne mai ciondănim, dar niciodată nu ne-am certat. Am învăţat să ne înţelegem una pe cealaltă", spune Florina. „Pe de altă parte, ne gândim şi noi că vom ajunge cândva să avem familiile noastre. Poate că vom fi ocupate şi cu serviciul, dar depinde numai de noi să păstrăm această relaţie", o completează Maria pe Florina.

Fiecare recunoaşte că are şi alte prietene, dar nu la fel de bune. Le-ar încadra mai degrabă la categoria „cunoştinţe". Claudia (30 de ani)

şi Nicoleta (38 de ani) sunt prietene de mai bine de un deceniu, aşa cum le place să spună.

 

Amiciţie cu năbădăi

Drumurile li s-au întâlnit când amândouă treceau printr-o despărţire dureroasă şi fiecare a găsit în cealaltă un punct de sprijin, o persoană care să înţeleagă exact cum stau lucrurile. Lucrau împreună la acea vreme. Erau nedespărţite la serviciu, dar şi în restul timpului.

„Ne-am certat de multe ori. Aprig. Nu ne-am vorbit şi timp de trei luni, deşi lucram împreună. Dar ne-am împăcat. De fiecare dată, când una dădea de necaz, cealaltă sărea s-o ajute", povesteşte Claudia.

„Sunt convinsă că ne vom mai certa. Suntem două personalităţi puternice. Dar cred că vom trece peste aceste neînţelegeri şi vom râde când ne vom aminti cât de stupid a fost să ne certăm", spune şi Nicoleta. De fiecare dată când s-a certat cu Nicoleta, Claudia a dat fuga la un alt prieten - Alex - să plângă pe umărul lui.

„Bărbaţii sunt altfel. Parcă nu sunt la fel de pătimaşi la capitolul ăsta. Privesc lucrurile mai detaşat şi te ajută să vezi mai bine realitatea", consideră Claudia. Cu Alex nu s-a certat niciodată. Şi nici nu ştie ca el să se fi certat vreodată cu vreun prieten apropiat.

 

Bărbaţii sunt mai statornici

Când vine vorba de prietenie, femeile sunt mai dispuse să-şi împărtăşească detalii intime una alteia. Bărbaţii, în schimb, au mai mulţi camarazi, iar prieteniile dintre persoanele de sex masculin sunt mai durabile. Cel puţin aşa afirmă o echipă de cercetători americani de la Emmanuel College din Boston.

Potrivit lor, într-o relaţie de prietenie, bărbaţii sunt mai statornici şi mai toleranţi. Pe de altă parte, bărbaţii nu sunt la fel de dispuşi ca femeile să se confeseze unul altuia întrucât, în cazul lor, prietenia se axează în special pe nevoia de a socializa şi de a-şi exprima, totodată, masculinitatea, afirmă specialiştii în comportament uman.

Care este secretul prieteniei adevărate? „Este o relaţie bazată pe comunicare şi pe încredere, ce trebuie întreţinută continuu, în care este necesar să ne respectăm reciproc, dar şi să ne susţinem la nevoie. Înainte de toate, trebuie să-l înţelegem pe cel care ne este alături, şi nu să-l judecăm", punctează psihologul Elisabeta Ilie.

18% din adulţi nu mai au timp să-şi facă prieteni, apelând la colegii de serviciu când sunt supăraţi, arată o cercetare făcută de britanici.

43% din cei care au întrerupt orice legătură cu foştii prieteni au fost dezamăgiţi de aceştia.

68% din persoanele adulte regretă că nu au păstrat legătura cu prietenii din şcoală.

90% din tineri consideră că personalitatea lor este şlefuită graţie ajutorului dat de prietenii lor adevăraţi.

 

Între popularitate şi agasare

Se întâmplă, uneori, să ne dorim să fim populari, să avem un grup cât mai mare de prieteni. Numai că nu întotdeauna aceasta este cea mai bună alegere. Viaţa cotidiană se desfăşoară într-un ritm tot mai ameţitor şi, din această cauză, ajungem să ne simţim copleşiţi de relaţiile cărora se presupune că ar trebui să le facem faţă.

În cele din urmă, ne întrebăm pe câţi prieteni am putea conta când suntem la ananghie. Cercetătorii britanici au găsit răspunsul şi la această întrebare. În general, ne putem baza pe cel mult trei persoane, relevă „The Daily Mail".

În cazul multor femei, însă, lucrurile stau puţin diferit, arată o altă cercetare, citată de aceeaşi publicaţie. Circa 50% din reprezentantele sexului frumos cred că o femeie are nevoie de patru prietene, în orice etapă din viaţa sa. Asta pentru că, spun cercetătorii, într-un grup de cinci persoane, nimeni nu este marginalizat, personajele din serialul „Neveste disperate" fiind un bun exemplu în acest sens. Dacă o femeie are numai două sau trei prietene, acestea îşi pot întări legătura de amiciţie dintre ele în detrimentul relaţiei cu ea.

 

Un cerc redus de prieteni adevăraţi

Potrivit unui studiu făcut pe 3.000 de persoane, prin intermediul site-ului www.OnePoll.com, cercul de prieteni apropiaţi se reduce la un trio. Fiecare persoană chestionată a declarat că are, în total, 16 prieteni, dar 48% din intervievaţi au recunoscut că majoritatea acestor persoane pot fi catalogate lejer drept „cunoştinţe".

Datele arată, de asemenea, că persoanele chestionate au pierdut legătura în ultimii ani, în medie, cu câte 36 de cunoscuţi pe care, la un moment dat, îi considerau apropiaţi. Răcirea relaţiilor a fost pusă pe seama stilului de viaţă ce nu le mai lasă timp liber.

Totodată, numai 10% din cei intervievaţi afirmă că nu ar suna un amic care nu a dat niciun semn de viaţă în ultimul an. O treime ar lua decizia de a rupe definitiv relaţia doar dacă n-ar mai primi nicio veste de la un prieten vreme de un deceniu.

În prezent, arată cercetarea, cele mai populare metode de a păstra zilnic legătura cu prietenii sunt SMS-urile, e-mailurile şi reţelele de socializare.

 

Legături strânse

Majoritatea persoanelor susţin că şi-au întâlnit cel mai bun prieten în şcoala primară sau gimnazială, arată un studiu făcut de cercetătorii britanici la începutul acestui an. Relaţiile de amiciţie apărute la serviciu nu sunt la fel de profunde.

 

Ce trebuie să faci pentru a menţine o relaţie?

Orice relaţie de prietenie adevărată trebuie să treacă testul momentelor grele. Dacă uneori trecem noi prin perioade delicate, alteori, prietenii noştri se află la nevoie. Numai că se poate întâmpla ca persoanele apropiate nouă să fie copleşite de propriile lor probleme şi să nu mai poată face faţă şi solicitărilor noastre, aşa cum ne-am fi aşteptat.

„În prietenie nu căutăm oameni perfecţi, ci oameni cu valori similare sau cu scopuri comune nouă", atrage atenţia psihologul Lena Rusti. „Aşteptările pe care le avem, mai ales dacă nu sunt comunicate la timp, reprezintă problema noastră", mai spune Rusti.

„În momentul în care simţim că suntem dezamăgiţi, trebuie să reanalizăm relaţia, să-i comunicăm prietenului sau prietenei ce ne-a deranjat şi să stabilim noi reguli pe baza cărora să continuăm prietenia", afirmă, la rândul său, psihologul Elisabeta Ilie.

„În caz contrar, vom ajunge să avem frustrări, fapt ce va duce la ceartă sau chiar la ruperea relaţiei într-un mod urât", adaugă aceasta. O relaţie de prietenie poate deveni copleşitoare atunci când „ne foloseşte mai multe resurse decât primim", spune Lena Rusti.

 

Fuga de superficialitate

„Putem fi copleşiţi şi atunci când este ceea ce ne dorim, dar nu suntem pregătiţi pentru asta", punctează ea. Soluţia? „Ca în orice relaţie, şi în cea de prietenie este indicat să avem limite. În cele din urmă, nu trebuie să trăim prin prieteni sau să ne petrecem toate clipele cu ei", explică Elisabeta Ilie.

Apoi, cum orice legătură de prietenie adevărată implică timp, un număr prea mare de camarazi poate duce la apariţia unor relaţii superficiale. Astfel, în încercarea de a menţine toate aceste legături, riscăm să distrugem şi relaţiile bine închegate şi

care se dovedesc un sprijin la nevoie.

"Riscăm să avem probleme dacă ajungem să acordăm mai multă atenţie prietenilor decât familiei sau serviciului, astfel că trebuie să căutăm un echilibru." Elisabeta Ilie, Psiholog

 

 

 

Încăpăţânaţii, oamenii care ne scot din minţi

 

Andreea Romanovschi

Adevarul, 14 iunie

 

Persoanele care nu renunţă la ideile lor îi pun în dificultate pe apropiaţi

Orice discuţie cu ei se transformă într-un monolog. În timp, riscă să fie marginalizaţi. Nu respectă regulile, refuză nejustificat şi resping alte puncte de vedere. Aceste persoane au „darul“ de a ne face viaţa un calvar.

 

„E încăpăţânat ca un catâr!" Când spui asta, e clar că vorbeşti despre cineva care te-a scos din minţi, pentru că nu vrea să asculte şi ce ai tu de spus. Irina (28 de ani) trece aproape zilnic prin asta. Iubitul ei, Alexandru, nu face decât ce vrea el. „Uneori, am impresia că se poartă în felul acesta doar ca să mă enerveze. Dar nu e deloc aşa. Pur şi simplu e încăpăţânat", continuă Irina.

Tânăra crede că atitudinea lui Alexandru vine dintr-un orgoliu prea mare. „Eu ştiu că el, de felul lui, e cam mândru. Cumva, are o părere mai bună despre el decât despre ceilalţi. Nu spun că-i priveşte pe cei din jur cu un aer de superioritate. Dar cred că, în sinea lui, aşa se simte", îl analizează Irina pe iubitul ei.

„De exemplu, dacă vreau să rezerv bilete la film şi îi propun nişte locuri despre care eu cred că sunt cele mai bune din cele rămase libere, el îmi spune că sunt altele mai bune şi nu acceptă argumentele mele", spune tânăra. Cum reuşeşte să se înţeleagă în cele din urmă cu Alexandru? „Las de la mine. E singura soluţie. E un tip minunat, dar trebuia să aibă el un defect. E încăpăţânat!"

Uneori, când se gândeşte la viitor, Irina încearcă o temere, deşi recunoaşte că e puţin exagerat să-şi pună o asemenea problemă. „Mă tot întreb ce m-aş face dacă am avea un copil care să-i semene, adică să fie la fel de încăpăţânat", mărturiseşte Irina.

Încăpăţânarea nu se strecoară doar în viaţa privată. La birou, colegii care au această trăsătură le pot da mari bătăi de cap celorlalţi.

 

Nu oferă argumente

Dan, de pildă, un bărbat în vârstă de 42 de ani, care conduce un colectiv format din 12 persoane, are în subordine o angajată care este, după cum spune el, „culmea încăpăţânării".

„Pur şi simplu refuză să-şi schimbe părerea şi atunci când îi explici frumos că nu este bine să facă aşa cum vrea ea. Şi nici măcar nu-ţi oferă un argument pentru poziţia ei extremă, zic eu", se plânge Dan.

Cu toate acestea, per total, bărbatul îi apreciază munca şi nu vrea să renunţe la subordonată. „Asta e! Mergem înainte şi cu oamenii încăpăţânaţi", spune el zâmbind.

Atitudinea rigidă a unei persoane ajunge să-i afecteze pe cei din jur, iar, dacă este dusă la extrem, relaţiile au de suferit.

 

De ce sunt îndărătnici?

Totuşi, atrag atenţia psihologii, înainte de a lua decizii tranşante trebuie să înţelegem de ce unele persoane din jurul nostru se comportă în acest fel.

„Vorbim de încăpăţânare atunci când avem de-a face cu o persoană care are o atitudine rigidă", afirmă psihoterapeutul Aniela Minu. „Poate fi rezultatul inflexibilităţii atunci când, în ciuda argumentelor şi a dovezilor primite, persoana în cauză refuză să-şi schimbe poziţia. Uneori, acest lucru se întâmplă din cauză că nu ajunge să fie convinsă de argumentele aduse, alteori este vorba despre anumite păreri la care nu vrea să renunţe", adaugă Minu.

Psihologul Cătălina Hetel afirmă că „încăpăţânatul se afirmă pe sine. I se pare că pierde în cazul în care acceptă că nu are dreptate". Cauza? „Aceşti oameni au un Eu fragil şi consideră că dacă renunţă se pierd pe ei înşişi, că nu mai sunt aceiaşi", explică Hetel.

Specialiştii în comportament uman afirmă însă că oamenii care nu vor să se lase convinşi nici în ruptul capului pot reacţiona astfel dintr-un motiv pe care refuză să-l dezvăluie.

 

Etichetare greşită

Dacă într-un dialog interlocutorul refuză să ne împărtăşească părerea, nu trebuie să-i atribuim imediat eticheta de „încăpăţânat", atrag atenţia psihoterapeuţii. Există şi persoane care nu sunt dispuse să accepte o părere, în cazul în care în sprijinul acesteia nu sunt aduse suficiente argumente solide.

 

Tendinţele apar din copilărie

Copilul se încăpăţânează încă de mic. Vrea să se afirme. „Spune «nu» atunci când trebuie să facă ceva sau spune «ba da» atunci când i se spune «nu»", afirmă psihologul Cătălina Hetel.

La rândul său, Aniela Minu afirmă că „în general, copiii sunt încăpăţânaţi atunci când nu înţeleg că lucrurile nu stau mereu aşa cum vor ei". Măsurile educative vin să-l înveţe pe copil că nu poate avea orice, oricând şi oricum.

„În acest fel se învaţă toleranţa la frustrare şi se preîntâmpină apariţia emoţiei de furie", spun specialiştii în comportament uman. Dacă între părinţi şi copii apare un raport de forţe, se ajunge la un comportament în oglindă.

„În loc să avem de-a face cu un copil într-o etapă de dezvoltare şi cu un părinte adult care-l înţelege, vorbim de un copil încăpăţânat şi de un părinte la fel", mai spune Cătălina Hetel.

 

Unde poţi să ajungi din cauza încăpăţânării

Într-o societate în care totul se schimbă cu o viteză ameţitoare, o atitudine lipsită de flexibilitate conduce la reale dificultăţi în adaptarea la diferite situaţii. „Relaţionarea cu ceilalţi devine greoaie, riscând să ducă la izolare şi la marginalizare din partea grupului. Persoanele încăpăţânate nu sunt tocmai agreate, fiind percepute ca dificile şi ursuze", explică psihologul Aniela Minu.

Specialiştii în comportament uman afirmă că unei persoane care are această caracteristică nu îi pasă de sentimentele celor din jur. În momentul în care îi ies pasienţele, are tendinţa să-şi accentueze această atitudine. Există însă şi cazuri extreme.

„Încăpăţânarea poate avea chiar o latură patologică, atunci când persoana nu reuşeşte să «vadă» realitatea, ajungând astfel la depresie", adaugă psihologul Cătălina Hetel.

 

Puşi la colţ la serviciu

Probleme imediate pot apărea la locul de muncă, pentru că în organizaţiile în care totul funcţionează bine, managerii nu sunt dispuşi să accepte o astfel de atitudine.

Experţii în resurse umane sunt de părere că această tipologie de persoane este considerată ca fiind „dăunătoare ritmului de lucru, generând frustrări în echipă". Dacă rămân în colectiv, au puţine şanse să avanseze.

„Încăpăţânarea nu poate fi constructivă", subliniază Elisabeta Ilie. Benefică poate fi ambiţia. „De foarte multe ori, ambiţia şi încăpăţânarea sunt considerate sinonime, ceea ce nu este adevărat. Ambiţia ne conduce către atingerea obiectivelor fără a ne face rău nouă sau celor din jurul nostru", observă Ilie.

În plan profesional, o persoană care ştie cum să-şi folosească îndârjirea se poate dovedi foarte utilă, mai ales într-un rol de negociator.

„Un astfel de angajat poate fi folosit în interesul companiei. Dar încăpăţânatul poate pierde mult pe teren profesional doar pentru că nu renunţă atunci când e necesar", explică psihologul Lena Rusti.

 

Cum ne înţelegem cu cei care nu lasă de la ei

Dacă vrem să cădem la pace cu o persoană care dă dovadă de o atitudine rigidă, înainte de toate, trebuie să înţelegem de ce se poartă în acest mod, spun psihologii. „Dacă reuşeşti să înţelegi care este motivul încăpăţânării sale, e mai uşor să-l determini să devină flexibil, să fie dispus măcar să te asculte", explică Lena Rusti. Asta pentru că, rareori, astfel de oameni recunosc că au o problemă şi aşteaptă ca toţi cei din jur să-i ia ca atare şi să le satisfacă dorinţele.

Pentru a putea convieţui alături de o astfel de persoană, este indicat s-o ajutăm să conştientizeze faptul că o serie de concesii sau chiar compromisuri nu-i ştirbesc personalitatea. Altfel, traiul alături de ea se poate transforma într-un coşmar.

„Cel mai bine este să i se spună «dacă aş fi în locul tău, aş face asta...»", consideră psihoterapeutul Cătălina Hetel.

