PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 47 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
2010 Revista Presei [4]

 

 

 

Revista Presei (4)

 

 

 

Cinci mituri despre interviuri

 

Cristina Lica

Evenimentul Zilei, 28 decembrie

 

Candidatul cel mai bine pregătit va pierde lupta în faţa celui mai sociabil, dar cu o pregătire inferioară.

 

Candidatul poate accepta invitaţia la cafea sau ceai şi poate pune, la rândul lui, întrebări angajatorului. Specialiştii în recrutare decriptează câteva mituri legate de interviul de angajare.

 

1. CV-ul european este preferat celui în format clasic

Fals. CV-ul european se foloseşte doar atunci când este cerut în mod expres de angajator. Foarte mulţi recruteri îl critică, motivând că e greu de citit şi inutil. "Este greu să urmăreşti rând cu rând informaţiile, mai ales dacă faci acest lucru în mod curent", atrage atenţia George Butunoiu, specialist în recrutare.

 

2. Doar angajatorul pune întrebări la interviu

Fals. La un interviu de angajare bun, candidatul va pune întrebări. Mai mult, un bun recruter îl va evalua mai bine în funcţie de întrebările puse, nu de răspunsuri, care pot fi previzibile. "Lăsând candidatul să pună întrebări, îţi poţi da seama ce a înţeles, ce aşteptări are etc.", explică recruterul.

 

3. Candidatul cel mai bine pregătit va obţine jobul

Relativ. Inteligenţa emoţională poate cântări mai greu decât pregătirea profesională. "Chiar dacă eşti tobă de carte, te poţi trezi în situaţia de a nu fi angajat pentru că alt candidat a dat dovadă de mai multă empatie şi sociabilitate. În plus, contează cât de mult se potriveşte angajatul în peisajul organizaţiei", susţine specialistul.

Percepţia angajatorului este extrem de subiectivă. De exemplu, experienţa în timpul facultăţii poate fi un avantaj în ochii unui angajator, dar un dezavantaj în ochii altuia.

 

4. Angajatorul nu îşi doreşte să-i accepţi micile politeţuri

Fals. Atât timp cât oferă ceai sau cafea şi nu vin sau alte băuturi alcoolice, candidatul nu ar trebui să-şi facă foarte multe probleme dacă acceptă sau nu. "Dacă un angajator îl invită pe candidat la un pahar de vin este, cu siguranţă, un test".

 

5. Unde îţi doreşti să fii peste cinci ani, un test de ambiţie

Fals. Ceea ce îşi doreşte cu adevărat e să audă că vrei să ai acelaşi loc de muncă peste cinci ani. "Astfel de întrebări au răspunsuri previzibile, iar un angajator cu experienţă va întreba acest lucru pentru a testa reacţia candidatului", recomandă George Butunoiu.

 

 

 

Fericirea în cuplu durează 2 ani, 6 luni şi 24 de zile!

 

Radu Popa

Jurnalul National, 23 decembrie 2010

 

Partidele regulate de sex pot salva căsniciile cu probleme. Secretul constă în eliberarea după fiecare act sexual a endomorfinelor, supranumite „hormonii fericirii”. Potrivit unui studiu realizat de oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Tennessee, fericirea în cadrul unui cuplu durează, în medie, 2 ani, 6 luni şi 24 de zile. După perioada respectivă, între cei doi parteneri intervine obişnuinţa, rutina fiind singurul element care îi mai leagă.

 

BLAZARE

Pentru a preveni instalarea monotoniei, cercetătorii recomandă o „rată săptămânală” de cel puţin trei contacte sexuale. James McNulty şi Michelle Russell, autorii studiului amintit, susţin că, după o partidă de amor, partenerii renunţă la relaţiile tensionante dintre ei apărute anterior în favoarea unor legături mai paşnice. Pentru realizarea studiului, savanţii americani au apelat la un eşantion format din 144 de persoane căsătorite. În timpul supravegherii subiecţilor, cercetătorii au ajuns la concluzia că, în cadrul celor mai multe cupluri, numărul partidelor de sex se reduce continuu de la un an la altul. În cazul a 90% dintre perechi, „recordul” în materie de partide de sex a fost atins în primele şase luni de căsătorie. După perioada respectivă, frecvenţa partidelor de sex s-a diminuat substanţial, astfel încât, partenerii a 70% dintre cupluri au ajuns să întreţină, după patru ani de căsnicie, doar 3 raporturi sexuale pe lună, fenomenul respectiv influenţând negativ viaţa de cuplu.

 

REŢETA FERICIRII

Potrivit oamenilor de ştiinţă americani, recentele cercetări au evidenţiat faptul că voluntarii care întreţineau relaţii sexuale de cel puţin trei ori pe săptâmână erau fericiţi în compania partenerului de viaţă. Motivul pare să fie faptul că monotonia nu alterase viaţa de cuplu. Atunci când, în urma actului sexual, partenerii ajung la orgasm, în organismul acestora se eliberează endorfinele, cunoscute sub numele de „hormoni ai fericirii”. Endorfinele reprezintă substanţe chimice produse de creier ca răspuns la diverse categorii de stimuli şi pot contribui la reducerea stresului. În afară de diminuarea senzaţiei de durere, secreţia endorfinelor contribuie la instalarea unei stări de euforie, la creşterea apetitului, la eliberarea hormonilor sexuali şi la întărirea sistemului imunitar. Prin efectele pe care le produc, realţiile sexuale îi fac pe protagonişti mai buni, mai toleranţi, mai fericiţi.

 

 

 

Căsătoria dăunează condiţiei fizice

 

Evenimentul Zilei, 19 decembrie

Cristina Lica

 

Bărbaţii şi femeile îşi pierd condiţia fizică după ce se căsătoresc, spre deosebire de cei singuri sau divorţaţi, potrivit unui nou studiu publicat în American Journal of Epidemiology.

 

8900 de persoane au fost ţinute sub observaţie timp de câţiva ani, iar, în final, cei care s-au căsătorit în această perioadă au arătat o tendinţă de scădere a condiţiei fizice, demonstrată de teste la efort.

La bărbaţii care au divorţat în timpul studiului s-a constat o îmbunătăţire a capacităţii fizice, în timp ce la bărbaţii care s-au căsătorit în această perioadă s-a observat un declin în condiţia fizică. Concluzia a fost aceeaşi şi în cazul femeilor.

 

"Studiul oferă pentru prima dată dovezi grăitoare că tranziţia maritală este un factor social foarte important care influenţează condiţia fizică şi capacitatea de efort. Uneori efectele sunt pozitive, alteori negative. Este necesar să transmitem publicului astfel de mesaje, pentru a le atrage atenţia asupra posibilelor efecte negative asociate schimbărilor din viaţa lor", a declarat N. Blair, profesor la Universtatea South Carolina, Columbia.