De asemenea, „un încăpăţânat trebuie învăţat să accepte consecinţele atitudinii sale inflexibile", spune psihologul Aniela Minu. Dacă este avertizat în prealabil cu privire la ce urmează să i se întâmple dacă nu vrea să „negocieze", iar apoi suportă consecinţele, în timp, va deveni mai flexibil.

 

Să nu cădem în cursă

Un alt secret este, spune Elisabeta Ilie, „să nu-i facem jocul încăpăţânatului". Pe de altă parte, când atitudinea sa este într-o anumită măsură justificată, nefiind vorba de un capriciu, este utilă o concesie din partea noastră.

Totodată, trebuie să apreciem momentele în care dă dovadă de un comportament flexibil şi să-i explicăm care sunt beneficiile acestei atitudini. Este un prim pas spre stabilirea unei înţelegeri. „Dacă nu se găsesc căi de comunicare şi de negociere a unei poziţii câştig-câştig, relaţiile au slabe şanse să reziste şi să fie satisfăcătoare", conchide psihologul Aniela Minu.

"Încăpăţânarea este o modalitate de a fi în centrul atenţiei, de a-i determina pe ceilalţi să găsească metode să ne intre în voie." Elisabeta Ilie, psiholog

 

"Dacă reuşeşti să înţelegi care este motivul încăpăţânării unei persoane, e mai uşor s-o determini să devină mai flexibilă. " Lena Rusti, psiholog

 

 

 

Dependenţa de internet duce la depresie

 

Mariana Minea

Adevarul, 10 iunie

 

Chiar şi folosirea internetului în scop de serviciu poate să ducă la dependenţă

Persoanele care înlocuiesc viaţa reală cu cea virtuală pot avea probleme grave de adaptare. Timpul petrecut în faţa monitorului creşte din ce în ce mai mult, tinzând să înlocuiască interacţiunea umană reală.

Facebook, emailul şi messengerul ne conectează rapid cu orice persoană din prezent sau din trecut, indiferent de distanţă. Timpul pe care îl consumăm folosind aceste instrumente ne creează impresia de socializare, dar nici internetul şi nici telefonul nu ţin locul unei întâlniri reale.

 

Viciul, cauză sau efect

Potrivit unui studiu realizat recent în Marea Britanie, dependenţa de internet duce la depresie. Medicii au analizat 1.319 persoane cu vârste cuprinse între 16 şi 51 de ani, multe dintre cele dependente de internet prezentând simptome de depresie. „Nu putem fi siguri însă dacă dependenţa de internet provoacă depresia sau procesul este invers", menţionează Catriona Morrison, coordonatorul studiului, citată de BBC.

Abuzul de internet nu este definit deocamdată şi nu este considerat a fi o dependenţă adevărată. Unii specialişti pledează pentru recunoaşterea acestei probleme ca tulburare mentală, argumentând că navigarea pe net declanşează în creier mecanisme de recompensă similare celor provocate de abuzul de narcotice. Opozanţii teoriei spun că abuzul de net este doar consecinţa unor probleme mai grave, precum depresia, singurătatea şi stima scăzută de sine.

 

Renunţăm la activităţile cotidiene

Internetul poate consuma mult timp prin faptul că este o vastă reţea mondială cu milioane de pagini, produse şi servicii. Totul „la doar un click distanţă", simplu şi ieftin, comod şi anonim. „Una dintre probleme este tendinţa de a creşte timpul petrecut pe net, astfel că o persoană poate să renunţe la activităţile pe care le făcea înainte, intrând într-un cerc vicios", atrage atenţia Eugen Hriscu, medic specialist psihiatru, specialist în domeniul adicţiilor şi director executiv al Alianţei pentru Lupta Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor.

Potrivit specialiştilor, internetul poate deveni o obsesie, pentru că ne creează impresia că, datorită lui, putem rezolva o nevoie psihologică, fie că e vorba de dorinţa de a scăpa de singurătate, fie că este vorba de timiditate, de a fi în competiţie cu ceilalţi sau de a testa lucruri interzise. De fapt, ceea ce iniţial creează încântare ajunge să agraveze anxietatea şi nesiguranţa. Lipsa contactului interpersonal real provoacă la început o senzaţie de confort, dar, în timp, poate duce la scăderea încrederii în sine şi la izolare. Pentru tineri, chiar şi compararea numărului de prieteni acumulaţi pe Facebook poate deveni o sursă de stres şi de depresie.

 

Găsirea altor ocupaţii este soluţia

În cazul abuzului de internet, tratamentul este psihologic. „Terapia urmăreşte, pe de o parte, să descopere care este cauza acestui consum exagerat de net, iar pe de altă parte, să găsească activităţi de care tânărul să fie interesat, care să îi ofere o alternativă la obiceiul său", menţionează medicul psihiatru Eugen Hriscu.

„Tinerii sub 18 ani pot fi aduşi la psiholog de către părinţi, chiar şi împotriva voinţei lor. Peste vârsta de 18 ani, iniţiativa trebuie să îi aparţină tânărului", completează medicul.

 

Tratamentul, în sistemul privat

În SUA este un Centru de Tratament pentru Dependenţa de Internet. Astfel de centre se găsesc şi în China, ţară cu 300 de milioane de utilizatori de net, dar şi în Marea Britanie.

„În România nu există centre de stat care să trateze această problemă, după cum nu există nici pentru dependenţa de alcool. Locul unui tânăr care abuzează de internet nu este în spital, ci în cabinetul psihologului", subliniază medicul psihiatru Eugen Hriscu.

 

 

 

Cum a ajuns copilul tău un monstruleţ egoist?

 

Ana Jităriţă

Adevarul, 9 iunie

 

Părinţii pot transforma micile prinţese în monştri doar pentru că nu ştiu să le ofere decât bucurii materiale

Copiii îşi privesc părinţii ca pe nişte „purtători de portofele“, şi asta pentru că adulţii i-au obişnuit să nu le refuze nimic. Mânaţi de intenţii bune, părinţii le cumpără copiilor din ziua de azi cam tot ce-şi doresc. Obiceiul le face micuţilor mai mult rău decât bine.

În urmă cu câteva zile, o mamă povestea într-o postare publicată pe portalul smartwoman.ro că fiul ei, Dănuţ, care n-a împlinit încă nouă ani, îşi doreşte mai presus de orice un telefon mobil. Deşi e abia în clasa a II-a, băieţelul a rămas „de căruţă" printre colegii lui, dintre care doar „tocilarii" nu au încă un telefon la purtător.

Părinţii au reuşit să-i amâne lui Dănuţ îndeplinirea dorinţei - i-au explicat că nu sunt bani, că au alte priorităţi, că îi vor cumpăra un telefon când va fi mai mare şi îşi va permite să plătească şi factura. Dănuţ a aşteptat telefonul de la Moş Crăciun, de la iepuraşul de Paşte, cadou de 1 iunie. Nu l-a primit.

Mama recunoaşte că nu e vorba neapărat de cheltuiala în sine, ci de multe temeri ce o încearcă atunci când se gândeşte că fiul ei ar avea un telefon pe mână. Acesta poate atrage atenţia, iar un copil mic e o pradă uşoară. În plus, s-ar putea ca telefonul să-l distragă pe Dănuţ de la ore. Părinţi sau nu, utilizatorii de internet care şi-au spus părerea s-au împărţit în tabere antagoniste.

 

„Să aibă copilul meu ce n-am avut eu"

„Mi-am promis că o să-i ofer copilului meu mai multe decât am avut eu şi nu am de gând să-l las cu ochii în soare mai ales de Crăciun şi de Paşte."

„Snobism, sorry! Un copil în clasa a II-a nu are nevoie de telefon. Am doi copii, de 23 şi, respectiv, 25 ani, şi le-am cumpărat celulare abia la 15 şi, respectiv, la 17 ani. Responsabilitatea lor era să plătească jumătate din costuri, aveau treburi în casă pentru care primeau o sumă de bani. E greşit să-i oferi copilului tot ce-ţi cere doar pentru că tu nu ai avut în copilărie."

„Un copil recepţionează interdicţia unui telefon mobil ca pe o frustrare; apoi, spuneţi că l-aţi responsabilizat: dacă a făcut un lucru deosebit şi a solicitat ca plată ceva ce-şi doreşte mult - de pildă, telefonul mobil - şi voi îl refuzaţi, apare aceeaşi frustrare care, mai târziu se va manifesta."

„Am învăţat ceva foarte important: dacă eşti foarte sincer cu copilul tău în privinţa venitului în familie, cel mic va fi mai responsabil şi nu-ţi va cere ceva ce nu-i este necesar."

„Înţeleg aceste necesităţi ale copiilor şi ştiu cum e să fii considerat un «tocilar». Mai ştiu însă, că atunci când vorbesc cu prietena mea, care a fost singură la părinţi, descopăr că a trăit o grămadă din lucrurile la care eu visam, doar pentru că a fost singură la părinţi şi ai ei şi le-au putut permite. Mi-am cumpărat primul telefon în clasa a XI-a, din banii strânşi de mine. Ca să nu mă agit prea tare, ai mei mi-au spus că va trebui să plătesc costurile convorbirilor peste o anumită limită."

„Fiul meu are aproape 11 ani şi am trecut şi eu prin povestea asta. Iniţial, problema a fost «rezolvată» de bunici: trecând peste dezacordul nostru i-au luat mobil. Din păcate, liniştea nu a durat foarte mult: pasul următor a fost «dar nu are melodii», apoi «nu are jocuri» etc."

 

Învăţaţi de mici să consume

Poate părea un lucru mărunt, dar un telefon mobil sau orice alt cadou pe care părinţii îl cumpără, deşi copilul nu are neapărat nevoie de el, poate alimenta egoismul celui mic, transformându-l într-o persoană materialistă, dar, în acelaşi timp, şi într-o victimă a societăţii de consum în care trăim.

„Un lucru e cert - societatea în care am crescut noi, «ceauşeii», şi cei de dinaintea noastră, nu era una de consum. Societatea postdecembristă este cu totul altfel. Trăim şi ne hrănim sufletul cu reclame. Copiii sunt fascinaţi de reclame şi sunt învăţaţi de mici să «consume». Sâmbăta şi duminica îşi fac veacul în mall.

Cum să fie altfel decât materialişti?", se întreabă psihologul Irina Petrea, autoarea cărţii „Şi tu poţi fi Supernanny". De Moş Nicolae, cadourile erau modeste - ciocolată şi portocale, cel mult o pereche de şosete sau de mănuşi. De 1 iunie, copiii erau scoşi la cofetărie, îşi aminteşte ea. „Acum, un singur cadou nu e destul. Părinţii nu se simt bine dacă nu-şi îngroapă copiii în cadouri".

De fapt, cine ar fi de blamat de vreme ce la promovarea acumulării materiale contribuie întreaga societate, se întreabă psihologul. „În ziare şi la televizor se discută despre ce şi-a mai cumpărat cutare vedetă, cât de scump e ceasul nu ştiu cărui politician etc. Copiii cresc convinşi că în viaţă nu contează cât şi cum gândeşti, ci câţi bani ai să cheltuieşti."

Psihologul Mihaela Zaharia, parenting trainer şi coach la Mind Master crede că privaţiunile din „epoca de aur" şi-au adus şi ele contribuţia la consumerismul în care îi atragem ca într-un carusel şi pe copiii noştri. „Părinţii de azi sunt foştii copii crescuţi în comunism care nu au avut parte de atâtea jucării, haine, dulciuri etc. Aşa că, acum, cumpărăm o parte din obiectele materiale doar pentru copiii noştri, dar o parte din ele le cumpărăm pentru copilul din noi, fie că suntem conştienţi de asta, fie că nu."

 

Măsura succesului părinţilor

Psihologii atrag atenţia că una dintre cele mai mari greşeli pe care le fac părinţii este să-şi măsoare succesul, reuşita în viaţă, prin cadourile pe care le dau copiilor lor. „Este firesc ca un părinte conştiincios să-şi dorească să-i ofere copilului său o viaţă decentă. Dar, de aici şi până la a-i oferi tot ce el n-a avut, e o diferenţă!", spune Irina Petrea. Copilul nu are nevoie de 10 păpuşi, de 50 de maşinuţe, de haine de firmă, de nu ştiu ce telefoane şi bijuterii scumpe. Şi nici nu trebuie să i se cumpere ceva ori de câte ori este dus în oraş.

„Va şti preţul oricărui produs fără a mai putea preţui nimic. Şi nici nu-şi va aprecia mai mult părintele, ci, culmea, îl va respecta mai puţin şi va pretinde să-i tot cumpere una, alta, fie că are, fie că n-are nevoie", explică psihologul.

 

Problema civilizaţiei actuale

89% din adulţii chestionaţi în cadrul unui studiu făcut în Marea Britanie susţin că, în prezent, copiii sunt mai materialişti decât obişnuiau ei să fie. Psihoterapeuţii britanici arată că în societăţile consumeriste, cum este şi cea din Marea Britanie, copiii sunt mai nefericiţi decât majoritatea celor care trăiesc în statele în curs de dezvoltare.

 

Atitudinea se dobândeşte

Psihologul Mihaela Zaharia (foto), specialist în parenting la Mind Master, împarte copiii egoişti în mai multe categorii, în funcţie de calea pe care au ajuns aici.

1 Există copii crescuţi în mod deliberat în acest spirit de către părinţii lor. Probabil, datorită experienţelor proprii, părinţii au ajuns la concluzia că e mai bine să nu împarţi nimic cu nimeni. Poate că au împrumutat cuiva ceva şi nu au mai primit înapoi, astfel încât au hotărât că e mai bine să nu mai dea nimic. Aşadar, nu-şi doresc să sufere şi copiii lor din acelaşi motiv şi, atunci, îi învaţă să nu împartă nimic cu nimeni. În acest caz, soluţia e să ne protejăm bunurile în timp ce păstrăm relaţia cu ceilalţi.

2 Unii copii ajung egoişti din cauză că nimeni nu i-a învăţat să dea. Cei mici au un sentiment al proprietăţii destul de dezvoltat şi, dacă nimeni nu-i învaţă să împartă atunci când sunt pregătiţi să o facă, pot creşte mai egoişti. E, uneori, cazul copiilor singuri la părinţi, care nu au avut ocazia să-şi împartă lucrurile prea des. Însă se poate exersa împărţitul cu părinţii şi, în acelaşi timp, adulţii pot să se dea pe ei exemplu în diferite situaţii din care copilul are de învăţat.

3 Sunt şi copii care au hotărât să devină egoişti ca urmare a experienţelor pe care le-au trăit. E situaţia celui la care vin în vizită alţi copii care au voie să se joace cu toate jucăriile lui, iar el nu are voie să le interzică nimic pentru că este „gazda" şi ceilalţi, „musafirii". Însă, astfel de abordări duc uneori la situaţii dramatice, când copilul plânge trei zile fiindcă „musafirul" i-a distrus jucăria preferată. O soluţie ar fi ca înainte de a veni copiii musafiri, copilul nostru să stabilească acele jucării pe care le lasă la dispoziţia lor şi pe care nu.

4 În cazul copiilor ai căror părinţi i-au obligat să dea când ei nu erau pregătiţi să o facă apare o contra-reacţie: copiii respectivi hotărăsc să nu mai dea atunci când sunt liberi să aleagă ce să facă. De multe ori, părinţii vor să dea bine în faţa altora pe motiv că micuţul lor este „bun" şi „darnic". Dacă el nu dă de bunăvoie, atunci părinţii intervin şi o fac ei. Chiar şi când copilul lor plânge, urlă şi suferă. Chiar dacă noi, adulţii, suntem cei care am dat banii pe lucrurile respective (jucării, haine), proprietarul lor este copilul nostru, deci el are dreptul să decidă ce face cu ele.

 

O soluţie: alegerea inteligentă a cadourilor

Atunci când se gândesc ce să-i cumpere copilului, părinţii ar trebui să ţină cont de vârsta acestuia, dar şi de abilităţile şi de interesele lui. „Un sfat util este să cumpere jucării pe care copilul e în stare să le folosească sau poate învăţa să o facă, astfel încât să trăiască succesul şi nu eşecul. Jocul trebuie să provoace bucurie şi nu frustrare", explică Mihaela Zaharia.

Ca regulă, dificultatea jocurilor trebuie să fie progresivă. În plus, părinţii ar trebui să nu aibă pretenţii exagerate de la copiii lor, chiar dacă văd că alţi copii sunt în stare să facă acelaşi lucru.

„Şi copiii mei primesc cadouri jucării ce nu sunt pentru vâsta lor. Pe unele le încercăm atunci, dar, dacă nu se descurcă, le strâng şi încerc peste câteva luni, iar altele pur şi simplu le strâng din start. La doi ani şi jumătate nu are rost să desfac un puzzle cu 100 de piese fiindcă nu îl va face, aşa că am să i-l dau după ce va fi în stare să facă unul cu 60 de piese", spune psihologul.

Cele mai indicate sunt cadourile ce le pun la încercare imaginaţia, chiar dacă nu sunt preţioase: pietre pe care să le picteze, hârtie colorată etc. Timpul petrecut cu părinţii lui rămâne, cu siguranţă, cadoul pe care şi-l doreşte cel mai mult orice copil.

 

Prăjitura amânată întăreşte tenacitatea

Părinţii reuşesc să le facă rău copiilor lor, deşi, paradoxal, au doar intenţii bune. „Cel mai mare risc pentru copilul căruia nu i se refuză nimic este că nu poate învăţa să reziste la frustrare. Uneori, părinţii sunt cei care vor să ofere mereu cadouri copiilor fiindcă nu au timp să stea cu ei. Au tendinţa de a compensa această lipsă fizică prin cadouri.

Pe moment, toată lumea pare fericită: copilul primeşte ce vrea, iar părintele se simte împăcat. Pe termen lung, copilul nu va învăţa să aştepte, să facă el însuşi eforturi de a obţine ceea ce vrea, ci va avea pretenţia ca alţii să-i ofere lui ceea ce-şi doreşte", arată psihologul Mihaela Zaharia.

 

Tehnici de supravieţuire

Specialistul povesteşte un experiment în care mai mulţi copii au fost lăsaţi într-o cameră cu prăjituri. Li s-a spus că au voie să mănânce acum o prăjitură sau, dacă aşteaptă zece minute, pot mânca două. „Aceşti copii au fost intervievaţi şi când au devenit adulţi şi s-a constatat că puştii care au preferat să aştepte pe când aveau patru ani se bucurau de succes profesional şi duceau vieţi mult mai fericite decât ceilalţi care au vrut prăjitura imediat. Rezistenţa la frustrare le-a permis să-şi stabilească obiective mai îndrăzneţe pe termen lung pentru care au ales să muncească mai mult", explică psihologul.

Zaharia îi sfătuieşte pe părinţi să facă împreună cu copiii o listă a posibilelor variante de cadouri pe care aceştia din urmă şi le doresc şi să stabilească ulterior ce vor cu adevărat. Atunci când merg la supermarket împreună cu cei mici, părinţii trebuie să le cumpere ceva mic, în limita unui buget stabilit.

„Când chiar nu e cazul să le cumperi sau să le oferi ceva, le dai ocazia să viseze că vor face asta când vor fi mari. Când fiică-mea spune: «Mami, vreau să mergem în China!», nu îi spun că nu avem bani, ci că, dacă îşi doreşte atât de mult, probabil va merge când va fi mare şi va avea banii ei", spune Mihaela Zaharia.

 

Culegem deja roadele

Dincolo de riscurile la care sunt expuşi din punct de vedere comportamental, psihologul Irina Petrea avertizează asupra faptului că societatea culege deja roadele lipsei de discernământ a părinţilor.

„Deja am început să culegem roadele (poate ar fi fost mai nimerit să spun «poamele») primelor generaţii de răsfăţaţi - tineri care, la 25 de ani, după ce şi-au terminat studiile, stau la mama şi la tata, mănâncă, fumează şi ies în oraş pe banii părinţilor, refuză să se ducă la muncă pe motiv că nu şi-au găsit decât joburi nasoale care nu sunt pentru unii ca ei, ci pentru fraieri. Şi acesta nu e decât începutul..."

 

 

 

Viitorul e scris în gene, nu în stele

 

Andreea Strachină

Evenimentul Zilei, 6 iunie

 

Ce-i face pe unii dependenţi de alcool, pe unii înalţi sau pe alţii criminali? După ce au descoperit ADN-ul, cercetătorii au mers mai departe şi au identificat constelaţii de gene care îi particularizează pe indivizi. Viitorul ne va fi citit în cromozomi, cred oamenii de ştiinţă, şi nu în stele.

Unii încă mai citesc în fiecare dimineaţă rubrica „Horoscop” din ziar. Peste 50 de ani, vom şti felul de a fi al fiecărui om citindu-i fişa genetică, şi nu în mişcarea planetelor. În iulie 2009, revista „Nature” a publicat un articol prin care anunţa că numărul persoanelor al căror genom a fost complet descifrat a ajuns la cinci: un african, doi nord-europeni, un chinez şi un coreean. Cercetările au durat şapte ani, iar rezultatul a fost considerat una dintre cele mai mari descoperiri ştiinţifice din istoria omenirii.

 

Cocktail de mii de gene

Scopul primordial este depistarea diferenţelor genetice între marile grupuri rasiale şi a predispoziţiilor faţă de anumite boli. Dar descifrarea genomului uman nu va avea doar aplicaţii medicale, ci vom plonja în plin scenariu ştiinţifico-fantastic. Nu doar vom putea îndrepta anumite deficienţe genetice, scăpând de apariţia multor boli, ci vom putea prepara anumite cocktailuri din gene, alegând însuşirile pre ferate ale viitorilor indivizi.

E un joc de-a Dumnezeu, însă noile descoperiri la să de înţeles că până la acel punct nu mai e un drum lung de parcurs. Poate doar câteva decenii. Însuşirile ne sunt scrise în gene, şi nu în stele, cum se credea acum câteva sute de ani.

Întrebarea „Ce zodie eşti?”, pe care încă o mai auzim frecvent, ar trebui înlocuită cu „Ai gena cutare pe cromozomul 14?”.

„Funcţionăm 100% în baza geneticii. Nu putem face abstracţie de comportamentul genetic. Tot felul nostru de a fi e format genetic şi modificat de factorii de mediu (şcoală, prieteni). Unor gene li se aplică efecte aditive, adică o genă are efect redus, dar în combinaţie cu altele rezultă o anume predilecţie”, explică Dragoş Ştefănescu, profesor la Universitatea de Medicină din Târgu-Mureş şi membru al Asociaţiei Române de Genetică.

 

„Multe sunt găselniţe”

În urmă cu 40 de ani, un grup de cercetători a crezut că a depistat, pe cromozomul Y, „gena criminalităţii”, după un studiu realizat într-un penitenciar de maximă siguranţă.

„Aleseseră bărbaţi înalţi, puternici, dar mai târziu şi-au dat seama că şi unul mic de statură, slab ca un băţ, avea aceeaşi genă. Căutaseră un anumit profil fizic, dar nu exista o legătură directă cu prezenţa genei. De fapt, s-a ajuns la concluzia că instinctul criminal este potenţat de mediu, prezenţa genei rămânând nedemonstrată”, a spus Dragoş Ştefănescu.

„Multe sunt găselniţe, iar până când nu se reproduc rezultatele în laborator, totul rămâne la nivel de teorie”, a mai adăugat acesta.

Există convingerea, în acest moment, că talente nebănuite însoţesc autismul, existând cazuri celebre de muzicieni sau softişti având această boală. „De 22 de ani se studiază genomul pentru găsirea răspunsului, însă nu s-a ajuns la un rezultat. Se ştie doar că autismul este o mutaţie la genele NLGN3 şi NLGN4.

 

Şi alcoolicii au gena lor

În acest moment, se fac cercetări pe ceea ce se crede a fi „gena alcoolismului”, o predispoziţie care îi face pe unii să se „drogheze” cu alcool. A mai fost anunţată descoperirea genei care determină ondularea firului de păr (neted sau creţ), a grupului de gene de care depinde culoarea ochilor sau genele care pigmentează pielea.

Gena care controlează teama, cunoscută sub numele de Stathmin sau Oncoprotein 18, ar putea fi cea care ar putea duce la noi tratamente pentru bolile mintale cum ar fi stresul post-traumatic şi anxietatea generalizată.

Una dintre misterele biologiei, culoarea pielii umane, a fost dezlegată, din greşeală, de geneticieni americani, şi se numeşte SLC24A5.

„Schimbarea unui acid aminat într-o genă joacă un rol important în pigmentare, explică de ce europenii au pielea mai deschisă la culoare decât africanii”, a explicat Keith Cheng, unul dintre cercetătorii Universităţii din Pennsylvania.

„Un alt exemplu ar fi în Suedia, unde s-a observat că unii bărbaţii au păr foarte lung în urechi, din cauza unui caracter transmis de o genă care se găseşte pe cromozomul Y”, a mai explicat profesorul Ştefănescu.

 

Gena Gay-1 pentru homosexuali

Gena identificată în genomul cuplurilor homosexuale - Gay-1 - nu are un rol cauzal. Se presupune că ar cauza o predispoziţie, însă potenţarea efectului este determinată de mediul de viaţă.

„Este foarte probabil ca în absenţa acestei gene o persoană să nu opteze niciodată spre homosexualitate, însă nu este o regulă ca indivizii care au gena să devină automat homosexuali. Este o deviaţie comportamentală condiţionată genetic”, afirmă Dragoş Ştefănescu, într-un articol din „Viaţa Medicală”.

O altă curiozitate elucidată este mutaţia unui anumit set de receptori de la nivelul creierului care ne determină să învăţăm din greşelile trecutului.

"Există constelaţii de gene care determină comportamentul, reacţii la stres, dar lucrurile nu sunt deloc limpezi din cauza tehnologiilor insuficient dezvoltate.” DRAGOŞ ŞTEFĂNESCU, profesor genetică

 

VERSIUNEA ASTROLOGICĂ

Ce îl face pe Vărsător semn pozitiv, dacă-i guvernat de Uranus

Zodiacul rămâne o carte deschisă pentru cei care consideră că planetele sunt cele care le influenţează viaţa de zi cu zi, sănătatea, relaţiile sentimentale şi aspectele financiare.

Pentru Vărsător, cariera profesională este la mâna lui Pluto, iar planeta guvernatoare a zodiei este Uranus. Datorită ultimei planete, nativii ar avea capacitate intelectuală, calităţi de comunicare şi capacităţi de a înţelege noţiuni abstracte. Cu alte cuvinte, ar fi pe drumul artistului în devenire.

Pentru geneticieni, răspunsul este dat de gena DREAM, cu rol în perceperea durerii şi ar influenţa memoria şi procesul învăţării. Energici? O mutaţie rară a genei DEC2, descoperită, explică de ce unii oameni au nevoie de doar patru-şase ore de somn pe noapte. A fi născut în perioada 20 ianuarie-18 februarie înseamnă reţeta optimismului? Nici pe departe, de vină ar fi gena fericirii, care acţionează ca un transmiţător de serotonină pentru creier. Când această genă lipseşte, apar stările de anxietate.

La această caracteristică merg încadrate zodiile Balanţă sau Taur? Aceeaşi zodie îţi poate spune că eşti predispus la boli ale aparatului respirator, iar Berbecul ar trebui să se îngrijească de dantură, deşi este semnul cu cea mai ma re putere de regenerare.

 

Berbecul are gena DARPP-32

În nomenclatura zodiilor, Berbecul poate fi un tip foarte iritat, stăpânindu-şi cu greu emoţiile. De vină ar fi gena care provoacă mânia - DARPP-32, care controlează nivelul dopaminei din creier, un hormon care provoacă mânia oarbă şi agresivitatea. La aceasta, se poate aminti şi de gena SCM10A - cea care controlează acele semnale electrice ale inimii şi ritmul acesteia.

Departe de toate aceste supoziţii ale astrologiei, genetica reuşeste să găsească, prin cercetările sale, soluţii pentru viitoare tratamente şi nu numai. Este posibil ca, în următorii 50 de ani, să avem la îndemână teste care să ne citească profilul fizicomoral de la naştere, teste care să depisteze dacă vom avea sau nu vreodată cancer pulmonar şi tratamente pentru persoanele obeze - aceştia folosindu-se de gena FTPO, despre care s-a aflat că este răspunzătoare de masa de grăsime din corp şi de gena DNA -PR - care acţionează la nivelul ficatului şi reglează procesul prin care carbohidraţii se transformă în grăsime.

 

 

 

De ce suntem geloşi

 

Raluca Sofronie

Adevarul 5 iunie

 

Când simt că îşi pot pierde partenerul de viaţă în favoarea altcuiva, în mintea oamenilor se reactivează răni vechi

Gelozia este un sentiment normal, de care nimeni nu scapă. Psihologii spun că originea lui se află în copilărie şi că, pentru a vă domoli suferinţa, trebuie să depăşiţi posesivitatea şi să învăţaţi să vă controlaţi emoţiile.

Înainte de orice, gelozia înseamnă durere. În cartea „Cum să fim fericiţi în cuplu", publicată în limba română la Editura Trei, psihoterapeutul francez Gérard Leleu scrie că gelozia este reversul pasiunii amoroase, adică distrugere: a noastră şi a celuilalt, pentru că ne roade mintea prin gânduri obsesive, ne subminează corpul, pe care îl îmbolnăveşte, ne macină somnul şi ne împinge la conduite agresive faţă de noi înşine sau faţă de partener (de la acte meschine şi gesturi dramatice până la crimă pasională).

„Fostul meu iubit devenise foarte gelos pe prietenii mei - în gaşca mea sunt mulţi băieţi şi toţi frumoşi foc", povesteşte Ana, 24 de ani. „Se supăra, eu trebuia să insist să văd ce are, nu vorbea, până la urmă îmi zicea că iar am fost cu ei şi pe el l-am lăsat acasă... Într-o seară, la o petrecere, eu am vorbit mai mult cu ei, iar el s-a simţit neglijat. După ce a plecat gaşca, m-am dus la el, evident. Întâi m-a ignorat, iar apoi a început să ţipe la mine."

 

Cum se declanşează mecanismul durerii

Psihologii spun că gelozia îşi are rădăcinile în copilărie şi că se naşte din nevoi şi din dorinţe nesatisfăcute. Prima oară, gelozia poate să apară când mama pleacă de lângă copil pentru a se apropia de tată (de exemplu seara, la culcare, când părinţii se retrag în dormitorul lor).

„Copilul resimte acest lucru ca pe un abandon, chiar ca pe o trădare şi, în suferinţă, îşi dă seama că mai există un altul în afara lui. Durerea este intensă, iar rana e profundă", explică Leleu. A doua oară, gelozia apare în momentul înţărcatului, când mama îi retrage sânul. „Aici, rana devine şi mai profundă." Ea se instalează şi la venirea pe lume a unui frăţior sau a unei surioare. „În total, aceste serii de răni multiplicate la nesfârşit vor lăsa în urmă o plagă profundă."

Aşa se face că întreaga viaţă suntem în căutarea unei persoane care să ne „panseze plaga". Într-o zi, acea persoană apare şi suntem fericiţi până când un străin ameninţă să ni-l ia pe cel (cea) care ne „pansează". Şi rana se redeschide. „Îmi amintesc că, la început, iubitul meu era foarte enervat de toţi tipii care apăreau... pentru că înainte de el avusesem foarte mulţi prieteni de sex masculin şi tot timpul mă suna cineva sau pomeneam de câte unul. Situaţia s-a rezolvat în timp, pentru că au dispărut. Adică am renunţat la ei de dragul lui", povesteşte Alina, în vârstă de 26 de ani. În doze „normale", gelozia poate fi un sentiment pozitiv care să ne stimuleze.

În doze excesive, însă, ea devine dorinţă de posesiune şi de control, o atitudine pe care Leleu o defineşte ca fiind în acelaşi timp infantilă şi terifiantă. Infantilă pentru că „vorbeşte" în limbajul atotputerniciei copilului în jurul căruia trebuie să se învârtească totul, şi terifiantă pentru că la vârsta adultă forţa este mult mai mare.

 

De ce se tem bărbaţii

Bărbaţii sunt, în general, mai geloşi decât femeile, în ciuda faptului că au practicat vreme de milenii poligamia şi adulterul. Ei tolerează foarte prost infidelitatea. De ce? Pentru că, explică Leleu, ei retrăiesc cu această ocazie dureroasa rivalitate care-i opunea tatălui: îl asociază pe amantul care le ia iubita cu tatăl care le lua mama fără să le ceară voie. O altă cauză este veşnica reapariţie a fricii: aceea de a fi incapabil să-ţi satisfaci femeia, de a nu fi în stare să o controlezi, de a fi subjugat de pasiunea pentru ea, de a pierde puterea, de a fi dominat şi condus de ea.

Cu toate acestea, există bărbaţi care nu sunt geloşi. Cine sunt ei? Sunt cei care iubesc cu adevărat şi al căror nivel de conştiinţă a depăşit posesivitatea. Sau sunt cei care nu mai iubesc şi care sunt, prin urmare, indiferenţi. Sunt şi cei care fantasmează să se alăture acestui duo amoros, poate pentru că tocmai ei şi-au împins partenera în braţele altuia.

Cristian (22 de ani), din Bucureşti, spune despre el că nu e gelos. „Şi nu e doar o teorie sau un principiu de-al meu, am realizat asta din experienţă. Prima mea iubită, de exemplu, era din Cluj şi ne vedeam cam o dată la trei săptămâni sau o dată pe lună. Eram deja cam de un an împreună când am mers în vacanţă la Vama Veche, iar ea mi-a povestit că într-o perioadă mai lungă în care nu am putut să ne vedem a făcut dragoste cu un băiat. Dar a venit aşa vorba, nu ştiu cum, ea nu mi-ar fi zis altfel. A doua seară mi-a spus că mai făcuse dragoste cu încă unul. Nu m-a deranjat că a făcut asta, doar mi-a displăcut cu nu a avut încredere să-mi povestească de la început. Şi nici nu am întrebat-o de ce a făcut-o; mi-a zis că avea nevoie de alte experienţe."

Cei doi s-au despărţit după ce au intrat la facultate pentru că, înainte de asta, se gândeau că unul dintre ei ar putea să meargă la facultate în oraşul celuilalt, dar până la urmă fiecare a rămas acasă. „După vreo lună ne-am dat seama că-i mai bine s-o lăsăm baltă din moment ce niciunul n-a făcut pasul ăsta. Am căzut de acord, carevasăzică. Şi pe urmă, ea s-a îndrăgostit de un profesor de la facultate şi s-au cuplat, iar eu eram singurul care ştia. După ceva vreme, s-au şi căsătorit. M-a bucurat foarte tare. Şi n-o zic doar aşa, chiar am simţit asta. Dar nu m-a chemat la nuntă pentru că el era gelos pe mine..."