 

"Burlacii", mai motivaţi să se menţină în formă

Studiul confirmă faptul că, odată ce se căsătoresc, cele mai multe cupluri ajung să-ţi neglijeze aspectul fizic, spre deosebire de cei singuri, la care motivaţia de arămâne în formă este mai mare.

Statutul marital nu este singurul vinovat, ci o serie de factori contribuie la scăderea condiţiei fizice şi, eventual, îngrăşare: moştenirea genetică, exerciţii fizice, metabolismul şi starea generală de sănătate.

 

 

 

Cercetătorii britanici explică de ce joia este cea mai bună zi pentru a face sex

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 19 decembrie

 

Cercetătorii britanici explică de ce joia este cea mai bună zi pentru a face sex

În această zi, organismul înregistrează un nivel de cinci ori mai mare al hormonilor sexuali, spre deosebire de celelalte zile ale săptămânii

Majoritatea oamenilor urăsc zilele de luni pentru că trebuie să se întoarcă la rutina de zi cu zi şi aşteaptă cu nerăbdare vinerea, pentru a se putea rupe de cotidian. Un grup de cercetători de la Şcoala de Economie din Londra susţin că organismul dă randament pentru anumite activităţi doar în anumite zile ale săptămânii, informează site-ul medicmagic.net.

Duminica şi lunea sunt zilele ideale pentru a scăpa de stres . Potrivit specialiştilor, aceste două zile sunt esenţiale pentru a ne încărca de energie şi pentru a ne pune lucrurile în ordine înainte de a ne apuca de treabă. În plus, duminica şi lunea nivelul hormonilor de stres este scăzut.

Marţea este ziua cea mai productivă . După ce starea de moleşeală de după weekend a dispărut, această zi a săptămânii este una propice pentru rezultate benefice la locul de muncă. În această zi, capacitatea de concentrare este maximă, susţin oamenii de ştiinţă.

Miercuri este ziua ideală pentru cuceriri . În această zi, organismul emană feromoni, substanţele pe care specialiştii le consideră responsabile de atracţia dintre persoanele de sex opus.

Joia este cea mai potrivită zi pentru sex. În această zi, organismul înregistrează un nivel de cinci ori mai mare al hormonilor sexuali, spre deosebire de celelalte zile ale săptămânii. Joia este ziua în care libidoul înregistrează cele mai crescute niveluri.

Vinerea - cea mai bună zi pentru a renunţa la fumat. Oamenii de ştiinţă susţin că în această zi nivelul de stres începe să scadă, iar organismul nu mai simte dependenţa de nicotină.

Sâmbătă trebuie să avem grijă la excese, deoarece avem tendinţa să exagerăm cu mâncarea sau băutura, fără a ne gândi la consecinţe. Cercetătorii precizează că, în această zi, numărul internărilor provocate de indigestii sau alcoolemie este ridicat.

Pentru a ajunge la această concluzie, experţii britanici au supus un grup de voluntari unor teste, pentru a vedea cum reacţionează organismul în fiecare zi a săptămânii.

 

 

 

Cum te îmbolnăveşte divorţul: ei sunt stresaţi, ele - cardiace

 

Mădălina CHIŢU

Gandul, 15 decembrie

 

Bărbaţii apelează mai des la psiholog după ce s-au despărţit de consoarte, în timp ce femeile sunt mai neîngrijite

 

Depresie, patima alcoolului, boli de inimă sau demenţă sunt câteva dintre efectele negative asociate divorţului. Consilierii matrimoniali citaţi de cotidianul britanic Daily Mail susţin că organismul femeilor şi bărbaţilor reacţionează diferit atunci când vine vorba de separare.

 

• Este cunoscut faptul că, odată cu pronunţarea divorţului, riscul apariţiei bolilor de inimă este mult mai crescut. Ciudat este faptul că, deşi această boală este mai des întâlnită în rândul bărbaţilor, femeile sunt mai predispuse afecţiunilor cardiovasculare. Aceasta este şi concluzia unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Texas, care arată că riscul bolilor de inimă este mai mare în rândul femeilor.

 

• Despărţirea de partener are un impact puternic asupra sănătăţii emoţionale pentru ambele sexe, dar, contrar aşteptărilor, divorţul îi afectează mai mult pe bărbaţi. Potrivit unui studiu american, numărul bărbaţilor divorţaţi care apelează la psiholog este de zece ori mai mare decât numărul femeilor. Consilierii matrimoniali spun că acest fenomen apare pentru că bărbaţii nu sunt pregătiţi din punct de vedere moral atunci când divorţul se pronunţă.

 

• Divorţul sau celibatul scad speranţa de viaţă cu şapte ani. Acest lucru este mai des întâlnit în rândul bărbaţilor, care după despărţire duc o viaţă dezechilibrată. Excesul de alcool, ţigări, mâncare de la fast-food şi nopţile nedormite sunt factorii care le scurtează bărbaţilor viaţa. Stresul de a avea singuri grijă de întreţinerea unei case este un alt factor care scade speranţa de viaţă în rândul bărbaţilor.

 

• Deşi sunt mai afectaţi decât femeile, bărbaţii pun mai mult accent pe înfăţişarea lor, astfel că recurg la tot felul de artificii pentru a-şi masca adevărata vârstă. În plus, un studiu suedez arată că după ce au trecut prin experienţa unui divorţ, femeile nu mai acordă importanţă aspectului fizic.

 

CIFRE Românii divorţează în jurul vârstei de 30 -34 de ani

Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, românii divorţează în jurul vârstei de 30 şi 34 de ani, indiferent de sex. Conform sursei citate, numărul doamnelor de până la 30 ani care au divorţat a fost anul trecut de aproape două ori mai mare decât numărul bărbaţilor aparţinând aceleiaşi limite de vârstă. Situaţia se schimbă atunci când cei care se despart sunt trecuţi de 30 de ani. Aici, numărul bărbaţilor de 30 de ani şi peste care au divorţat a fost de 1,2 ori mai mare decât cel al femeilor, în 2009.

 

 

 

Cum te terorizează şefii pentru a te obliga să îţi dai demisia

 

Florina Tecuceanu

Adevarul, 12 dec 2010

 

Când nu te poate da afară, şeful te poate face să pleci din „proprie ininţiativă“

Hărţuirea psihologică a angajaţilor de către şefi duce la adevărate drame existenţiale. De multe ori, colegii colaborează cu „torţionarii“ împotriva „victimei“, de teamă ca ar putea ajunge în locul ei. Puţini dintre cei afectaţi de violenţa psihologică la locul de muncă ştiu că sunt victimele mobbingului. Agresiunea apare când şeful nu te dă afară, dar te determină să pleci.

 

Fostă angajată a unei companii de logistică, Cristina D. (36 de ani) a suportat luni în şir umilinţele la care a supus-o şefa ei. Nou-venită în companie, şefa şi-a intrat repede în atribuţii şi a început să-şi „testeze" autoritatea pe subalternii ei.