 

Atenuarea chinului

Iată câteva sfaturi prin care puteţi evita să vă lăsaţi distruşi de acest cancer al iubirii:

Nu vă torturaţi: interziceţi-vă în mod absolut să căutaţi indicii cotrobăind prin genţi, portofele şi sertare. Asta nu înseamnă să faceţi pe struţul, ci să vă respectaţi, să vă protejaţi de suferinţe inutile. Multe infidelităţi care nu erau decât nişte aventuri fără viitor s-au transformat în drame după citirea unor scrisori subtilizate.

Priviţi-vă rivalul(a): realitatea anulează fantasmele, aduce imaginaţia la proporţiile corecte, opreşte obsesia.

Încetaţi să vă mai puneţi întrebări care întreţin durerea: „Cum îl (o) strigă?", „Ce cuvinte îi spune?", etc.

 

 

 

Lucruri pe care le face un bun părinte

 

Alina Boghiceanu

Adevarul, 4 iunie

 

Relaţia dintre tine şi copilul tău trebuie să fie bazată pe prietenie

Te întrebi adesea dacă modul în care îţi creşti copilul este cel corect? Iată cele mai bune sfaturi adunate de la specialişti, care te pot ajuta să fii un părinte de nota 10.

Creşterea unui copil este o responsabilitate foarte mare, iar mulţi părinţi se simt copleşiţi de acest rol, deoarece nu ştiu dacă deciziile pe care le iau sunt cele mai bune. Prin urmare, unii dintre ei devin fie prea exigenţi, fie prea indulgenţi. Potrivit psihologilor, în astfel de situații ar trebui căutată o cale de mijloc.

Mai exact, între tine și copilul tău ar trebui să existe o relație bazată pe prietenie, dar, totodată, el trebuie să înţeleagă că tu eşti adultul şi că este responsabilitatea ta să-i porţi de grijă până când va deveni, la rândul lui, adult. În plus, atunci când ai o relaţie bună cu copilul tău, comunici mai bine și îţi este mult mai uşor să îl înțelegi. O astfel de atitudine în relaţia dintre voi vă va scuti pe viitor de eventuale neplăceri cauzate de lipsa lui de experienţă. De asemenea, copilului îi va fi mult mai uşor să-şi exprime punctul de vedere.

 

Explică-i deciziile pe care le iei

Unii părinţi obişnuiesc să le impună copiilor punctul de vedere, fără să le explice de ce procedează în acest mod. Aceştia fac greşeala de a-şi pune copiii în faţa unor decizii, care, de cele mai multe ori, sunt peste puterea lor de înţelegere.

Să nu uităm însă că ceea ce este uşor de înţeles pentru un adult, nu este la fel de evident pentru un copil, deoarece acesta nu are experienţă de viaţă. Prin urmare, hotărârile care aduc schimbări majore în viața unui copil trebuie discutate în prealabil și cu acesta. De exemplu, schimbarea locuinței poate fi o decizie greu de înțeles de un copil. De aceea, este bine să îi explicați faptul că mutarea într-o casă mai încăpătoare înseamnă, de exemplu, mai mult spațiu de joacă și legarea unor noi prietenii.

 

Fii un model

În general, relaţia unui părinte cu copilul său se reflectă în comportamentul acestuia în societate. Dacă obişnuieşti să-l cerţi pentru fiecare lucru nesemnificativ, la rândul său, copilul va avea tendinţa să procedeze la fel. În plus, dacă un părinte nu are o relaţie bună cu copilul său, acesta nu îi va da ascultare şi-i va nesocoti deciziile. Prin urmare, se recomandă să te folosești constant de puterea exemplului.

Potrivit psihologilor, ar fi în van să-i interzici copilului tău să fumeze, dacă tu ești un fumător înrăit. În general, atunci când impui copilului reguli pe care tu însuți nu le respecți, riști să-ți pierzi credibilitatea în fața lui.

 

Răsfăţ: A fi un părinte bun nu înseamnă să-i faci copilului toate mofturile.

 

Fii o prezenţă activă în viaţa lui

Studiile arată că 85 la sută din părinţi petrec mai puţin de două ore pe zi în compania copiilor lor. Potrivit psihologilor, un copil nu ar trebui privat de prezenţa constantă a părinţilor săi, cel puţin nu atât timp cât este mic. În caz contrar, există pericolul ca acel copil să trăiască cu gândul că părinţii săi nu îl iubesc suficient.

 

Ajută-l să aibă încredere în forţele proprii

Calitatea de părinte reiese şi din modul în care îţi pregăteşti copilul pentru a da piept mai uşor cu greutăţile vieţii. Astfel, este important să-ţi înveţi copilul încă de mic cum să facă diferenţa dintre bine şi rău. Pentru aceasta, se recomandă să-i lași din când în când și lui puterea de a decide. Doar în acest mod va simţi pe propria piele consecinţele unei decizii. Acesta este modul în care, pe viitor, va învăţa să cântărească lucrurile mai bine înainte de a lua o hotărâre.

 

Specialistul nostru, Lena Rusti, psiholog psihoterapeut

“A fi un bun părinte înseamnă să te străduieşti să dai copilului tău şansa de a se dezvolta în direcţia în care excelează, pentru că astfel se va transforma într-un adult responsabil. “

Cea mai mare greşeală pe care o face un părinte este să creadă că datoria lui e să facă totul pentru a asigura confortul copilului său. În acest mod, copilul învaţă că nu trebuie să facă nimic. De aceea, părinţii care consideră că trebuie să se sacrifice pentru copiii lor au adesea copii-problemă. Un părinte cu adevărat bun dă încredere copilului în forţele sale şi nu face ceea ce copilul poate să facă singur.

Astfel, îl valorizează şi îl încurajează şi este alături de el. De asemenea, îi dă voie să ia decizii şi singur, dar îl lasă şi să îşi asume consecinţele faptelor sale, chiar dacă uneori acest lucru este dureros. Un părinte îşi tratează copilul ca pe un egal căruia îi dă respectul pe care îl aşteaptă la rândul său.

Relaţia copilului cu părinţii se reflectă în comportamentul său.

 

 

 

Ghid de luptă cu fobiile

 

Ramona Dragomir

Evenimentul Zilei, 2 iunie

 

Frica de înălţimi, de spaţii închise sau aglomerate sunt printre cele mai frecvente fobii. Pentru a fi tratate, trebuie descoperite mai întâi cauzele lor.

Fobia este o frică exagerată şi iraţională care se manifestă la contactul cu un obiect, loc, gând, situaţie care nu îşi justifică prezenţa în mod obişnuit. Fobiile se instalează gradat sau se „fixează” în special în perioade de stres, suprasolicitare psihică, evenimente traumatizante. Vestea bună este că pot fi tratate la orice vârstă, indiferent de vechimea lor.

 

Tahicardie, transpiraţie, greaţă, sufocare

„De când mă ştiu urc scările pentru că îmi este foarte frică să folosesc liftul. Nu mai pot să respir, transpir, inima îmi bate de parcă îmi iese din piept şi mi se pare o veşnicie să merg şi un etaj sau două”, povesteşte Mihai Andrei, un tânăr de 36 de ani care suferă de claustrofobie, una dintre fobiile comune.

Medicii explică că fobiile se manifestă prin mai multe tipuri de simptome: fiziologice (tahicardie, transpiraţii, tremurat, respiraţie accelerată, furnicături în stomac, senzaţie de greaţă, de sufocare), comportamentale (se blochează sau au tendinţa de a fugi), subiective (leşin, gânduri negative).

Adulţii sunt afectaţi cel mai des de zoofobie (frica de animale precum păienjeni, şerpi, păsări, albine). Această fobie apare de regulă în copilărie şi de cele mai multe ori dispare odată cu înaintarea în vârstă. O altă teamă comună este acrofobia (frica de înălţimi), iar o persoană care suferă de acrofobie poate avea un atac şi atunci când urcă scările.

Claustrofobii resimt o anxietate extremă atunci când folosesc liftul sau stau în încăperi mici, iar agorafobicii nu suportă spaţii aglomerate, inclusiv mijloace de transport în comun. Ei se simt în siguranţă acasă sau în prezenţa unei persoane în care au încredere. Aproximativ 80% dintre agorafobici sunt femei.

Pe lângă aceste fobii relativ simplu de identificat există şi fobii sociale, mai greu de diagnosticat. Acestea se referă la teama de a fi respins, de eşec sau critică. „Cei care suferă de aceste fobii evită să socializeze, nu vorbesc şi nu mănâncă în public. Un astfel de individ este perceput ca singuratic, bizar, neprietenos”, explică Keren Izsak, psiholog şi psihoterapeut la clinica Mentarex Consult, din Bucureşti. Cea mai gravă consecinţă este faptul că fobia socială „arestează bolnavul la domiciliu”. Există şi situaţii în care o persoană poate dezvolta fobii multiple.

 

Soluţii: hipnoza şi terapia comportamentală

„În funcţie de intensitatea stărilor anxioase provocate de fobii, un tratament cu medicamente anxiolitice îmbinat cu un tratament psihoterapeutic dau cel mai bun rezultat, dar nu este neapărat nevoie de ambele”, este opinia Andreei Dumitrescu, psihoterapeut la Centrul Mindcare, din Capitală

- Terapiile cele mai eficiente pentru tratarea fobiilor sunt hipnoza ericksoniană (pacientul se deconectează de stimulii externi şi se conectează spre interior cu antrenamente speciale), terapia comportamentală şi cognitiv- comportamentală care presupun tehnici de desensibilizare a psihicului. O astfel de şedinţă costă în jur de 100 de lei.

„Pentru situaţiile în care cauza care a declanşat fobia este cunoscută se folosesc terapiile cognitiv-comportamentale. Pacientul e pus să-şi înfrunte teama pentru ca acesta să îşi dea seama că obiectul de care îi e frică e absolut inofensiv”, mai explică psihoterapeutul Andreea Dumitrescu.

"În funcţie de intensitatea stărilor provocate de fobii, un tratament cu anxiolitice îmbinat cu psihoterapie dau cel mai bun rezultat, dar nu e neapărat nevoie de ambele.“ ANDREEA DUMITRESCU, psihoterapeut la Centrul Mindcare din Capitală

 

 

 

Spune-mi cum te joci şi-ţi spun cine vei fi

 

Sandra Scarlat

Adevarul, 31 mai

 

Baba-oarba, unul dintre jocurile copilăriei de altădată

Moştenit de la părinţi şi bunici, inventat sau învăţat după reguli stricte, fiecare joc are rolul lui în dezvoltarea copiilor. Joaca micuţilor se schimbă. Cândva, făceau pe vânătorii, apoi au folosit săbii şi păpuşi, iar acum se distrează cu personaje virtuale.

Mama a fost cea care i-a învăţat să se joace pe Leonardo Rădoiu şi pe sora lui. Cu toate că şi ea, şi tatăl lucrau în ture şi copiii petreceau mare parte din timp cu bunicii sau singuri acasă, mama era cea care le făcea jucării. Odată le-a construit un „ţintar" dintr-o bucată de carton şi din diverse obiecte adunate de prin casă.

Altădată, a luat un elastic de la pantaloni şi o bucată de piele dintr-o geacă veche şi a construit o praştie, pentru că Leonardo îi spusese că toţi băieţii aveau aşa ceva.

Leonardo şi sora lui îşi inventau cele mai multe jocuri. Îşi făceau costume de cowboy din haine vechi pe care le coseau, îşi construiau insigne şi se „împuşcau" cu pistoalele cu capse. În alte zile, îşi înălţau cazemate din scaune şi mese sau îşi imaginau că se duc cu cortul în tabără şi-l ridicau din cerceafurile de prin casă.

Au jucat şi „Dacii şi romanii", „Piticot", „Nu te supăra, frate!", „Păcăliciul" şi, preferatele lui Leonardo, jocurile cu cărţi. El şi sora lui jucau cu bunicul „Tabinet", „Macao", „Toci". „Eram foarte ambiţioşi. Ţineam nişte caieţele pe care scriam de câte ori a bătut ea şi de câte ori am bătut eu la un joc şi ne tachinam pe tema asta", povesteşte Leonardo, acum în vârstă de 35 de ani.

 

Amintiri pe blog

Într-un loc din camera lui, Leonardo improvizase un fel de cazemate pentru omuleţii din plastic, cowboy şi indieni, pe care-i cumpăra de la librărie cu un leu bucata, şi-şi imagina diverse scenarii de luptă.

Unele dintre jocurile pe care Leonardo şi le-a dorit când era mic erau prea scumpe, iar părinţii îşi permiteau să i le cumpere doar la ocazii speciale, „de Moş Gerilă". A fost cazul jocului „Turism", asemănător cu „Monopoly", pentru care Leonardo a strâns bani de la părinţi şi bunici într-o puşculiţă.

Partenerii de joacă ai lui Leonardo n-au fost doar sora, bunicii şi părinţii, ci şi colegii de şcoală, care erau şi vecini de cartier. Cu mingea jucau fotbal sau miuţa, în spatele blocului, folosind ca poartă un bătător de covoare, sau „Castelul", în care o echipă trebuia să dărâme cu mingea o construcţie din pietre apărată de adversari. În pauzele de la şcoală, se călăreau în „lapte gros" sau scriau pe o hârtie cât mai multe Ţări, Oraşe, Munţi, Ape, Plante, Animale, Nume şi adunau punctajul Total la Ţ.O.M.A.P.A.N.T.

Şi în copilăria Andrei Botescu (27 de ani), personajele principale au fost fraţii ei mai mici şi bunica, cea care a avut grijă de ei. Jocurile preferate ale Andrei erau cele cu personaje şi soldaţi, pe care le juca cu unul dintre fraţi, cu doi ani mai mic decât ea.

„Când nu aveam jucăriile pe care ni le doream sau când aveam nevoie de unele care nu fuseseră încă inventate, le desenam pe hârtie, le coloram apoi le decupam", îşi aminteşte Andra.

I-a plăcut şi „frunza", joc la care se adunau toţi vecinii şi alergau, se împingeau şi se trăgeau de haine. Iar după ce şi ea şi fratele ei au învăţat să scrie, îşi făceau singuri reviste din foi rupte din caietele de matematică, cu „poezii, povestiri şi descoperiri".

 

Din nou copii

Leonardo a păstrat o parte din jocurile de când era mic şi colecţionează revistele şi figurinele cu Spiderman la care putea doar visa în copilărie. Andra însă, se joacă şi acum. Împreună cu băieţelul ei de patru ani, Luca, aflat în etapa în care copiază tot ceea ce vede la părinţi.

„Primele jocuri au fost spălatul dulapurilor cu şerveţele umede, datul cu mătura şi gătitul. Apoi ne-am jucat de-a magazinul, de-a benzinăria, de-a cafeneaua, de-a conferinţa", povesteşte mama.

Joaca preferată a lui Luca este acum alergatul, în compania copiilor vecinilor, o fetiţă de şapte ani şi un băiat de trei ani şi jumătate.

„Cel mai mult le place să facă tot felul de curse cu tricicletele şi trotineta", explică Andra. „Băieţii sunt încă în faza în care jocurile lor sunt cu predilecţie corporale. Au şi jocuri de rol, întotdeauna iniţiate şi dirijate de fată. Se joacă o vreme şi asta, dar se plictisesc."

 

Diferenţa de generaţie

Andra spune că Luca şi prietenii lui se joacă la fel cum se jucau şi ea cu fraţii ei. Diferenţa e că „pe vremea noastră, parcam maşinuţele într-un garaj închipuit şi mai rămâneau şi locuri goale, iar acum ei parchează cu o roată cocoţată pe trotuarele de pe covoarele cu străzi desenate special pentru copii".

Dar copilul ei iese afară mai des decât ieşea ea la vârsta lui. Andra îi dă voie să se uite la televizor doar la trei desene animate pe zi şi a observat că, în afara filmelor de animaţie, îl atrag doar reclamele. Luca stă şi la calculator, dar numai pe Minimax, unde sunt jocuri educative, iar dacă este lăsat singur, se plictiseşte după cel mult 20 de minute.

 

Pregătirea pentru viaţă

Privind înapoi, Leonardo Rădoiu spune că jocurile din vremea copilăriei lui „te pregăteau cumva pentru viaţă", îţi formau spiritul de echipă, stabileau ierarhii, te învăţau să creezi strategii, să-ţi dezvolţi imaginaţia. Ceea ce nu crede că se mai întâmplă în cazul copiilor de astăzi.

 

Temă de dezbatere

Răzvan Simion (foto) şi Dani Oţil au început seria de emisiuni „'Neatza cu Răzvan şi Dani" dedicată jocurilor copilăriei convinşi că există şi alţi nostalgici ca ei. Şi nu s-au înşelat. „Am primit telefoane de la foşti parteneri de joacă, am primit mii de mailuri şi SMS-uri ce propuneau alte şi alte jocuri ale copilăriei şi părinţii ne-au spus că încă mai păstrează ţeava pentru cornete şi săbiile făcute din bradul de Crăciun", povesteşte Răzvan.