„Pur şi simplu nu suporta să vadă în jur competitori, oameni care, potenţial vorbind, i-ar fi putut lua locul. Eu aveam experienţă mai mare decât ea, aveam un CV beton şi fusesem prima propunere pentru postul pe care îl ocupa ea. Numai că cineva de la vârf, în ciuda recomandărilor şefilor mei direcţi, a spus «nu». Aşa a venit, pe pile, ea", povesteşte Cristina Nu doar CV-ul „beton" a fost balastul care a tras-o în jos: „Simplul fapt că arătam bine a fost un motiv în plus să se uite urât la mine. Doamna era foarte departe de perfecţiunea fizică, dar compensa printr-o excesivă dorinţă de dominaţie."

Cristina a început să primească mai multe sarcini decât îi permiteau orele de program. La început, a văzut în acest lucru o formă de apreciere. Dar mustrările tot mai dese, nejustificate şi exagerate, de care avea parte în faţa colegilor au făcut-o să înţeleagă că nu era vorba despre apreciere. „Mi s-a atribuit, indirect, chiar calificativul «tâmpită»." „Cât de tâmpită poţi să fii ca să scrii un deviz ca ăsta?", a întrebat-o şefa ei, în timp ce cei patru colegi de birou, neobişnuiţi cu asemenea manifestări, şi-au băgat nasul în hârtii.

 

Colegii, aliaţii şefului

„Mă simţeam jignită şi furioasă că eram umilită pe nedrept. De câteva ori m-am încuiat în toaletă ca să plâng pe ascuns. Colegii îşi dădeau seama, erau chiar jenaţi de ceea ce se întâmpla". Când unul a încercat să-i ia apărarea, şefa a marcat decisiv şi premonitoriu opoziţia dintre superior şi subordonat: „Cine ţine cu ea, ca ea va păţi". Cei care dăduseră semne de uşoară solidaritate s-au retras speriaţi că şi-ar fi putut periclita poziţia. Cei cu care Cristina avusese câteva conflicte în trecut au simţit că este momentul să o atace şi ei, în felul lor. „În pauza de masă şi la fumoar plecau fără mine. Simţeam foarte acut că prezenţa mea în grup devenise stânjenitoare. Eram din ce în ce mai deprimată şi mai convinsă că locul meu nu mai este acolo. După câteva luni, mi-am depus demisia", povesteşte Cristina. Ea mai spune că nu a acţionat pe cale juridică împotriva şefei sale pentru că nu ştia că acest tip de comportament este unul discriminatoriu ce poate fi pedepsit.

Şi cazul lui Mircea G. (40 de ani) este relevant. Angajat din 2006 ca operator al unei firme de marketing research, Mircea a lucrat timp de patru ani pentru această companie. La începutul lui 2010, firma a început să concedieze o parte din personal. Mircea ar fi trebuit să primească şase salarii compensatorii în urma desfacerii contractului de muncă încheiat cu angajatorul. Numai că atunci când a fost chemat la departamentul de Resurse Umane, i s-a spus altceva: „Este mai convenabil pentru ambele părţi să-ţi dai demisia şi să te reangajăm cu un salariu echivalent, pe un contract de colaborare pe perioadă determinată de un an".

„Era o modalitate prin care compania, lipsindu-se de serviciile mele la cererea mea, nu ar mai fi fost obligată să îmi plătească salariile compensatorii. Era o capcană, evident! Am refuzat să semnez hârtiile care erau gata pregătite şi mi s-au pus pe masă."

 

Ameninţări, sancţiuni, război psihologic

Consecinţa: au urmat ameninţări voalate, apoi sancţiuni pentru varii abateri imaginare, apoi s-a trecut la un război psihologic din ce în ce mai dur. „Într-o zi de luni, m-am trezit cu biroul mutat într-o încăpere minusculă, care, cu ceva vreme în urmă, servise ca depozit de materiale de curăţenie pentru femeile de serviciu. Nu am primit nici în ziua de azi o explicaţie pentru acea mutare la carceră", declară Mircea. Nu doar condiţiile de muncă erau improprii - de la lumina slabă la curentul care se crea pe sub uşă -, ci şi munca în sine. Lui Mircea i se atribuiau sarcini inferioare pregătirii lui, „cu scopul de a mă umili şi de a mă demoraliza", spune acesta. Dacă la început colegii au fost solidari cu el, ulterior, aceştia au început să-l ocolească de teamă că, în această luptă de gherilă, vor fi percepuţi ca „opozanţi".

Inactivitatea şi demotivarea l-au măcinat încet, până a devenit o persoană deprimată, cu un sentiment profund de inutilitate. „Ce mă făcea să rezist? Faptul că ştiam că asta vor: să îmi dau demisia. Or, eu nu am vrut să cedez. Până la urmă au cedat ei... M-au dat afară, pur şi simplu, dar nu mi-au plătit salariile compensatorii. Acum mă lupt în justiţie pentru a recupera banii ce mi se cuvin", a declarat Mircea. Cazul lui nu este singular: 41% din români recunosc, în cadrul unui studiu efectuat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, că mediul de muncă în care îşi desfăşoară activitatea este unul „agresiv".

 

De unde vine termenul

Termenul „mobbing" vine de la verbul englez „to mob" („mob" - gloată, mulţime) şi de la latinescul „mobile vulgus" („mişcarea gloatelor"). Transpus în mediul organizaţional, mobbingul are semnificaţia de agresiune, persecuţie sau de violenţă psihologică perpetuată de angajator ori de către colegi faţă de un angajat, pentru a-l obliga să-şi dea demisia. „Scopuleste de a izola victima, pentru a o îndepărta şi pentru a o împiedica să-şi mai exercite sarcinile", declară psihologul Flori-Ana Andronache.

 

Cine pe cine persecută?

1. Mobbing vertical - agresiune exercitată de un superior asupra unui angajat ierarhic inferior.

2. Mobbing orizontal - violenţă psihologică exercitată din partea colegilor sau chiar a unor subordonaţi ierarhic asupra victimei.

3. Mobbing colectiv - în strategie comună: angajatorul este instigator, iar colegii, executanţi.

4. Mobbing strategic - practicat de superiori şi adoptat ca o strategie a organizaţiei pentru a elimina angajaţii fără a stârni mişcări sindicale sau acţiuni juridice.

 

Când apare mobbingul

- Agresiunea se desfăşoară la locul de muncă.

- Frecvenţa agresiunii - cel puţin o dată pe săptămână.

- Durata (agresiunea are loc pe o perioadă de şase luni sau mai scurtă - trei luni, când atacurile sunt zilnice şi puternic conflictuale).

- Inegalitatea ierarhică, adică părţile implicate sunt pe trepte diferite în ierarhie.

- Agresiunea este un proces care evoluează gradual în timp.

- Intenţia agresivă are la bază o strategie a organizaţiei de a distruge victima.

 

Este o agresiune repetată sistematic

Nu trebuie să confundăm o formă generală a unui conflict de muncă normal cu simptomele mobbingului: se poate vorbi despre mobbing doar în cazul agresiunilor repetate sistematic şi documentate obiectiv. Mobbingul este diferit de conflictele normale de muncă. Specialiştii care au studiat fenomenul au identificat două tipuri de agresiune psihologică: mobbing emoţional (apare din cauza unor motive personale tensionate, cum ar fi gelozia sau invidia) şi mobbing strategic (corespunde unui plan precis de eliminare a unui angajat din organizaţie).

„Persoana afectată suferă atât din punct de vedere fizic cât şi psihologic, capacitatea de muncă este mult diminuată, stima de sine scade drastic. Victimele mobbingului îşi pierd echilibrul socio-emoţional şi pe cel psiho-fiziologic. Se vorbeşte despre o criză existenţială căreia trebuie să-i facă faţă, în sensul în care pierderea locului de muncă (episod întâlnit frecvent) ameninţă identitatea şi stima de sine a angajatului", explică Massimo Strohhecker, preşedinte al asociaţiei COLFASA.

 

Primul centru antimobbing

Persoanele care au avut de suferit în urma conflictelor de muncă vor beneficia de serviciile unui centru specializat. „Aici, specialistul îi poate învăţa pe cei interesaţi cum să determine angajatorii să aplice măsuri corective pentru încetarea exercitării fenomenului", spune Flori-Ana Andronache, coordonatoarea centrului. „Centrul va fi funcţional la începutul anului viitor. Cofinanţarea este asigurată din fonduri europene", a declarat la rândul său Massimo Strohhecker.

În cadrul centrului de specialitate pe care-l va deschide asociaţia se vor organiza traininguri pentru conştientizarea drepturilor angajaţilor. „Şi angajatorii vor fi avertizaţi asupra costurilor de natură financiară şi nu numai pe care o organizaţie le poate suporta când angajaţii se confruntă cu discriminarea sau hărţuirea la locul de muncă", adaugă preşedintele COLFASA.

 

 

 

Ce face diferenţa între un om bogat şi unul obişnuit

 

Ionuţ Bonoiu

Adevarul, 9 dec 2010

 

Curajul poate face diferenţa între o evoluţie profesională lentă sau un salt în carieră

Oamenii mai frumoşi, înalţi sau inteligenţi câştigă mai mult decât cei urâţi şi scunzi. Dar ca să ajungă bogaţi mai au nevoie de alte câteva calităţi. Bogăţia e bună pentru că motivează oamenii să îşi dorească mai mult de la viaţă şi le permite să aibă idei, cred sociologii.

În urmă cu mai bine de 20 de ani, pe trotuarul din faţa Central Park din New York, Gordon Gekko, investitorul lacom din filmul Wall-Street, îi arăta ucenicului său Bud Fox un homeless şi un businessman: „Vrei să îmi spui că diferenţa dintre cei doi este o chestiune de noroc?". Întrebarea celui care avea să lanseze ceea ce a devenit drept cea mai cunoscută descriere a sistemului financiar-bancar american, adulată şi urâtă deopotrivă, încerca să surprindă ceea ce mulţi consultanţi, scriitori şi cercetători au încercat să descopere de-a lungul timpului: care sunt diferenţele dintre un om bogat sau de succes şi unul obişnuit?

Există acum studii care indică faptul că bărbaţii mai frumoşi câştigă cu 9% mai mult în medie decât cei urâţi, iar femeile mai frumoase cu 4%. Oamenii care erau populari în liceu câştigă cu 10% mai mult decât cei care nu erau populari. La fel şi oamenii mai înalţi, existând chiar şi o proporţie: la fiecare 7-8 centimetri cresc şi veniturile cu 5-8% la femei şi 4-10% la bărbaţi. Cei cu IQ peste medie au cu 20% mai multe şanse să devină mai bogaţi ca cei cu IQ sub medie, iar lista studiilor poate continua cu orice altceva v-ar putea trece prin minte.

„Un om bogat este un om liber. De-asta e bună în primul rând bogăţia, pentru că îţi permite să ai idei", afirmă sociologul Mircea Kivu. De altfel, definiţia bogăţiei din Dicţionarul Explicativ al limbii române include, pe lângă sensul clasic, „cantitate abundentă de bunuri materiale, de materii prime, de bani, de obiecte preţioase" şi unul mai puţin folosit „Abundenţă şi varietate de valori spirituale". Adică este vorba şi despre bogăţia de idei sau bogăţia de cuvinte, caracteristici fără de care bogăţia materială întârzie în cele mai multe cazuri.

 

Averea şi capra vecinului

„În ultima perioadă, pe fondul frustrărilor acumulate de mulţi dintre români, bogăţia a început să fie privită cu invidie, dar nu de genul celei care determină oamenii să aibă o atitudine pozitivă, ci mai degrabă ca pe un fel de «să moară capra vecinului»", exemplifică Mircea Kivu. Numai că de pe urma unei astfel de atitudini nu câştigă (aproape) nimeni. Economia se află de doi ani în declin, companiile nu au lichidităţi, disponibilizează angajaţi, iar cei mai bogaţi 500 de români au sărăcit cu aproape 2%, averea lor totală fiind de 28,2 miliarde de euro, conform TOP 500 Miliardari editat de Forbes România, produs apărut recent pe piaţă.

„În România, a existat o combinaţie aparte care a determinat succesul în afaceri. Sau mai degrabă bogăţia, aşa cum este reflectată în top 500", este de părere Mişu Negriţoiu, bancherul care conduce de mai bine de zece ani afacerile ING în România.

 

Portret-robot

Negriţoiu identifică patru caracteristici care se regăsesc în anumite combinaţii în portretul robot al celor mai mulţi dintre bogaţii României. „Sunt oameni rezistenţi, care au avut acces la active ieftine (în general prin privatizări), pe care le-au dobândit de cele mai multe ori în condiţiile unui mediu necompetitiv, dar caracteristica cea mai importantă este de departe curajul".

Sau ideea de risk-taking, cum îi spune cu o uşoară urmă de invidie bancherul, care nu a intrat în afaceri după Revoluţie.„Adică au fructificat oportunităţile", conchide Negriţoiu, unul dintre cei mai puternici bancheri din România, fost politician şi consilier al preşedintelui României.

Când vorbesc despre începuturi, toţi oamenii de afaceri se referă la un moment cheie, care i-a lansat. Aşa cum povesteşte Ion Ţiriac, care spune că a intrat în afaceri imediat după ce rezultatele din tenis îl duseseră pe prima pagină a ziarelor. Sau cum explică Radu Enache, proprietarul Continental Hotels, de ce a intrat în businessul cu hoteluri când specializarea sa era energia, doar pentru că a văzut o oportunitate căreia nu i-a putut rezista.