În copilăria petrecută la Reşiţa, Răzvan a jucat tot ce s-a putut: „ascunsa", „cioca sau groapa", „ţările", „lapte gros cu grămada cere vârf", „sticluţa cu otravă", „leapşa pe ouate". Dar cea mai dragă i-a rămas „ţeava cu cornete", un adevărat joc de strategie.

Cu fetiţa lui, Ianca, Răzvan spune că joacă „ascunsa", de cel mai multe ori în casă, dar că jocul preferat al copilului este „de-a spioancele", cu reguli nedefinite. „Ianca mi-a spus că jocurile din vremea mea sunt plictisitoare. M-am retras şi m-am resemnat", spune tatăl.

La calculator nu se joacă încă, cel mult fac împreună un puzzle online, şi nici pe consola de jocuri, pentru că Răzvan a refuzat să-i cumpere aşa ceva, după ce, în 2003, a stat o lună în casă pentru a termina nişte jocuri de strategie şi şi-a jurat să nu repete experienţa. Dar, spune tatăl, nu ştie cât timp îşi va mai putea controla fiica să stea departe de jocurile virtuale.

Teodora (9 ani), Cristina (8 ani), Andrada (7 ani) şi Teodora (10 ani) se joacă Webkinz, adică îşi cumpără animale din pluş care vin cu un cod ce le permite să creeze câte un personaj virtual pe care să-l îngrijească. Teodora, cea mai în vârstă, spune că se joacă şi în curtea casei, împreună cu sora ei, aleargă, se dă în leagăn. Dar la fel de mult îi place şi să pună la cale prezentări de modă închipuite. Cristina are acasă zece animăluţe Webkinz, dar spune că pasiunea ei cea mare este desenul.

Şi Adiţă (7 ani) şi Emil (9 ani) se joacă pe calculator. Când iese din casă, Adiţă se joacă cu arcurile şi puştile de jucărie, cu un vecin, şi-şi imaginează că trebuie să se apere de duşmani. Emil se plimbă cu bicicleta sau cu rolele prin cartierul în care locuieşte. Spune însă că nu are nici o jucărie preferată, nici un joc preferat.

Ana (8 ani) merge în fiecare sâmbătă şi duminică în parc, la locurile de joacă. Dar iese şi în faţa blocului, unde se întâlneşte cu prietenele ei şi se joacă, dar nu cu păpuşi. „Stăm la garaje şi acolo ne plimbăm cu bicicletele pe o alee", spune ea. Iese aproape în fiecare seară, apoi stă un sfert de oră şi la calculator.

Jocul preferat al lui Paul (7 ani) este „leapşa", dar spune că nu l-a mai jucat demult. La şcoală, în pauze, se joacă „de-a vulturul şi porumbeii şi de-a sticluţa cu otravă", iar acasă, pe calculator. Lui David (7 ani) îi place cel mai mult să joace „Monopoly", cu mama şi cu tata.

 

Predate ca la şcoală

Sunt toţi colegi la centrul Maryland, grădiniţă şi after-school din Drumul Taberei, unde iau masa de prânz, îşi fac temele, fac gimnastică, dansuri şi chiar învaţă să se joace.

„Pe vremuri, în curtea şcolii, în spatele fiecărui bloc erau desenate cu creta pe asfalt o «frunză», un «şotron». Acum le-aţi mai văzut?", întreabă învăţătoarea Simona Crăcănete. „Eu i-am învăţat «şotronul», iar pe fete le-am fascinat cu «elasticul». PSP-ul (Play Station Portable, n.r.) n-a avut nicio şansă în faţa unei bucăţi de elastic. Şi nicio păpuşă Barbie nu are succes în faţa unui «şotron»."

Învăţătoarea povesteşte că într-una dintre taberele în care a fost cu copiii i-a învăţat „raţele şi vânătorii" şi jocul a avut atât de mult succes încât s-au jucat în continuu.

 

„La asta se limitează joaca lor. Acasă, cu părinţii, cel mult într-un parc, la sfârşit de săptămână. Sau la mall."

Întrebaţi de unde-şi cumpără haine, elevii se înghesuie să spună nume de magazine. Nu aceeaşi reacţie a primit întrebarea „cum vă place să vă jucaţi?". Copiii au făcut pauze lungi, s-au uitat unii la alţii, au răspuns cu mulţi de „nu ştiu". Învăţătoarea spune că s-au chinuit să inventeze ceva pe loc, pentru că, de fapt, nu ştiu ce înseamnă joaca.

 

De ce au copiii nevoie de joacă

Jocul este principala activitate prin care cei mici învaţă toate comportamentele pe care le vor folosi mai departe în viaţă. „Se pregătesc să conducă maşini, să îmbrace copii, să-i plimbe, să gătească, să se lupte", explică psihologul Anca Munteanu. „Dar poate cel mai important este că învaţă să intre în relaţie cu ceilalţi copii şi să fie împreună cu ei".

 

Schimbarea generaţiilor

Fiecare copil îşi găseşte o modalitate de a se juca, indiferent unde se află: acasă, la grădiniţă, în parc, şi fiecare tip de joc are rolul lui în dezvoltare, fie că este vorba de cele în care folosesc jucării şi-şi imaginează scenarii pentru ele, fie cele cu reguli stricte, cum sunt „leapşa", „v-aţi ascunselea", „elasticul".

Dar aceste jocuri se schimbă odată cu vremurile. „Odinioară, copiii se jucau de-a vânătoarea, părinţii noştri s-au război cu săbii şi puşti, iar noi, cu pistoale şi mitraliere. Copiii noştri se luptă cu arme laser împotriva unor creaturi extraterestre", spune psihologul.

Jocurile pe computer sunt unul dintre elementele care fac diferenţa între copiii de ieri şi cei de astăzi. Anca Munteanu spune că se exagerează însă efectele lor, încă necunoscute în totalitate, pentru că au apărut de prea puţină vreme. Iar când sunt mici, unii părinţi îşi aşază copiii la calculator sau la televizor, pentru că acolo sunt mai în siguranţă decât în faţa blocului, unde pot să cadă, să se lovească, să transpire.

 

Copilării stricate de comunism

Pentru copiii şi adolescenţii de final de secol XIX şi început de secol XX, jocul era trăit, pe de o parte, „în interiorul generaţiei", iar pe de alta, prin comunicarea cu adulţii, ludicul fiind singura modalitate prin care cei mari pătrundeau în lumea celor mici, spune antropologul Adrian Majuru, autorul volumului „Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi".

 

Decalaj de mentalitate

Instalarea regimului comunist a însemnat „expulzarea adulţilor din viaţa copiilor". „Părinţii noştri au fost supuşi unor puternice presiuni începând cu 1950, când mulţi dintre ei erau adolescenţi. Curând, integraţi oameni ai muncii, au fost topiţi într-o masă forţat manipulabilă la început, turnată în matriţele şedinţelor de partid, a organizaţiilor de tineret, a marşurilor şi defilărilor, sloganurilor", explică Majuru. Copiii de atunci îşi amintesc cum părinţii au dispărut treptat din vieţile lor.

Dar nu uită nici lipsurile pe care, ajunşi adulţi, încearcă să le compenseze. „Au încercat mai degrabă să recupereze un decalaj faţă de copilăria altora sau copilăria jinduită şi interzisă decât să fie preocupaţi de copilăria prezentă a copiilor lor", spune antropologul. Asta a dus la un decalaj de mentalitate care se perpetuează.

"Părinţii noştri au încercat să recupereze un decalaj faţă de copilăria jinduită şi interzisă decât să fie preocupaţi de copilăria copiilor lor." Adrian Majuru, Antropolog

 

 

 

Cum înţeleg copiii iubirea

 

Raluca Sofronie

Adevarul, 29 mai

 

Copiii care se simt iubiţi sunt mai ascultători

Fiecare copil are un fel special de a percepe iubirea. De aceea, pentru a-l face să se simtă iubit, părintele trebuie să înveţe să vorbească în limbajul unic de iubire al copilului. Astfel, cel mic va fi mai receptiv la sfaturile mamei şi ale tatălui său, în toate privinţele.

Există cinci moduri în care copiii înţeleg şi exprimă iubirea, explică Titus Daniel Toma şi Victoria Barbu în cartea „Fundamente ale psihosociologiei educaţiei şi reeducării". Acestea sunt: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile.

Dacă în familie sunt mai mulţi copii, e foarte probabil ca ei să fie receptivi la limbaje diferite. „În general, doi copii trebuie iubiţi diferit", notează autorii.

 

Iubirea de tipul „orice-ar fi"

Indiferent care ar fi limbajul de iubire pe care copilul dumneavoastră îl înţelege cel mai bine, el trebuie exprimat într-un singur fel: necondiţionat. Asta înseamnă a-ţi iubi copilul orice-ar fi, adică indiferent de cum arată, de ce talente manifestă, ori ce handicapuri are, indiferent de cum aţi vrea să fie şi, cel mai greu, indiferent de ceea ce face. „Aceasta nu înseamnă că ne convine orice tip de comportament ar afişa şi nici că îi vom arăta iubirea noastră tot timpul, chiar şi când se comportă inadecvat", avertizează Toma şi Barbu.

Fiecare om are un „rezervor" emoţional care se umple cu iubire. În cazul copiilor, rezervorul trebuie să fie plin pentru a putea fi educaţi sau disciplinaţi eficient. „Un copil cu un rezervor de iubire plin poate reacţiona fără resentimente la sfaturile părinţilor. Unii se tem că asta ar putea duce la «răsfăţarea» copilului, dar este o idee greşită. Niciun copil nu poate primi prea multă iubire necondiţionată", explică Toma şi Barbu.

Iubirea contează enorm în formarea copiilor bine adaptaţi şi fericiţi, spre deosebire de cei nesiguri, supăraţi pe viaţă, inaccesibili sau imaturi. Dacă îi iubiţi doar când vă fac pe plac (iubire condiţionată) şi vă exprimaţi iubirea faţă de ei doar în acele momente, copiii nu se vor simţi iubiţi sincer. Asta îi face să fie nesiguri şi să aibă o proastă părere de sine. Dacă îi iubiţi doar când vă îndeplinesc dorinţele şi aşteptările, se vor simţi neputincioşi şi vor considera că nu are rost să se mai străduiască, de vreme ce niciodată nu este de ajuns.

În schimb, dacă îi iubiţi necondiţionat, se vor simţi în largul lor şi vor reuşi să-şi stăpânească neliniştea şi comportamentul pe măsură ce încep să se maturizeze. „Adolescentul care fuge de acasă este un copil convins că nimeni nu-l iubeşte. Mulţi dintre părinţii acestor adolescenţi vor protesta, spunând că ei îşi iubesc copiii şi poate aşa şi este. Numai că nu au reuşit să-şi comunice această iubire", explică Toma şi Barbu.

 

Familia care vorbeşte mai multe limbaje

Realitatea tristă este că puţini copii se simt iubiţi necondiţionat. Totuşi, la fel de adevărat este că majoritatea părinţilor îşi iubesc profund copiii. Şi atunci, de unde apare această contradicţie? Principalul motiv, consideră Toma şi Barbu, este că puţini părinţi ştiu să îşi arate iubirea. Unii presupun că dacă îşi iubesc copiii, aceştia ştiu de la sine. Alţii cred că a-i spune unui copil un simplu „te iubesc" este de ajuns pentru a-şi manifesta iubirea.

Copiii dumneavoastră pot recepta iubirea prin toate cele cinci limbaje pe care le-am numit deja. Totuşi, majoritatea copiilor au un limbaj principal, unul care li se potriveşte mai bine decât celelalte. Dacă doriţi să satisfaceţi eficient nevoia de iubire a copiilor dumneavoastră este crucial să le descoperiţi limbajul preferat. Aceasta nu este însă o misiune uşoară. „Dacă copilul are sub cinci ani, nu vă aşteptaţi să vă daţi seama imediat", avertizează Toma şi Barbu.

„Copilul s-ar putea să vă dea câteva indicii, însă rareori acest limbaj este clar şi uşor de distins. Abordaţi-l în toate cele cinci limbaje", sfătuiesc autorii. „Mângâieri pline de tandreţe, cuvinte încurajatoare, cât mai mult timp acordat, daruri şi servicii, toate contribuie la satisfacerea nevoii de iubire a copilului dumneavoastră. Dacă această nevoie este satisfăcută şi copilul se simte iubit sincer, îi va fi mult mai uşor să înveţe şi să reacţioneze şi în alte direcţii."

Victor, un băieţel în vârstă de cinci ani, este un copil iubit. Iar asta se vede în dezinvoltura cu care comunică, în tonusul cu care se joacă, în lipsa de teamă cu care se avântă în orice activitate. Sorin (33 de ani), tatăl lui Victor, se străduieşte să îi acorde cât mai mult din timpul său. „Încerc să-mi exprim iubirea în toate felurile posibile", spune Sorin.

„Cel mai mult îi plac cadourile şi activităţile făcute împreună. Peste tot pe unde plec, dacă pot, îl iau cu mine: la concerte, la festivaluri, la mare. Chiar acum, în timp ce vorbim, suntem în excursie la Bran."

Autorii mai au însă un avertisment: nu trebuie să credeţi că dacă aţi reuşit să descoperiţi limbajele de iubire preferate ale copiilor dumneavoastră, totul va merge de la sine în viaţa lor! Tot vor mai fi obstacole şi neînţelegeri. Însă pentru ca aceşti copii să crească şi să se împlinească, va trebui să vă manifestaţi iubirea prin toate formele sale de limbaj şi apoi să-i învăţaţi cum să le folosească la rândul lor.

Acest lucru este foarte important nu numai pentru ei, ci şi pentru cei alături de care vor trăi sau cu care se vor căsători. Un semn de maturitate, spun autorii, este capacitatea de a oferi şi de a primi recunoştinţă folosind toate formele de iubire, însă puţini adulţi sunt capabili să facă asta; majoritatea oferă sau primesc iubirea doar într-unul sau două feluri.

Dacă nu aţi procedat aşa în trecut, veţi constata că la rândul dumneavoastră vă veţi schimba şi vă veţi maturiza, devenind mai înţelegători şi stabilind relaţii mai împlinite. Cu timpul, realmente, veţi avea o familie care vorbeşte mai multe limbaje.

 

 

 

Depresia creşte riscul de diabet cu 60 la sută

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 28 mai

 

România ocupă primele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte numărul de diabetici. Medicii atrag atenţia că, în fiecare an, sunt diagnosticate cu această boală peste 50.000 de persoane

Statisticile privind incidenţa diabetului în România situează ţara noastră pe primele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte numărul de îmbolnăviri. Astfel, cifrele arată că 600.000 de persoane suferă de această boală, dar numărul real al bolnavilor depăşeşte un milion, avertizează medicii diabetologi.

În plus, specialiştii atrag atenţia că, în România, în fiecare an sunt diagnosticate cu diabet peste 50.000 de persoane.

Studiile de specialitate au arătat că diabetul poate fi declanşat şi de alţi factori, nu numai de cei alimentari. Astfel, oamenii de ştiinţă de la Spitalul Guangzhou din China şi de la Universitatea din Birmingham au realizat o cercetare pe un eşantion de 16.480 de persoane şi au observat că persoanele care obişnuiesc să doarmă în timpul după-amiezii prezintă un risc cu 26 la sută mai mare de a se îmbolnăvi de diabet. Potrivit cercetătorilor, în timpul somnului de după-amiază corpul nu mai produce insulină, iar în momentul trezirii intervin diferite procese şi mecanisme care împiedică insulina să îşi facă efectul. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi noaptea. Pentru o bună funcţionare a organismului este recomandat să dormim 6-8 ore pe noapte, cuprinzând neapărat măcar o parte a intervalului 22:00-02:00, indică specialiştii.

Un studiu realizat în Statele Unite ale Americii de Asociaţia de Diabetologie atestă faptul că persoanele care prezintă simptome ale depresiei au un risc cu 60 la sută mai mare de a se îmbolnăvi de diabetul de tip 2. Oamenii de ştiinţă americani subliniază că predispoziţia la această afecţiune este direct proporţională cu numărul episoadelor de depresie. Specialiştii recomandă în cazul diabeticilor terapie cu un psiholog, pentru a ţine sub control afecţiunea.

Un alt studiu realizat la Universitatea de Ştiinţă din Texas a demonstrat faptul că pacienţii care sufereau de diabet zaharat riscau să facă apnee şi invers. Potrivit specialiştilor, legătura dintre diabetul zaharat şi apneea de somn este rezistenţa ţesuturilor la insulină.

 

 

 

Cât de normală este gelozia în cuplu

 

Adevarul, 28 mai

 

Vorbitul la telefonul mobil este una dintre cauzele tensiunii în cuplu

Dacă iese la suprafaţă doar din când în când, gelozia poate fi chiar benefică pentru bunul mers al relaţiei. Ea devine însă dezastruoasă atunci când se transformă în izbucniri necontrolate.

Încă de bebeluşi experimentăm gelozia, când părinţii acordă mai multă atenţie fratelui. Sentimentul acesta porneşte din teama de a pierde ceea ce avem, indiferent că este vorba de iubire sau de putere, şi este un sentiment instinctiv.

Gelozia este un amestec între o insuficientă încredere acordată partenerului şi un complex de inferioritate. Cât de mult lăsăm aceste sentimente să iasă la suprafaţă depinde de cât de intense sunt ele, dar şi de modul în care reuşim să le gestionăm.

 

Când este ocazională...