După momentul cheie care îi aruncă în lumea afacerilor, cei mai mulţi antreprenori vorbesc despre cât de greu le este. Sau nu. Depinde de fiecare, de calităţile şi de defectele care îl fac sau nu potrivit pentru această lume.

 

Cele mai importante calităţi ale unui om bogat

Educat, informat, riguros

Cu fler şi intuiţie

Brandul personal şi un cerc larg de cunoştinţe

Curajul şi plăcerea de a risca

Ţinuta şi puterea de a face impresie

Puterea de convingere

Creativitate şi agresivitate

Pasionat

Corect

Perseverent

 

 

 

Tinerii români fac sex neprotejat, nu exclud consumul de droguri şi se gândesc la sinucidere- studiu

 

Gandul, 9 decembrie

 

Aproape jumătate dintre tinerii români fac sex neprotejat, 40% consideră că drogurile uşoare nu sunt nocive, iar 15,6% s-au gândit să se sinucidă, potrivit unui studiu desfăşurat săptămâna trecută pe platfoma online de socializare Netlog.

Jumătate dintre tinerii care au participat la acest studiu au declarat că practică sexul neprotejat, riscă să devină prada traficanţilor de droguri, au gânduri suicidale şi n-ar vota cu niciunul din politicienii cunoscuţi dacă mâine s-ar organiza alegeri prezidenţiale.

Aproape 45% dintre tinerii români intervievaţi par să ignore riscurile unei sarcini nedorite şi chiar pe cele ale contractării BTS (boli cu transmitere sexuală), aceştia declarând că practică sexul neprotejat mereu (32,7%) sau de până la 3-5 ori pe lună (peste 12 procente), iar cealaltă jumătate a bifat că foloseşte pilule contraceptive sau prezervativ.

Majoritatea dintre ei afirmă că şi-au început viaţa sexuală după 16 ani (60,6%), 2 din 10 - între 14 şi 16 ani (20,6%), în timp ce 71% şi-au cunoscut partenerii online.

În prezent, în evidenţele Compartimentului pentru Monitorizarea şi Evaluarea infecţiei HIV/SIDA - INBI "Prof. Dr. Matei Balş" sunt înregistrate 16.433 de cazuri HIV/SIDA, virus transmis în majoritatea cazurilor prin contact sexual (80% din cei diagnosticaţi în prima jumătate a anului). Cu toate acestea, numărul total al celor infectaţi cu HIV şi al bolnavilor de SIDA se apropie de 75.000, potrivit estimărilor ARAS (Asociaţia Română Anti-SIDA).

Tinerii români nu exclud nici consumul de substanţe narcotice. Mai mult de 4 din 10 respondenţi (41%) pot deveni ţinte uşoare pentru traficanţi, întrucât nu consideră nocive drogurile uşoare de tipul ţigărilor cu marijuana (17%) şi chiar susţin că se exagerează privind efectele consumului de narcotice (alte 16 procente), în timp ce peste 8% mărturisesc că au prieteni narcomani.

Pe de altă parte, 3 din 10 respondenţi au confirmat că s-au gândit să se sinucidă (15,6%) sau că nu exclud această posibilitate în viitor (13,3%). Anul trecut, Institutul Naţional de Medicină Legală (INML) a raportat, la nivelul întregii ţări, 2.853 de sinucideri, în creştere cu 5 procente faţă de anul precedent.

În ceea ce priveşte sursele de informare, 41,5% declară că folosesc toate tipurile de media, 24,6% consultă sursele de pe internet, 17,2% - internet şi TV, iar 11,3% - forumuri şi reţele de socializare online şi, rar, de pe portalurile de ştiri.

În plus, circa 4 din 10 respondenţi nu îşi amintesc când au citit ultima oară o carte, 6 din 10 (55,6%) nu ar vota cu niciunul dintre politicienii cunoscuţi, iar între destinaţiile preferate pentru emigrare se află Statele Unite ale Americii (37%) şi Europa de Vest (16,8%).

Chestionarul a fost iniţiat de Netlog, o reţea de socializare online disponibilă în 37 de ţări, care în România numără 1,6 milioane de membri, 70% dintre aceştia având vârste cuprinse între 17 şi 28 de ani, 54% fiind bărbaţi, respectiv 46% femei. La chestionar au participat 1.019 români, cu vârste între 17 şi 25 de ani.

 

 

 

Joburi ce predispun la depresie

 

Cristina Lica

Evenimentul Zilei, 8 decembrie

 

Cadrele medicale, îngrijitoarele de copii şi bătrâni, ospătarii şi profesorii sunt cei mai deprimaţi angajaţi.

Program prelungit şi neregulat, relaţie tensionată cu şeful şi colegii, lipsa controlului asupra sarcinilor de serviciu, rutină, salariu mic în raport cu munca sunt factori ce predispun la depresie.

Conform unui studiu publicat în health.com, în topul "listei negre" se află domenii precum îngrijirea bătrânilor, baby-sitting, servicii catering şi restaurante, asistenţă socială şi sănătate. 11% dintre cei care lucrează în aceste domenii au avut, la un moment dat, cel puţin un episod depresiv.

 

"În multe dintre aceste meserii, angajatul îşi doreşte mai mult decât îi oferă mediul de lucru. Valorizarea lui este îngrădită de conflicte între el şi clienţii nemulţumiţi, de rutină, de poziţia de inferioritate sau de eşecuri (faptul că pacienţii mor şi nu poţi face nimic pentru asta). Cu cât aşteptările unei persoane sunt mai mari şi locul de muncă îi oferă mai puţin, cu atât persoana e mai predispusă la depresie", explică Lena Rusti, psiholog la Cabinetul Mentarex din Bucureşti.

 

Femeile, mai depresive

Adesea, cele mai depresive persoane sunt acelea aflate pe poziţii de execuţie, fără autoritate. În general, depresia poate fi moştenită genetic, şi este influ enţată de sex, temperament şi statut social, iar un job "nepotrivit" nu face decât să o agraveze.

Indiferent de ocupaţie, femeile sunt mai depresive decât bărbaţii. 14% este rata cea mai mare de depresie în rândul femeilor (ospătăriţe, barmaniţe, industria alimenatră), iar la bărbaţi maximumul este de doar 7% (artişti, entertaineri, jurnalişti, sportivi).

 

Iată principalele joburi care predispun la depresie:

1. Îngrijirea copiilor şi bătrânilor. O zi tipică de muncă presupune activităţi repetitive (hrănirea copiilor, îmbăierea lor).