... gelozia poate fi chiar benefică celor doi. Este un mod de a declara partenerului că ne interesează în ce direcţie se îndreaptă sentimentele lui, dar totodată şi că nu suntem dispuşi să rămânem lângă el în orice circumstanţe.

În aceste condiţii, fiecare dintre parteneri simte că trebuie să facă eforturi pentru celălalt, ca un mod de a-l asigura de dragostea lui. Când este ocazională şi temperată, adică fără izbucniri necontrolate, gelozia are „harul" de a amplifica sentimentele şi, de ce nu, de a aduce mai multă pasiune în dormitor.

 

Când devine un mod de viaţă...

... gelozia pune o presiune uriaşă asupra relaţiei. Când manifestările noastre scapă de sub control, gelozia se transformă într-o obsesie epuizantă pentru partenerul acuzat în mod constant. În unele cazuri, gelozia poate deveni patologică: persoana geloasă îşi face un mod de viaţă din a căuta indicii ale infidelităţii, iar concluziile pe care le trage sunt catastrofale.

Fireşte că lucrurile nu se limitează aici. Urmează confruntarea cu partenerul, care ia proporţiile unei crize incontrolabile. Partenerul gelos poate provoca o scenă jenantă în mijlocul unei petreceri pentru că celălalt a dansat cu altcineva.

Cel care face învinuirile este, aproape întotdeauna, conştient că reacţiile lui sunt exagerate, însă încearcă să le justifice prin diverse lucruri care, în percepţia lui, îi confirmă suspiciunile. Tensiunea creată pune la grea încercare relaţia.

 

Este greu de «vindecat»

Cel acuzat de infidelitate va face eforturi să elimine orice lucru care ar putea stârni gelozia partenerului, inclusiv să-şi îndepărteze prietenii şi să renunţe la viaţa socială. Când gelozia partenerului este obsesivă, el nu se va opri nici în acest mod. Neliniştile lui rămân incontrolabile şi chinuitoare.

Va căuta în continuare gesturi, vorbe sau priviri de interpretat conform credinţei sale. Scenariile pe care şi le construieşte, ca un veritabil regizor, devin iraţionale. În asemenea situaţii, doar consilierea psihologică este soluţia de a scăpa de gelozie şi de a salva relaţia.

 

Nu ajungeţi la jigniri!

Uneori, gelozia generează certuri care ajung la jigniri şi chiar la agresare fizică. Atât cel care face acuzaţii jigneşte, pentru că nu primeşte suficiente răspunsuri, cât şi cel învinuit de infidelitate, pentru că nu găseşte o altă metodă de a se justifica. Pentru ca disputele să nu devină obişnuinţă, încercaţi să găsiţi o cale de comunicare mai paşnică.

 

Specialistul nostru, Lena Rusti, psiholog, psihoterapeut

“ Gelozia este un comportament al lipsei de siguranţă. Ea spune mai mult despre persoana geloasă decât despre celălalt şi spune şi mai multe despre încrederea pe care partenerii o au unul în celălalt şi despre modul în care şi-o comunică. “

 

Este firesc să-i dăm partenerului nostru atenţia de care are nevoie şi să vrem să ne împărtăşească lucrurile pe care le face, dar nu e firesc să nu ştim să facem acest lucru altfel decât controlându-l.

Cu cât o persoană devine mai geloasă, cu atât are tendinţa de a-şi reconfirma poziţia în cuplu şi face acest lucru controlând partenerul şi punând presiune asupra sa, ceea ce nu are cum să fie benefic relaţiei, pentru că, de obicei, celălalt învaţă să mintă chiar şi atunci când nu este cazul, pentru a evita discuţiile. Apoi, învaţă să se ascundă şi poate chiar să caute în altă parte să scape de tensiunea care a apărut în relaţie.

 

Amploare

Persoanele excesiv de geloase sunt nesigure şi în celelalte aspecte ale vieţii lor.

 

 

 

Sexul la serviciu, nevoie sau viciu?

 

Lidia Ioniţă

Adevarul, 26 mai

 

Majoritatea românilor au cochetat cu ideea, iar unii dintre ei chiar au avut legături de natură sexuală la locul de muncă, fie cu unul dintre colegi, fie cu şeful direct. Intersecţia planului intim cu jobul e un joc periculos, cu manipulări, cu tensiuni şi presiuni în luarea deciziilor. Situaţia poate pune protagoniştii în posturi complicate.

„La primul meu loc de muncă, acum ceva ani, am avut o relaţie cu şeful. Ne întâlneam seara, la el în birou, după ce toţi colegii plecau. El a început să-mi facă avansuri încă de la angajare, iar eu am acceptat. Situaţia era cu atât mai tensionată cu cât soţia lui lucra în aceeaşi firmă", ne dezvăluie Raluca M., o bucureşteancă de 29 de ani. În final, femeia a fost nevoită să renunţe la job şi să se angajeze în altă parte. Raluca spune că situaţia s-a repetat la următorul loc de muncă, unde atracţia faţă de şeful său direct a fost imediată. Cei doi îşi consumau aventura tot după orele de program, iar despărţirea s-a produs brusc, când el i-a mărturisit că nu renunţă la soţie pentru ea.

 

 

 

Internat de 65 de ani la Spitalul Socola

 

Ionela Gavriliu

Jurnalul National, 25 mai

 

Pentru Alioşa, marginea lumii sunt gardurile de la spitalul de psihiatrie Socola. Bătrânul stă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai exact de 65 de ani, printre nebuni. Deşi nu se ştie dacă bărbatul a ajuns aici din cauza problemelor medicale grave sau pentru că era caz social, Alioşa a rămas internat la Socola fiindcă nu mai are pe nimeni. Iar lumea de dincolo de ziduri a îngheţat undeva, pe vremea regelui Mihai.

Alioşa se plimbă ca un semn de întrebare prin pavilioanele spitalului de psihiatrie Socola, Iaşi. Numai că el nu se întreabă nimic, nici cine e, nici de unde vine şi nici încotro merge. Din 1945, de când e internat aici, Ilie Culciov, pe numele adevărat, a intrat în legenda locului. Doctorii, prietenii lui de la atelierul mecanic sau pacienţii mai vechi spun că ar avea în jur de 86 de ani, dar sunt alţii care bagă mâna în foc că Alioşa bate suta. În afară de spatele încovoiat, nimic nu-i arată vârsta. Nici ochii ageri care nu au nevoie de ochelari când citeşte, nici mâna fermă cu care face desene cu lumea spitalului, nici urechile care aud chiar şi când îi vorbeşti şoptit.

Nu se ştie cum şi de ce a ajuns Alioşa în spital. Varianta lui e că a venit din Basarabia cu mama, rusoaică, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În unele variante ale poveştii mai apare un frate mai mic, născut în România, şi care acum stă ba în Iaşi, ba la Bucureşti. Cum spitalul Socola funcţiona atunci şi ca centru social, băiatul de 22 de ani, aflat într-o stare emoţională "crepusculară", cum a fost atunci diagnosticat, s-a aciuiat la Socola.

Nu se ştie nici măcar de ce i se spune Alioşa, un motiv presupus ar fi că, vorbind ruseşte, românii din spital l-au botezat ca pe rusul universal. În timp, mâinile au luat forma numelui de Alioşa, felul în care-şi ţine căciula pe cap e devenit de Alioşa şi privirea îi e de alint rusesc. "A ajuns aici mai mult din considerente sociale, decât din cauza afecţiunii", bănuieşte managerul spitalului Socola, prof. dr. Călin Scripcaru. Şi doctorul Gheorghe Nedelciuc, şeful secţiei unde e internat Alioşa, afirmă că e greu de spus cât de real a fost diagnosticul de schizofrenie ce i s-a pus la un moment dat. Cert e că pentru bătrânul de peste Prut, de 65 de ani, România nu înseamnă altceva decât lumea dintre zidurile spitalului de nebuni.

Alioşa le-a luminat copilăria multor puşti, copii ai personalului din spital care locuiau în incintă, confecţionându-le jucării din lemn şi purtându-le o nespusă grijă. Vecinul de pat al bătrânului, un fost angajat al Socolei, povesteşte că fiul său, la prima vizită, s-a dus întâi ţintă la Alioşa să vadă ce mai face. I-a spus câte o vorbă bună pentru toate moriştile şi maşinuţele de lemn din copilărie.

 

Diagnosticul pacientului internat de o viaţă de om la Socola a evoluat o dată cu psihiatria. De la o stare crepusculară ce se presupune că a fost cauzată de evenimente din cel de-al doilea razboi mondial, a trecut prin schizofrenie şi a ajuns la o tulburare afectiv organică. Acum primeşte aceste diagnostice mai mult pentru a-i fi justificată şederea în Pavilionul 2 Bărbaţi, pentru că Alioşa n-are pe nimeni şi nu cunoaşte altă realitate decât pe cea a spitalului şi a pacienţilor care vin, pleacă sau mor.

 

Alioşa stă în Pavilionul 2 Bărbaţi în patul de lângă uşă. Are ordine în lucruri, iar în sertarul de la cap îşi ţine toate averile personale. Când şef de secţie a venit un medic basarabean, Alioşa l-a tratat cu toată rezerva: amintirile din locul lui de baştină sunt un subiect pe care-l atinge rar. Preferă să evite întrebările şi să-ţi arate desenele sale în culori şerpuitoare şi ferme. Capodopera lui e un tablou în care e surprins momentul în care frizerul bărbiereşte pacienţii din pavilion.

Când e în toane bune, Alioşa vorbeşte puţin şi de mama lui, rusoaica, şi de un frate mai mic despre care e convins că s-ar afla în Iaşi. Nu că ar fi mers vreodată prin oraş. Ultima vizită în zeci de ani, când şi-a dat seama că Iaşul nu mai e cel de după războiul cel mare, a fost anul trecut când l-a doborât o răceală şi tensiunea i-a luat-o razna, de credeau toţi doctorii că nu va mai rezista. "S-a schimbat mult Iaşul de pe vremea lui Carol şi a regelui Mihai. S-au dărâmat casele, s-au făcut blocuri. Asta e schimbare. Din' aia rea", zâmbeşte pentru sine, atunci când lucrurile se împart atât de simplu.

La fel de simplu vorbeşte şi despre Al Doilea Război Mondial. "La război, întâi au venit nemţii. Şi au stat o vreme. Apoi au venit ruşii şi au stat mai mult", tranşează fără nuanţe frântura de istorie trăită. În viziunea lui moş Alioşa politica e şi ea rea şi bună. "Bună e că sunt alimente suficiente, parale multe şi oamenii pot face multe lucruri, iar rea e că românii au devenit mai aspri, nu mai ţin sărbătorile. Nu mai au niciun Dumnezeu", spune cu glas egal.

În ritmul zilelor lui Alioşa rar intervine neprevăzutul. Până acum câţiva ani a avut un prieten bun. Unul adevărat, cum găseşti o dată în viaţă. Şi acum zâmbeşte cu respect când povesteşte de Împăratul Braziliei, colegul de salon. Împăratul era tot ceea ce Alioşa nu îndrăznea să fie: impetuos, autoritar, impunător. În limbaj medical i se spune schizofrenie paranoidă. Iar lui Ilie Culciov de peste Prut nu-i mai rămânea decât să fie mujicul, supusul şi modestul. Vorbeau mult amândoi, aveau două pisici de care se îngrijeau, Peticuţ şi Baba. După moartea din 2005 a Împăratului, lumea lui Alioşa s-a făcut şi mai mică. Când a auzit că spitalul urmează să mute o parte din pacienţi în alt pavilion, şi-a făcut o bocceluţă cu puţinele lui lucruri, ziare, hârtii, creioane, şi i-a rugat pe doctori cu lacrimi în ochi să nu-l lase, să-l ia cu ei oriunde ar merge. Şi l-au luat.

Viaţa lui Alioşa se desfăşoară în afara legilor spitaliceşti, în afara regulior şi indicatorilor. În afară de un certificat de naştere care spune că Ilie Culciov s-a născut pe 9 iunie 1924, în dreptul existenţei lui scrie dezinserţie socială totală. De multe ori medicii şi-au pus problema ce să facă cu Alioşa. Conform procedurii, bărbatul ar trebui mutat într-o secţie exterioară a spitalului, la Bârnova sau la Şipote, dar se tem că schimbarea i-ar grăbi bătrânului sfârşitul.

Alioşa nu a fost niciodată violent, zâmbeşte tuturor, răspunde la toate întrebările, ascultă când îi povesteşti ceva. Dacă vrei să-l bucuri, e suficient să-i duci creioane colorate şi ciocolată. Nişte femeie din Basarabia, impresionate de povestea lui, i-au scris mai demult o scrisoare să-l întrebe cu ce l-ar putea ajutra, ce şi-ar dori el să primească. Alioşa n-a vrut nimic altceva decât nişte hâtie şi o carte de rugăciuni.

Zilele lui Alioşa seamănă una cu alta, iar bătrânul se simte cel mai bine atunci când nu atrage atenţia. Se trezeşte dimineaţa, îşi bea ceaiul, face ceva treabă, mătură sau aranjează prin salon. Apoi ia drumul atelierului. Este singurul pacient de la Socola căruia i se permite să folosească obiectele ascuţite de tâmplărie. "Toată lumea e prietena mea, iar eu sunt universal, îmi plac toate cele", spune privindu-şi botoşii scămoşaţi, în vreme ce urcă dealul spre atelier.

"Ce-ai luat de la zahana, Alioşa?", îl întreabă un pacient, prieten vechi. "Wiskey spumos", râde bătrânul, ca de fiecare dată când face schimb de coduri cu amicul. "Nu-i lung drumul", se încurajează, fofilându-se printre maşini spre uşa verde a atelierului. "Ho, ho", îl întâmpină George, un mecanic cu braţele tatuate. "Matale şi criza ce mai apari la ziar, moşule", râde în timp ce ia masa cu colegul pe un colţ de ziar.

Alioşa se îndreaptă spre raftul lui cu scule, apoi scoate un buhai de lemn, pe care-l învârte de mâner ca să scoată zgomote. "Dacă veniţi peste o lună, termin buhaiul şi vă zic şi-o urătură", promite solemn. Mecanicii îi spun "hoţul", în semn de prietenie. "Avem cu el o înţelegere. Când noi plecăm pe teren, el rămâne să lucreze aici. Suntem singurii cărora le descuie, când îi strigăm «Hoţule, dă drumul!». La prânz, parcă are ceas biologic, pune lacătul pe uşă şi pleacă. Lasă totul în ordine. Ultimul lui hobby e să adune zaţul de cafea şi să-l folosească ca baiţ pentru obiectele din lemn. Acolo, la dulap are toate secretele", ne arată mecanicul un dulap de fier în dreptul căruia Alioşa s-a aşezat pe scaun şi stă cuminte, de parcă n-ar fi vorba despre el în propoziţie.

Singurul contact cu lumea din afara Iaşului pentru Alioşa a fost în timpul unui director al spitalului de psihiatrie pe care-l pomenesc şi azi mulţi veterani internaţi la Socola, director care a dus pacienţii în excursie la mănăstirile din nordul Moldovei. Cel mai vechi locatar al spitalului a adus cu el în lumea de la Socola amintirea unei Evanghelii grele de peste 20 de kilograme, a unei cetăţi a lui Ştefan cel Mare şi a mormintelor de la Putna.

Pe Alioşa, de la regi încoace, nu-l interesează nici cine e preşedinte, nici ce e cu criza mondială, nici cine e primar la Iaşi sau cine se mai dă în reviste colorate. Mai citeşte uneori ziarul invers. Nu pentru că n-ar şti să citească, ci pentru că lumea pe care o descoperă printre rânduri i se pare cu susul în jos.

 

FRÂNTURI DIN VIAŢA REALĂ A LUI ALIOŞA

Conform arhivelor spitalului Socola, pacientul Ilie Ciulcov a fost internat pe 30 ianuarie 1945. Primul lui diagnostic a fost nevrita, adică inflamaţia unui nerv. I s-au întocmit acte ulterior internării, documente în care apare că ar avea 21 de ani.

În fişa întocmită atunci nu i se precizează profesia, starea civilă. În dreptul părinţilor e trecut doar tatăl, Pantilimon, deşi, în 1956, Varvara Ciulcov, mama tânărului, solicită o adeverinţă spitalului prin care să ateste faptul că Ilie Ciulcov e angajat al Socolei, adeverinţă ce i-ar ajuta în obţinerea cetăţeniei sovietice. "Varvara Ciulcov, domiciliată pe strada Eternităţii în Iaşi, solicit o adeverinţă care să arate că Ilie Ciulcov e ucenic la tâmplărie la spitalul Socola (...) Trăiască lupta sovietică!", scrie în document. Mama acestuia precizează că şi-a lăsat fiul în spital în 1945 pentru că mai avea un copil mai mic şi nu dispunea de mijloace să-i întreţină. Răspunsul directorului de atunci al spitalului, dr. Smil Blumenfeld, este formulat cu multă grijă: "Adeverim că Ilie Ciulcov lucrează ca nesalariat de la data de 30 ianuarie 1945 în atelierul de tâmplărie al spitalului".

 

 

 

Copiii pot fi disciplinaţi prin joc şi pictură

 

Oana Dan

Evenimentul Zilei, 23 mai

 

Şapte copii de şcoală primară, cu haine colorate şi multă bună dispoziţie, stăteau întinşi pe jos, pe nişte covoraşe în dungi albe şi maro.

 

Lucrau în perechi şi fiecare era pe rând om şi oglindă. Omul trebuia să se folosească doar de anumite simţuri pentru a comunica, iar oglinda îl imita. La finalul jocului, copiii explicau ce le-a plăcut mai mult şi de ce.

Elena Lupu şi Irina Calotă, prima pictor, a doua psiholog, ascultau cu mare atenţie. Fiecare cuvânt spus de copiii reprezenta o informaţie foarte preţioasă în sine. Cele două tinere şi-au propus, prin atelierul de dezvoltare personală pe care l-au iniţiat şi care se află la prima ediţie, să îi stimuleze pe copii să fie creativi, deschişi, sinceri, să vorbească despre ei şi despre dorinţele lor şi să coopereze unii cu alţii.

Astfel, ele recurg la o serie de jocuri interactive care pun accentul de dezvoltarea şi folosirea simţurilor şi pe desen şi pictură, ca formă de exprimare.

 

Cursuri săptămânale

„Nu m-am gândit niciodată la jocuri interactive cu un scop. Atunci când am descoperit latura de joc terapeutic am zis să combinăm toate laturile şi să facem un curs de dezvoltare personală”, explică Elena Lupu, care, în ultimii trei ani, a lucrat intens cu copii în cadrul unor ateliere de pictură.

Cele două au stabilit temele şi au realizat o curriculă a cursurilor în funcţie de care au pregătit jocuri. Odată ce au primit înscrieri pentru proiect, au deschis atelierul. Copiii care iau parte la cursurile programate vinerea de la 16:00 la 18:00 au vârste cuprinse între 5 şi 12 ani.

„Îşi descoperă valorile, explorează tot felul de lucruri noi, mergem pe tactil, auditiv, învaţă pictură, dar şi teoria picturii. Printre jocurile pe care le propunem există şi partea de dezvoltare a abilităţilor şi de urmărire a performanţei copiilor”, mai spune aceasta, subliniind că ea urmăreşte performanţa artistică a copiilor, care de multe ori este impresionantă.

O lună de astfel de cursuri, adică patru şedinţe, costă 250 de lei. Întregul modul durează aproape trei luni şi jumătate.

 

Copii se întorc mai disciplinaţi acasă

Irina Calotă, care este psiholog, spune că satisfacţia ei constă în reacţiile pe care le au părinţii când constată cum s-au schimbat copii lor.

Ea enumeră mai multe avantaje pentru copii, printre care, stimularea imaginaţiei şi creativităţii, învăţarea într-un mediu necompetitiv unde accentul cade pe comunicare, dezvoltarea unei imaginii echilibrate despre sine şi despre lume şi flexibilitate, care se manifestă prin acceptarea celorlalţi şi prin participarea la jocuri comune, interactive.

„La şcoală şi la grădiniţă mediul este competitiv şi copilului i se spune că nu este la fel de bun ca altul. Astfel el începe să se identifice cu eticheta şi să se poarte întocmai”, explică psihologul.

Părinţii joacă un rol foarte important în devenirea copiilor, consideră aceasta. Astfel, ei nu trebuie să îi cocoloşească prea mult, ci să îi lase să fie mai independenţi şi să facă şi singuri anumite lucruri. De asemenea, nu trebuie să îi critice pentru ceea ce nu ştiu încă să facă, ci să îi laude pentru ceea ce ştiu. „Altfel, copiii încep să creadă că nu sunt suficient de buni şi de capabili şi asta le afectează stima de sine şi încrederea în sine”.

Dar, mai spune aceasta, suntem prinşi într-un cerc vicios pentru că şi noi am fost crescuţi cu mesaje negative şi e foarte greu să te detaşezi de ele. De aceea, ea va demara în curând un curs pentru părinţi, pentru a completa lecţiile nonformale pe care le iau copiii.

„Din păcate la noi există şi mentalitatea că dacă eu nu ştiu ceva şi cer ajutorul altcuiva nu sunt în stare să ma descurc şi apare sentimentul de jenă. Dar, copilul nu vine cu manual de utilizare, nu este ca şi cum ai cumpăra un frigider”.

Copiii care nu se dezvoltă armonios şi liber în copilărie cresc cu o stimă de sine scăzută, iar în adolescenţă pot ceda mult mai uşor presiunii sociale pentru a fi acceptaţi şi asta explică de ce se apucă de băut şi de fumat în şcoală. „Le lipseşte acea putere interioară necesară pentru a spune eu nu vreau să fac asta”, crede Irina Calotă.

„Tocmai din acest motiv am creat acest atelier pentru ca ei să se simtă valorizaţi, acceptaţi, ascultaţi, să simtă că părerea lor contează. Încercăm să-i facem să vorbească despre ei şi despre dorinţele lor şi să dezvolte un discurs cât mai asertiv”, mai spune ea. Din acest motiv copiii se joacă într-un spaţiu deschis, unde nu există inegalităţi şi ierarhii ca la şcoală.

„Noi nu mergem pe ideea de pedeapsă, ci pe cea de consecinţă logică, le dăm posiblitatea de alege”, precizează tânăra.

 

Ce învaţă copiii la atelierul de dezvoltare personală:

- Să-şi înţeleagă şi să-şi cunoască propriile simţuri

- Să se exprime prin mijloace artistice inedite, ceea ce le provoacă imaginaţia

- Să comunice cu ceilalţi într-o manieră plăcută

- Despre valorile sănătoase ale vieţii

- Să-şi descopere şi să-şi dezvolte gustul pentru artă şi frumos

- Să devină mai flexibili şi deschişi cu ceilalţi

- Să-şi construiască o imagine echilibrată despre sine şi despre lume

 

 

 

Tinerii români se îndrăgostesc pe internet

 

Andreea Romanovschi

Adevarul, 20 mai

 

Tinerele vor ca partenerii lor să aibă simţul umorului

Mai mult de o treime dintre românii utilizatori de internet au experimentat dragostea la prima vedere ultima dată când au căzut în mrejele amorului, bărbaţii surclasând femeile la acest capitol femeile.

Peste 50% din români se declară îndrăgostiţi şi în prezent. Acestea sunt concluziile unui studiu online realizat de GfK România la sfârşitul lunii aprilie. Cercetarea s-a bazat pe răspunsurile a 700 de persoane, cu vârste între 18-54 de ani atât din mediul urban, cât şi rural.

Peste 60% dintre respondenţi au declarat că pe ultima persoană de care s-au îndrăgostit au întâlnit-o la serviciu, şcoală sau în cercul de prieteni. 19% susţin că s-au întâlnit din întâmplare, în special în cluburi sau la petreceri.

Pentru tinerii cu vârste între 18-24 de ani internetul reprezintă o modalitate de a cunoaşte dragostea, în vreme ce pentru internauţii cu vârste peste 35 de ani recomandarea prietenilor sau a rudelor este o opţiune mai bună.

Dacă ar fi să opteze pentru cel mai important aspect care i-a făcut să se îndrăgostească, respondenţii ar pune pe primul loc legătura emoţională creată (33%), urmată de personalitatea celuilalt (19%) şi atenţia sau grija pe care i-o acordă (15%). Aspectul efizic ste menţionat de numai 9% dintre respondenţi, acesta fiind semnificativ mai important pentru bărbaţi decât pentru femei.

Doamnele şi domnişoarele spun că pentru ele este mai important ca partenerul să aibă simţul umorului şi să inspire încredere. De asemenea, 79% din români cred că zicala „Dragostea durează 3 ani" nu este reală.

 

 

 

"Prima dată" nu se uită niciodată

 

Mihaela Dima

Adevarul, 19 mai 2010

 

Virginitatea nu mai are aceeaşi importanţă ca altădată într-un cuplu

Virginitatea nu mai are aceeaşi importanţă ca altădată într-un cuplu, dar pierderea ei este un moment unic pentru fiecare fată. Prima experienţă sexuală nu se uită niciodată şi este foarte importantă, spun psihologii, pentru că poate avea efecte pe mai târziu.

Camelia Dan (25 de ani) şi-a început viaţa sexuală la 17 ani, după câteva „tachinări strategice", cum le numeşte ea. „Impulsul a dictat momentul, nu a fost pregătit în niciun fel. A fost spontan, cum cred că-i şade cel mai bine acestui moment. Dar a fost amuzant, până la urmă, pentru că toate gesturile şi mişcările lui mă făceau să râd", îşi aminteşte ea.

Pentru ea, el era marea dragoste, aşa că a enervat-o puţin entuziasmul lui. „Era prima dragoste serioasă, care dura de ani şi devenea din ce în ce mai fascinantă, iar actul ăsta urma să o completeze definitiv, urma să devină cea mai intimă experienţă, atât între noi, cât şi cea mai intimă pe care o împărtăşisem vreodată cu cineva", spune ea.

A insistat să cânte Nina Simone pe fundal şi să înceapă cu piesa „Susanne", pentru că i se părea ei că se potriveşte momentului. Ea era cântăreaţa preferată a amândurora, un detaliu care urma să fie doar al lor. Recent a descoperit că, de fiecare dată când aud „Susanne", amândoi se gândesc la acelaşi lucru.

 

Un moment de neuitat

Prima experienţă sexuală a Cameliei a fost aşa cum şi-a dorit-o. A durut-o „preţ de câteva secunde", dar asta nu a afectat-o, pentru că experienţa a avut şi momente amuzante. „Deşi nu era prima dată pentru el, a fost uşor neghiob şi m-a lovit cu capul de tăblia patului... Era emoţionat, ceea ce m-a emoţionat şi pe mine. Şi-n toată emoţia asta, momentul a devenit perfect. Chiar dacă a durat mai puţin de zece minute, iar el a sfârşit cu un fir de păr în gât, care i-a ramas acolo trei zile, accidentul ăsta a devenit simbolul primei dăţi", îşi aminteşte ea.

I-a acordat atâta atenţie „cât merita un astfel de act pe care îl ai cu bărbatul pe care îl iubeşti". N-a fost să rămână împreună pentru tot restul vieţii, dar asta nu a minimalizat importanţa lui. Camelia îşi aminteşte din ce în ce mai rar de prima noapte. „Păstrez amintirile astea pentru bătrâneţe", glumeşte ea.

Deşi de-atunci a mai avut relaţii sexuale, nu le compară niciodată, „pentru că prima experienţă este incomparabilă". „Ai parte doar o dată de prima dată şi nu vrei să o alterezi cu comparaţii. Este firesc să devină din ce în ce mai bine, dar nu este vorba despre asta. Pentru mine a fost trecerea într-o altă lume, în lumea celor mari", spune ea.

Psihosexologul Jeni Chiriac spune că decizia de a-ţi începe viaţa sexuală este foarte importantă. „Prima experienţă poate fi semnificativă pentru tinerele fete, depinde foarte mult de educaţia primită, de expectanţe, circumstanţe sau de partener. Importanţa este în directă corelaţie cu motivul pentru care este luată această decizie: act de teribilism, de a demonstra că poate, din dragoste, ca gest disperat de păstrare a partenerului, din curiozitate sau din întâmplare", spune psihosexologul Jeni Chiriac.

 

Sexul, o fomă de autocunoaştere

Camelia spune că, după prima experienţă, s-a simţit cu adevărat femeie. „Eram prima din grupul meu de prietene care trecea de partea cealaltă şi mă simţeam deja mult mai matură decât ele, deşi unele erau mai mari ca mine. Înainte de asta, împărţeam lumea în oameni care fac sex şi oameni care nu. Şi mi se păreau fascinanţi cei care o făceau, mi se părea că vorbesc altfel, că-s mult mai hotărâţi, că au altă alură, că-i poţi recunoaşte pe stradă după siguranţa cu care păşesc. Şi după seara aia, am devenit un om mişto, cum erau ăia care o făceau", spune Camelia, convinsă că vezi altfel lucrurile după ce faci sex. „Îmi este clar că te maturizezi, că faci cunoştinţă cu noi senzaţii", crede ea.

Psihosexologul Jeni Chiriac spune că asocierea dintre prima relaţie sexuală şi maturizare e însă doar un mit creat de adolescenţi în faţa „interdicţiei". Ea spune că e foarte important „cum este ea percepută, trăită subiectiv, în corelaţie cu gradul de maturitate emoţional-afectiv al tinerei fete şi cu relaţia cu partenerul iniţiator".

„Sexul este o formă de autocunoaştere, de autodefinire ca femeie, resimţită şi în plan psiho-fizic, dar şi la nivel psiho-social - dacă ne reamintim că adolescenţii sunt orientaţi mai mult spre lume, grup de apartenenţă. Când vorbim de experienţe neplăcute (abandon, viol, abuz sexual, despărţire etc.), efectele se pot resimţi în planul relaţiilor viitoare de cuplu, la nivel de stimă de sine, dar mai ales la nivel de imagine de sine, atrăgând tulburări de dinamică sexuală, probleme legate de ataşament, relaţionare cu sexul opus, tulburări de comportament, anorgasmie sau vaginite nespecifice", explică Jeni Chiriac.

 

"Sexul este o formă de autocunoaştere, de autodefinire ca femeie, resimţită şi în plan psiho-fizic, dar şi la nivel psihosocial." Jeni Chiriac, psihosexolog

 

Istorie şi tradiţii

În general, virginitatea este asociată cu ceva preţios, mai ales în societăţile tradiţionale sau care au concepţii religioase potrivit cărora sexul este asociat cu mariajul. De exemplu, într-un grup etnic din Africa de Sud verificarea virginităţii şi infibulaţia (operaţie la unele populaţii primitive pentru a suprima contactul sexual prin unirea cu ajutorul unui inel a labiilor şi a prepuţului) e un lucru comun.

În mod tradiţional, fetele Kenuzi din Sudan sunt căsătorite înainte de pubertate cu bărbaţi adulţi, care le verifică manual virginitatea. Când ajung la pubertate, sunt circumcise pentru a garanta castitatea.

Vânzarea virginităţii este mult mai veche decât ar crede unii. Ea a apărut la început ca preţ plătit de cei care erau obligaţi să dea tatălui compensaţii dacă seduceau sau violau o virgină. Mai apoi, sintagma a devenit mai folosit şi ca scoatere la vânzare a virginităţii prin licitaţii pe internet.

 

Mituri legate de prima noapte de dragoste

Odată cu experienţa, partenerii încearcă senzaţii noi

 

Psihosexologul Jeni Chiriac comentează câteva dintre miturile legate de prima experienţă sexuală:

1 O fată care îşi începe viaţa sexuală foarte devreme va avea mai mulţi parteneri sexuali. Este mai mult o prejudecată sau un mit neconstructiv ce limitează liberul arbitru al tinerilor novici în ale sexului şi îi sperie pe părinţi. Din acest motiv este foarte importantă comunicarea între generaţii şi educaţia. Nu atât sexuală, cât psiho-sexuală a tinerei generaţii.

2 Începerea vieţii sexuale mai devreme decât cei de aceeaşi vârstă arată că persoana este predispusă spre acte de delincvenţă. Nu neapărat, debutul precoce poate fi subsidiar conduitei delincvente.

3 Se vede dacă o fată şi-a început viaţa sexuală - prin comportament, mişcări, schimbarea formelor etc.. Depinde, poate fi vizibil pentru grupul de apartenenţă (aici mă refer la gaşcă, grup de prieteni), dar nu neapărat pentru părinţi, de exemplu. De ce? Simplu! Lumea se schimbă şi codurile nonverbale se pot schimba deopotrivă; prin urmare, uneori, adulţii (părinţii, cel mai adesea) pot interpreta greşit anumite gesturi sau le poate fi foarte uşor „adormită" vigilenţa. Se pot sesiza schimbări de atitudine în relaţie cu sine sau cu ceilalţi, pot apărea articole noi în „trusa" de zi cu zi, abordări indirecte de testare a graniţelor şi limitelor permisivităţii părinţilor (poveşti de genul: „nu-ţi vine să crezi, o colegă..." etc.).

4 Prima experienţă sexuală e întotdeauna neplăcută. Din nou vorbim de un mit, de un basm creat de adulţi pentru adolescenţi, de un mit menit să descurajeze curioşii. Noţiunea de „neplăcut" poate avea mai multe accepţiuni când vorbim de debut sexual. Prima pe listă este durerea, apoi teama de a nu fi deconspirat secretul în faţa părinţilor, durerea sufletească dată de abandon sau despărţirea de „iniţiator" sau „iniţiatoare" etc.

5 Dacă nu ai avut o experienţă sexuală, nu eşti adult. O altă concepţie sau un alt mit creat de data aceasta de adolescenţi în faţa „interdicţiei" sau de unii „adulţi" în dorinţa de a „sparge" rezistenţele adolescenţilor. „A face sex" este departe de a însemna „a fi adult". Într-o societate în care a fi adult înseamnă a face tot ce este interzis, se impune să se redefinească conceptul de „libertate" pentru a nu fi confundat cu ideea de libertinaj.

 

Părerea Expertului: Ce consecinţe poate avea prima experienţă?

 

Paula Irimia, psiholog, www.pentrufamilie.ro

 

A stăzi, mai mult ca altădată, oamenii au o atitudine înţelegătoare faţă de sexualitate. Cei care au încă o percepţie negativă a ei o pot transmite şi copiilor lor. Nu prima experienţă sexuală influenţează relaţiile de mai târziu şi viaţa sexuală, ci atitudinea generală faţă de sexualitate. Dacă ai o atitudine firească în acest sens, prima experienţă sexuală va fi una plăcută.