2. Industria alimentară, restaurante. Ospătarii, barmanii, cei care lucrează în restaurante, hoteluri, în general, sunt prost plătiţi în raport cu munca depusă şi "primesc zilnic ordine". Intră în contact cu clienţi nepoliticoşi, sunt iritaţi şi presaţi de şefi şi sunt epuizaţi fizic, cauze suficiente pentru depresie. "Cu cât sunt mai multe conflicte şi în interior (care ţin de stima de sine a persoanei) şi de exterior (de relaţiile cu ceilalţi), cu atât persoana devine mai vulnerabilă", subliniază psihologul Rusti.

3. Asistenţă socială. Lucrătorii în domeniul social iau parte la suferinţa copiilor abuzaţi, familiilor neajutorate şi se implică emoţional. În plus, sunt prost plătiţi şi se confruntă cu birocraţie.

4. Personal medical. Medicii, asistentele, infirmierele au un program de muncă haotic şi au o responsabilitate mare. Meseria are şi "o parte întunecată": drame, traume, nefericire, boală, decese.

5. Artişti, scriitori, entertaineri. Aceştia nu au un loc de muncă stabil şi au câştiguri fluctuante, au în schimb un program haotic şi câteodată trăiesc în izolare. Sunt oameni capricioşi, labili psihic, cu un stil de viaţă dezorganizat şi suferinţe ascunse, netratate (aproximativ 9% dintre aceştia au raportat cel puţin un episod de depresie anul trecut).

"Artiştii sunt persoane cu personalităţi accentuate, cu trăiri şi comportamente care sunt semnificativ diferite de medie. Personalitatea lor i-ar face mult mai greu adaptabili într-un mediu rigid, profesional, în care regulile trebuie urmate", adaugă psihologul Elena Rusti.

6. Profesori. Aceştia sunt frustraţi că o zi de muncă nu se sfârşeşte după ce ies pe poarta şcolii şi continuă acasă. Au salarii mici şi sunt presaţi de elevi, de părinţi şi de conducere.

Alte domenii cu rată mare de depresie sunt secretariat şi administraţie, contabilitate, vânzări şi reparaţii. În toate aceste cazuri, volumul de muncă e mare, angajaţii au funcţii de execuţie, sarcinile sunt repetitive, sunt chemaţi doar în situaţii negative (instalatori), gestionează banii altora (contabili), iar câştigurile sunt fluctuante (vânzări).

 

"Meseria ideală e cea în care faci ceea ce ştii şi îţi doreşti. În plus, îţi place atât de mult încât simţi că ai face-o şi dacă nu ai fi plătit, alături de oameni care te valorizează.",

LENA RUSTI, psiholog la Cabinetul Mentarex din Bucureşti

 

DOMENII CU MAI PUŢINI DEPRESIVI

 

Ingineria, arhitectura şi cercetarea

Cei care suferă de depresie cronică nu se vindecă dacă îşi schimbă jobul, însă anumite profesii sunt mai puţin stresante decât altele, spun specialiştii.

Potrivit unui sondaj din 2007, domeniile cu rata cea mai scăzută de depresie sunt ingineria, arhitectura şi cercetarea, pentru că presupun mai mult control asupra sarcinilor, mobilitate, interacţiune cu alte persoane şi diversitate.

Psihologul Lena Rusti, de la Cabinetul Mentarex din Bucureşti, schiţează meseria ideală: "E cea în care faci ceea ce ştii şi îţi doreşti, un lucru care îţi place atât de mult încât să simţi că l-ai face chiar dacă nu ai fi plătit, alături de oameni care te valorizează, sprijină şi alături de care ai acelaşi comportament suportiv şi deschis".

Pentru a face faţă stresului "la birou", acesta le recomandă depresivilor să identifice cauzele nefericirii şi să încerce să le schimbe. Dacă există însă limite peste care nu pot trece, ar trebui să ia în considerare schimbarea locului de muncă.

 

 

 

Incompetenţa şefului face loc lăudăroşilor

 

Andreea Romanovschi

Adevarul, 5 dec 2010

 

Cei care-şi exagerează meritele câştigă, în primă fază, respectul celor din jur

Angajaţii care-şi exagerează meritele sunt percepuţi ca fiind mai competenţi decât cei timizi şi muncitori doar de managerii nepricepuţi. Se spune că „lauda de sine nu miroase a bine“. Dar în cazul angajaţilor, zicala este valabilă doar dacă managerul este competent, afirmă specialiştii în resurse umane.

Alexandru are 37 de ani şi lucrează în domeniul IT. Este pasionat de meseria sa şi nu ezită să stea peste program sau să preia din sarcinile colegilor mai puţin pricepuţi.

„Îmi place la nebunie ceea ce fac, aşa că pentru mine nu e greu. Poate că pentru unii par mai ciudat, dar stau la locul meu şi muncesc. Nu mi se pare dificil şi foarte rar am senzaţia că îmi asum mai multe sarcini decât pot duce", spune Alexandru.

Recunoaşte însă că nu e genul de om care să se laude cu ceea ce face. El consideră că, dacă a fost angajat, este clar că trebuie să-şi îndeplinească sarcinile, şi nu să strige în gura mare că a reuşit să şi le ducă la bun sfârşit. „Cred că ar fi penibil să mă mândresc că pot să fac lucrurile pentru care, altminteri, sunt plătit", consideră el.

Are un coleg care se laudă des cu tot ceea ce face, deşi nu are realizări deosebite în plan profesional. În ce măsură are acesta câştig de cauză? „Eu nu consider că am fi în competiţie, dar dacă aşa ar sta situaţia, probabil că el ar avea de câştigat. Poate că norocul meu este că am un şef obiectiv, competent, care nu se lasă influenţat de un astfel de autoelogiu", mai afirmă Alexandru.

 

Promovare periclitată

Nu la fel de norocoasă este Maria. Lucrează în domeniul vânzărilor, are rezultate bune, dar, după cum spune ea, nu şi un şef care să fie atent la detalii sau măcar „interesat în mod real" de performanţele angajaţilor. „E mai degrabă genul de om care ţine cont de ce se vorbeşte în jur, nu face o analiză atentă cu privire la activitatea angajaţilor", consideră Maria, în vârstă de 32 de ani.

 

Dacă atunci când s-a angajat a stat la locul ei, muncind din greu, acum şi-a schimbat atitudinea.

„Nu ezit să scot în evidenţă tot ceea ce fac bine. Dacă nu procedez aşa, nu am nicio şansă să fiu promovată", crede ea, adăugând că destul de mulţi se zbat să câştige „capital de imagine", astfel încât competiţia este puternică.

Specialiştii în resurse umane şi psihologii tind să-i dea dreptate tinerei. „Persoanele care îşi prezintă realizările într-o manieră pozitivă, chiar şi atunci când exagerează, sunt văzute, de cele mai multe ori, ca fiind mai competente decât persoanele introvertite, care au dificultăţi în a face acest lucru", consideră Monica Dona de la compania de consultanţă în resurse umane Lugera & Makler.