Altfel, din cauza principiilor morale severe, de exemplu, s-ar putea ca, după prima experienţă, să trăieşti un sentiment cumplit de vinovăţie, chiar dacă experienţa a fost, în sine, una plăcută. Cheia este înţelegerea cauzei acestor trăiri şi rezolvarea sentimentelor de vinovăţie care pot dăuna relaţiilor viitoare şi modului în care te accepţi ca femeie/bărbat. Asta depinde foarte mult de clarificarea convingerilor celui în cauză despre ceea ce este rău sau dăunător.

Când eşti copleşit de vinovăţie şi de jenă, aceste stări negative nu te lasă să te bucuri de sexualitatea ta şi îl îngrădeşti şi pe partener. Mai mult, în cazul unei prime experienţe sexuale traumatizante, consecinţele sunt serioase şi afectează imaginea de sine, modul de a relaţiona cu persoane de sex opus, încrederea în sine şi în partenerii de mai târziu, implicarea în relaţii şi însăşi pofta de viaţă.

Cu siguranţă, prima experienţă sexuală nu este perfectă, dar este doar începutul. Contează şi răspunsul partenerului, confirmarea pe care ţi-o dă el/ea, însă atitudinea proprie faţă de sexualitate şi acceptarea de sine sunt ingredientele care determină modul în care vei reacţiona atât acum, cât şi mai târziu.

 

Îşi mai doresc bărbaţii virgine?

Dacă în urmă cu mai mulţi ani a face dragoste cu o virgină, în special cea care îţi devenea soţie, era o cerinţă mai ales în grupurile sociale educate, astăzi, „liberalizarea" a făcut ca tot mai mulţi să-şi dorească partenere mai experimentate în pat. Foarte puţini bărbaţi îşi mai doresc o virgină, fie din dragoste, fie pentru că o consideră „un trofeu", demonstrează discuţiile de pe forumurile de pe internet.

Andrei Lucescu (27 de ani) confirmă acest lucru, spunând că, având deja un bagaj de experienţe, nu ar mai vrea o parteneră virgină. „Aş prefera să ştie să se poarte în dormitor. Aş prefera să ne putem simţi unul pe altul destul de repede, să ştim amândoi ce să facem", spune Andrei, care recunoaşte că a avut şi el ocazia „să cunoască" două fete virgine. „Nu pot să zic că mi-am făcut un scop din asta. La modul ideal, cum gândeam în liceu, mi-am dorit şi s-a şi întâmplat", adaugă el.

 

Pro

Sentiment de mândrie

Unii se simt mândri că au fost singurii sau primii din viaţa partenerei lor. Sau, în încercarea de a-şi dovedi bărbăţia, preferă să fie cei mai experimentaţi în pat. Cei neexperimentaţi ar putea avea orgoliul rănit, dacă partenera lor e mai pricepută.

 

Contra

Clipe de stângăcie

O virgină nu e foarte uşor de convins. Unii sunt conştienţi că sexul cu o virgină nu e foarte plăcut. Când te întâlneşti cu o femeie experimentată, nu trebuie să pretinzi că eşti un sfânt. În plus, eviţi momentele de stângăcie de la început.

 

 

 

Nivelul testosteronului influenţează somnul şi generozitatea bărbaţilor

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 18 mai

 

Nivelul hormonului masculin începe să scadă din organismul bărbaţilor după vârsta de 30 de ani, susţin oamenii de ştiinţă

Bărbaţii care se trezesc obosiţi dimineaţa ar putea avea un nivel scăzut al hormonului sexual - testosteronul. Aceasta este concluzia unui grup de cercetători de la Departamentul de Psihologie al Universităţii Montreal din Canada, relatează cotidianul britanic "The Telegraph". Studiul a fost coordonat de Julie Carrier, profesor de psihologie în cadrul Universităţii Montreal.

Oamenii de ştiinţă susţin că au găsit o legătură între nivelul acestui hormon şi calitatea somnului sau numărul de ore dormite pe noapte. Potrivit cercetătorilor canadieni, nivelul testosteronului începe să scadă în rândul bărbaţilor care ajung la vârsta de 30 de ani. La aceeaşi vârstă, şi calitatea somnului are de suferit, astfel că în jurul vârstei de 50-60 de ani schimbările sunt dramatice, precizează specialiştii. Pentru a ajunge la această concluzie, specialiştii au analizat nivelul testosteronului a 100 de bărbaţi trecuţi de vârsta de 30 de ani, în fiecare dimineaţă pe o perioadă de o săptămână.

Un alt studiu al specialiştilor de la Universitatea Claremont din Statele Unite ale Americii a arătat că nivelul testosteronului influenţează şi generozitatea bărbaţilor. Potrivit americanilor, un nivel ridicat al acestui hormon are ca urmare lipsa de generozitate. Cei mai generoşi sunt bărbaţii cu un nivel scăzut al testosteronului, au concluzionat oamenii de ştiinţă, care au testat 25 de bărbaţi.

Voluntarii au fost daţi fie cu un gel care abundă în hormon, fie cu o cremă neimpregnată cu testosteron, fiind supuşi apoi unor încercări care să determine nivelul generozităţii lor când vine vorba de a împărţi o sumă de bani.

Participanţii la studiu nu au ştiut cu ce cremă au fost daţi, motiv pentru care comportamentul lor a fost cel real, precizează cercetătorii americani. Un alt studiu, realizat în 2007, a scos la iveală faptul că şi oxitocina, un alt hormon, influenţează generozitatea. Administrată subiecţilor, hormonul a crescut nivelul generozităţii lor cu 80 la sută.

 

 

 

Noua studenti de bani gata pierd facultatea din cauza drogurilor

 

Loredana OPREA

Ziarul de Iasi, 18 mai

 

Cifra este oferita de specialistii Centrului Antidrog Iasi. Acestia au discutat cu familiile studentilor in cauza cerindu-le sa nu le dea bani si sa nu le achite nimic din datoriile facute.

Noua studenti sint in situatia de a repeta unul din anii de studiu, din cauza consumului de droguri. In prezent, pentru a se redresa, beneficiaza de sprijinul specialistilor din cadrul Centrului de Prevenire, Evaluare si Consiliere Antidrog (CPECA) Iasi.

"Din pacate, nu au venit singuri, au fost adusi de parinti, pentru ca au observat modificari in comportamentul lor sau pentru ca incepuse sa le dispara lucruri de prin casa. Ca sa vina in continuare la noi, parintii le spun ca nu le mai dau bani, masini, ca nu ii mai tin la facultate sau chiar ca i-ar putea da afara din casa. Doar ii conditioneaza astfel, pentru ca nu avem cazuri in care familiile sa ii fi abandonat", a precizat Ionela Calfa, medic specialist in cadrul CPECA Iasi.

 

Terapie prin munca

"Majoritatea sint la facultati private, iar pentru ca au lipsit inclusiv de la examene sint in situatia de a repeta anul. Toti si-au exprimat insa dorinta de continua studiile. Dar vom vedea concret ce vor face in sesiune, in ce masura vor reusi sa se descurce cu atit de multe restante. Doi intre ei mi-au spus ca se vor inscrie anul acesta la o alta facultate", a precizat Ionela Calfa, medic la CPECA.

Ca sa plateasca datoriile pe care le-au facut ca sa isi cumpere droguri si ca sa isi ocupe constructiv timpul, parintii i-au ajutat pe unii dintre ei sa se angajeze. "Au datorii foarte mari, iar noi le-am solicitat parintilor sa nu le achite ei, chiar daca si-ar permite, fiindca sint din familii instarite. I-am sfatuit sa ii ajute sa isi caute un loc de munca, ca sa se responsabilizeze si sa invete sa aprecieze banul muncit. Pai ei, primele lucruri pe care le-au vindut sau le-au amanentat au fost laptopurile, telefoanele si hainele de firma", a completat Ionela Calfa.

Studentii drogodependenti au venit sa ceara ajutor specialistilor de la CPECA pentru ca nu intelegeau ce se intimpla cu ei, dupa ce nu au mai consumat. "In general, vin cam dupa doua-trei saptamini de la ultimul consum, pentru ca sint speriati de ceea ce li se intimpla. Spun ca uita repede, ca in timpul unei conversatii «li se rupe filmul» si se simt de parca ar fi transportati in alta lume, ca sint depresivi, ca au dureri de cap. Unii dintre ei au astfel de reactii si la sase luni de la ultimul consum si nu inteleg de ce nu se mai opresc. Efectele sint de durata, in conditiile in care unii dintre ei au consumat si au amestecat de toate: produse etnobotanice, marijuana, cocaina, alcool, pastile, sare de baie etc", a atras atentia Ionela Calfa.

 

Scolile pun batista pe tambal

Calfa sustine ca nici elevii nu sint straini de consumul de droguri, in general produse cumparate de la weed-shopuri, dar ca acestia nu vin la centru ca sa solicite sprijin. "Noi am identificat elevi consumatori de etnobotanice si halucinogene inclusiv la ore, iar cu toate ca am stat de vorba cu profesorii de la clasa si chiar cu reprezentanti ai Inspectoratului Scolar Judetean, nu a ajuns la noi decit un elev. In mod normal, ar trebui sa existe un astfel de circuit: profesorul care ii identifica la ore sub influenta consumului de droguri sa ii trimita la psiholog sau psihopedagog pentru consiliere, ca apoi acesta sa ii trimita la noi. Din pacate, reactia scolii cu privire la acest fenomen nu e consistenta", a semnalat Ionela Calfa.

In opinia ei, nu sint suficiente campaniile de informare, fiindca elevii gasesc usor informatii si pe Internet, ci este nevoie de campanii serioase de constientizare. In cadrul acestora, cele mai importante ar fi activitatile prin care elevii sa fie ajutati sa isi dezvolte capacitatea de a spune nu la tentatii si sa isi ocupe constructiv timpul liber. "E nevoie de o campanie in masa, care sa implice parintii, scoala, ONG-urile, autoritatile locale. De exemplu, pe parintii ii adunam foarte, foarte greu, din cauza ca se pling ca nu au timp", a mentionat Ionela Calfa.

Medicul de la CPECA a atras atentia ca, desi sint interzise unele substante, nu a scazut consumul de produse de la weed-shop. "Au fost interzise unele, dar se comercializeaza altele, cu efect similar. Acum, ca noutate, se consuma un produs comercializat sub numele de «Generation 2012», o substanta asemanatoare cu amfetamina, care creeaza foarte rapid dependenta psihica si care este responsabila de tulburarile cardio-vasculare pe care le acuza tinerii care vin la spital, in urma consumului", a spus Ionela Calfa.

Ea a mai semnalat faptul ca fenomenul consumului de produse etnobotanice a inceput sa se extinda si la tara. "Consumul se extinde si in mediul rural, care era pina in prezent oarecum protejat din perspectiva situatiei financiare si a accesului mai greu la informatie. Colegi medici, politisti si chiar parinti ne-au spus ca s-ar comercializa produse de la weed-shop in baruri si pe linga unele scoli din comune", a precizat Ionela Calfa.

 

 

 

Bărbaţii mint mai mult ca femeile

 

Andreea Romanovschi

Adevarul, 18 mai

 

Bărbaţii denaturează adevărul mai des ca femeile

Domnii spun, în medie, trei minciuni pe zi, în timp ce doamnele denaturează adevărul de numai două ori. Soţiile şi iubitele au afirmat mereu că bărbaţii lor mint mai mult decât ele. Cercetătorii vin să le susţină punctul de vedere.

Bărbaţii mint mai mult decât femeile şi se simt mai puţin vinovaţi decât acestea pentru că au denaturat adevărul. Oamenii de ştiinţă britanici au făcut un studiu în care au luat în calcul răspunsurile a 3.000 de persoane privind minciunile pe care le spun în mod obişnuit, relevă „The Daily Mail".

Potrivit cercetării, bărbaţii spun, în medie, 1.092 de miciuni pe an, ceea ce înseamnă că mint cam de trei ori pe zi. În acest timp, femeile mint anual de 728 de ori, adică de două ori pe zi.

Dacă bărbaţii ocolesc adevărul mai ales atunci când sunt întrebaţi dacă au consumat sau nu băuturi alcoolice, cea mai populară minciună în rândul femeilor este „Nu am păţit nimic. Totul este în regulă", afirmă cercetătorii britanici. Totodată, 82% din femei se simt vinovate, într-o anumită măsură, după ce au spus o minciună. De cealaltă parte, numai 70% din bărbaţi au mustrări de conştiinţă după ce au denaturat adevărul.

Trei sferturi dintre persoanele intervievate, bărbaţi şi femei, afirmă că nu văd nimic greşit în a spune din când în când minciuni pentru a nu-i răni pe cei din jur. „Minciuna stă în natura umană, dar este şi o parte importantă a interacţiunii sociale", a declarat Kattie Maggs, cercetător la Muzeul Ştiinţei din Londra, instituţia care a comandat studiul.

Deşi nu se dau înapoi de la a minţi, oamenii nu sunt prea pricepuţi când vine vorba de depistarea unei persoane care are obiceiul să nu spună adevărul, mai afirmă oamenii de ştiinţă. Aceştia nu exclud însă ca în viitor să fie puse la punct aparate asemănătoare detectoarelor de minciuni, accesibile tuturor buzunarelor.

 

Micii mincinoşi vor avea noroc

Copiii care spun minciuni convingătoare de mici au toate şansele să aibă succes în viaţă. La această concluzie au ajuns cercetătorii canadieni de la Universitatea din Toronto. Potrivit lor, capacitatea unui copil de numai doi ani de a scorni minciuni care să fie crezute de ceilalţi indică o dezvoltare rapidă a creierului.

În aceste condiţii, micuţii mincinoşi au toate şansele să aibă succes în viaţă. Cercetătorii spun că părinţii nu trebuie să se alarmeze în cazul în care constată că micuţii mint. „Aproape toţi copiii mint. Cei care se descurcă mai bine ar putea deveni bancheri", au afirmat autorii studiului.

 

Clasamentul minciunilor

 

Bărbaţi

1. Nu am băut prea mult

2. Nu am nimic, sunt bine

3. Nu am avut semnal

4. Nu a costat prea mult

5. Sunt pe drum

6. Sunt blocat în trafic

7. Nu arăţi grasă

8. N-am văzut apelul tău

9. Ai slăbit

10. Asta mi-am dorit mereu

 

Femei

1. Nu am nimic, sunt bine

2. Nu ştiu unde este

3. Nu a costat prea mult

4. Nu am băut prea mult

5. Mă doare capul

6. Erau reduceri

7. Sunt pe drum

8. Am trecut si eu prin asta

9. Nu am aruncat-o eu

10. Asta mi-am dorit mereu

 

 

 

Cum decurg relaţiile la locul de muncă între angajaţii români: Femeile se încurcă cu şefii, bărbaţii cu subalternele

 

Gandul, 9 mai

 

Aproape 70% dintre persoanele care cred că sexul la locul de muncă este plăcut afirmă că au făcut deja acest lucru, tendinţa femeilor fiind de a se implica în astfel de relaţii cu şefii, iar a bărbaţilor cu subalternele, reiese din studiul "Sexul la birou şi românii", realizat de eResearch Corp.

Studiul a fost realizat printr-un chestionar online pe un eşantion de 546 de persoane din mediul urban, utilizatoare de internet, cu vârsta între 18-64 de ani. Marja de eroare estimată este de 4,2%, informează Mediafax.

"69% dintre persoanele care cred că sexul practicat la locul de muncă este plăcut afirmă că au făcut deja sex la job. O bună reprezentare printre cei care declară că nu ar face sex la locul de muncă o au femeile şi persoanele implicate într-o relaţie", se arată în studiu.

În majoritatea cazurilor (71%) în care respondenţii s-au implicat într-o relaţie la locul de muncă bărbaţii au fost cei care au iniţiat relaţia. "Conform declaraţiilor, femeile au tendinţa de a se implica în relaţii amoroase cu şefii, în timp ce bărbaţii au tendinţa să se «cupleze» cu subalternele", rezultă din document.

Respondenţii se arată mai puţin determinaţi să facă sex la birou dacă au fost, în trecut, nevoiţi să îşi schimbe jobul din acest motiv, dar 65% dintre ei sunt totuşi dispuşi să repete experienţa, chiar dacă au avut probleme.

Se constată că bărbaţii tind, mai degrabă decât femeile, să creadă într-un raport direct între satisfacţia în pat şi performanţele de la locul de muncă. Tot bărbaţii se arată mai receptivi în a întreţine astfel de relaţii. "Respondenţii care spun că au făcut sex la job tind să se declare satisfăcuţi pe plan profesional şi să fie mai uşor promovaţi", se mai arată în studiu. Dintre cei care au iniţiat o relaţie cu cineva de la locul de muncă, 91% declară că s-au lăsat duşi de val şi că au simţit o atracţie foarte puternică, iar 5,4% admit că au urmărit doar să obţină anumite beneficii profesionale.

În 37% dintre situaţii, relaţiile de la locul de muncă sunt descoperite. Principalul motiv este bârfa. În cazul bărbaţilor aventura este aflată în aproximativ o treime dintre situaţii, însă în cazul femeilor procentul colegilor care află este mai mare.

"Mai mult de jumătate dintre aceste relaţii se termină în mod amical. În 27% dintre situaţii relaţia a fost, în final, oficializată", arată iniţiatorii studiului.

 

 


 
Psihologie