„Există angajaţi care reuşesc să vorbească despre realizările lor în mod natural, fără a exagera, dar şi angajaţi care simt nevoia să pluseze", adaugă aceasta.

În plus, remarcă psihologul Lena Rusti, „cu cât o astfel de persoană are o poziţie mai înaltă din punct de vedere ierarhic, cu atât este mai greu de dovedit că nu munceşte aşa cum afirmă".

 

Depinde de şef

„O persoană care-şi exagerează meritele, dar care nu munceşte din cale-afară are de câştigat dacă şeful său este genul de persoană care nu dă dovadă de un bun spirit de observaţie şi nu face o analiză atentă a activităţii subordonaţilor", explică, la rândul său, Daniela Necefor, managing partner la firma de consultanţă în resurse umane Total Business Solutions.

„În cazul în care persoana cu funcţie de conducere dă dovadă de obiectivitate, este avantajat angajatul muncitor, chiar dacă acesta din urmă nu ţine să-şi scoată în evidenţă realizările", mai spune Daniela Necefor.

Specialistul în resurse umane Monica Dona consideră însă că „sunt puţini managerii care tolerează un angajat lăudăros şi arogant. Un manager competent şi profesionist va analiza rezultatele angajatului şi va vedea dacă performanţele acestuia sunt pe măsura meritelor asumate".

 

"Mulţi şefi se lasă furaţi de personalităţile celor care se supraestimează." Lena Rusti, psiholog

 

Cine câştigă la interviu

Un aspect foarte important legat de aceste două comportamente - lăudăros şi conştiincios - apare în momentul în care se pune problema unui interviu pentru angajare. În acest context, cei lăudăroşi, dar mai puţin muncitori au un avantaj. Sunt mai siguri pe ei şi ştiu să se pună în evidenţă.

Persoanele conştiincioase sunt, de obicei, timide. Având în vedere că majoritatea acestora nici nu-şi schimbă prea des locul de muncă, nu au experienţa interviurilor. Pentru aceşti angajaţi este de la sine înţeles că fac lucrurile presupuse de un anumit post. Aşa că ei trebuie instruiţi pentru a şti cum să se prezinte, afirmă specialiştii în recrutare.

 

Riscă să fie marginalizaţi de restul echipei

Indiferent dacă este sau nu criză, atât cei care sunt lăudăroşi, dar mai puţin conştiincioşi, cât şi cei care sunt foarte muncitori, dar nu şi dornici de a ieşi în evidenţă suportă consecinţele comportamentului lor, consideră experţii în recrutare şi psihologii.

„E de preferat ca lauda de sine să fie susţinută şi de performanţe. Mai devreme sau mai târziu, rezultatele vor vorbi de la sine, iar lipsa de congruenţă între performanţele asumate la nivel declarativ şi rezultatele reale obţinute va avea drept consecinţă pierderea încrederii colegilor şi a managementului", afirmă Monica Dona de la compania de consultanţă în resurse umane Lugera & Makler.

De asemenea, consideră specialiştii în comportament uman, un astfel de angajat riscă să fie marginalizat de ceilalţi membri ai echipei. „La nivelul unei organizaţii, lucrurile se clarifică în timp, astfel că se vede cine munceşte cu adevărat şi cine încearcă doar să profite", afirmă psihologul Lena Rusti.

 

Consideraţi individualişti

La rândul lor, introvertiţii sunt percepuţi adesea ca persoane care nu lucrează bine în echipă. „Rolul managerului este crucial în astfel de situaţii pentru a vedea în ce măsură această tăcere înseamnă un refuz de a lucra în echipă sau este vorba numai despre timiditate.

Deşi preferă, de cele mai multe ori, să-şi îndeplinească responsabilităţile fără să facă prea mult caz de acest lucru, recunoaşterea meritelor lor joacă un rol motivator foarte important", mai spune Monica Dona. Lena Rusti explică însă că o persoană muncitoare, dar care nu vorbeşte despre rezultatele sale riscă să fie supraîncărcată cu sarcini şi foarte rar promovată.

Într-un articol pe tema eticii la locul de muncă, Sharon Allen de la compania Deloitte notează că în cazul în care relaţiile cu superiorii nu sunt foarte dinamice şi angajatul simte nevoia să iasă în evidenţă, cel din urmă poate aduce în discuţie modalităţi prin care să-şi asigure o vizibilitate mai mare în cadrul companiei. Însă autoelogiul nu are ce să caute într-o astfel de încercare. Potrivit specialiştilor, mesajul trebuie adaptat în funcţie de poziţia ocupată în companie, dar şi de relaţia cu superiorii.

 

"Mai devreme sau mai târziu, rezultatele vor vorbi de la sine." Monica Dona, expert în resurse umane

 

O generaţie dornică de comunicare

Experţii în resurse umane spun că, în România, există în toate domeniile persoane lăudăroase şi persoane conştiincioase. „Totuşi, ponderea angajaţilor loiali şi muncitori, mai puţin interesaţi să-şi evidenţieze meritele este mai mare în domeniile tehnice. Asta pentru că vorbim de un sector care n-a cunoscut o dezvoltare puternică în ultimii 20 de ani", explică Daniela Necefor de la Total Business Solutions.

Conform ei, aceste persoane nu au avut ocazia să-şi schimbe prea des serviciul, astfel că nu au fost niciodată nevoite să adopte un comportament menit să le crească notorietatea. „Nu acelaşi lucru se poate spune despre angajaţii din domeniul bancar, de pildă, care au învăţat, de-a lungul vremii, să se «vândă» pentru a obţine un post mai bun", mai afirmă Daniela Necefor.

 

Avizi de feedback

„Statisticile arată că numărul persoanelor extravertite depăşeşte numărul celor introvertite", spune Monica Dona, specialist în resurse umane la Lugera & Makler. Potrivit acesteia, angajaţii din noua generaţie sunt avizi de feedback, chiar dacă este vorba despre proiecte mici pe care le-au derulat, se află mereu în căutare de provocări profesionale şi au nevoie în permanenţă să fie ghidaţi. „Vorbim despre o generaţie de extravertiţi. Aceşti oameni îşi cer dreptul la comunicare", conchide specialistul.

 

 

 

Dr. Raluca Bercea: „Mi se potriveşte să veghez somnul altora“

 

Vasilica Costin

Adevarul, 4 dec 2010

 

Cea mai frecventă afecţiune o reprezintă apneea, ce poate duce la infarct sau accident cerebral

 

Medicul Raluca Bercea de la Spitalul de Pneumologie din Iaşi vorbeşte despre somnologie,o specialitate încă nerecunoscută în România, care studiază corectarea tulburărilor de somn. Medic rezident pneumolog, doctorandă la Universitatea de Medicică şi Farmacie „Gr. T. Popa“, expert european în medicina Somnului şi singurul medic care se ocupă de Laboratorul de Somnologie din cadrul Spitalului de Pneumologie Iaşi, Raluca Bercea (31 de ani) este pasionată de studiul şi de corectarea tulburărilor de somn.

S-a ataşat de somnologie, specializare care se ocupă cu tratarea bolilor de somn, după intrarea la rezidenţiat. A urmat un stagiu de şase luni în Franţa pentru a-şi aprofunda cunoştinţele legate de acest domeniu şi a fost premiată în cadrul Conferinţei Societăţii Americane de Pneumologie cu o bursă în SUA.

 

„Adevărul": Somnologia este încă nerecunoscută în România, cum o practicaţi?

Raluca Bercea: Eu o practic ca o activitate complementară. E vorba de faptul că fiind rezident în anul V am posibilitatea să văd pacienţi care au tulburări de respiraţie în timpul somnului şi atunci pe lângă aceşti pacienţi mai vin şi alţii. Atât timp cât nu este recunoscută, cât nu avem o acreditare de la un for european, sigur că mai avem mult mult de muncă. E nevoie însă de mai mulţi specialişti.

 

De ce anume este nevoie pentru a fi recunoscută?

Nu este recunoscută ca o specialitate aparte, dar ea există în România ca activitate. La noi, eu trebuie să fiu pneumolog ca să pot să fac medicina somnului. În Europa se poate şi independent şi eu fac şi un doctorat ca să pot să mă ajut de toate uneltele acestea şi să pot să practic medicina somnului. Ar fi fost bine să fie separat, să fie un medic care să facă doar asta, nu o mulţime de alte lucruri cum fac eu: şi rezidenţiatul, şi un examen de specialist.

 

Ce studiază mai exact somnologia?

Somnologia implică aproximativ 385 de boli ale somnului. Apneea de somn este doar una dintre ele, pe care noi o găsim foarte des pentru că acesta este domeniul Spitalului de Pneumologie, dar sunt parasomnii, disomnii, insomnii, somnambulism.

 

Cât de important este somnul în viaţa unui om?

Somnul este activitatea de bază a existenţei umane pentru că fără el nu putem trăi. Fără mâncare, fără apă nu putem trăi şi mai ales fără somnul de noapte nu putem trăi. În timpul somnului de noapte se produc nişte reglaje hormonale în special care au rol apoi în reglarea activităţii din timpul zilei. E vorba de activitatea cardiacă, neurologică.

 

Ce înseamnă un somn sănătos?

În privinţa duratei, un somn corect este între şase şi opt ore, nu mai puţin şi nu mai mult. Însă, dacă este un somn de opt ore, dar este întrerupt pentru că pacientul are o boală cum ar fi apneea şi se trezeşte des, atunci este o problemă. Poate pacientul are insomnie, stă în pat opt ore, dar se foieşte continuu, nu este un somn corect sau de calitate.

 

Câteva trucuri pentru a avea un somn odihnitor?

Regulile de igiena somnului sunt foarte stricte, pe care, dacă le aplicăm, somnul nostru este corect. Este vorba despre fixarea unui program de somn, culcare să zicem de la ora 22.00 la ora 6.00, de aerisirea camerei în care dormim, evitarea eforturilor fizice înainte de culcare, evitarea alcoolului, a cafelei, a tutunului, a sedativelor sau alimentaţia în exces înainte de culcare. Există un truc care constă în băuturile calde, ceaiurile relaxante, laptele cald care contribuie la un somn corect.

 

„Somnul de frumuseţe" este mit sau realitate?

În poporul nostru se spune că „somnul de frumuseţe" se face în timpul zilei, dar acesta nu este tocmai corect. Ar trebui şters, nu e corect să dormi ziua, se doarme între şase şi opt ore şi doar noaptea. Sparg acest mit, nu sunt de acord cu asta, e dovedit ştiinţific că somnul din timpul zilei distruge somnul din timpul nopţii prin faptul că ia o parte din el şi-l duce ziua.

 

Se schimbă somnul odată cu înaintarea în vârstă?

La copii e normal să existe un somn în timpul zilei, dar după vârsta de 16-17 ani nu mai e nevoie să existe. Durata somnului scade, dar asta în mod fiziologic. Dacă noi la 30-40 de ani dormim şapte-opt ore fără probleme, la 60-70 de ani durata de somn merge către cinci ore. Pur şi simplu nu poate dormi mai mult pentru că sunt deja nişte modificări la nivelul creierului, al organismului care nu-l lasă să doarmă.

 

Ce ar trebui să ne dea de gândit că avem o problemă?

Sunt simptome care trădează o afecţiune a somnului, este vorba de oboseala în timpul zilei, mai ales când e vorba de oboseală matinală trebuie să tragem un semnal de alarmă. Durerea de cap este un alt semn, apoi somnolenţa diurnă, dacă la ora 12.00-13.00 simţim nevoia să dormim, căscăm este o problemă, nu e normal, înseamnă că somnul de noapte nu a fost odihnitor. Poate fi un stres, dar şi o boală şi trebuie făcută înregistrarea somnului care nouă ne spune foarte multe.

 

Ce studii clinice se fac în acest domeniu?

Unii pacienţi de-ai noştri sunt într-adevăr subiect de studiu, cei care-şi dau consimţământul, nu altfel. Avem studii clinice în derulare. Nu le facem mare lucru pacienţilor, urmărim tulburările de somn, îi căutăm pe cei care au apnee de somn şi căutăm diverse tulburări hormonale, legate de inflamaţie, de respiraţie în timpul zilei, tot felul de corelaţii care se pot face. Pentru asta nu trebuie decât să prelevăm o eprubetă de sânge, iar ei să fie de acord să vină la un control şi să facă un tratament acasă.

 

Cât de cunoscută este somnologia printre români?

Eu am început activitatea aici în 2007 şi atunci veneau unu-doi pacienţi pe lună. Acum există o avalanşă de pacienţi pentru că medicii de familie sunt mai bine informaţi şi-i trimit, pacienţii văd pe internet şi se documentează.

 

Este criza un motiv pentru care a crescut numărul pacienţilor?

Nu. Este o boală nouă în ţara noastră pe care oamenii o aveau şi în urmă cu 100 de ani, dar nu aveam posibilităţi de diagnostic, de tratament. Acum, odată cu promovarea acestei boli, ei se regăsesc. Ni se adresează cam 30 de pacienţi pe lună, poate mai mult, dar eu nu pot să înregistrez mai mult de 20 pentru că avem un singur aparat. Un pacient, în fiecare noapte, pentru a avea intimitate, pentru a avea linişte este pus la aparat.

 

"Nu e corect să dormi ziua, se doarme între şase şi opt ore şi doar noaptea." Raluca Bercea, specialist în somnologie. „Dacă plec, aş fi o dezertoare"

 

A avut pacienţi care au provocat accidente rutiere pentru că au adormit la volan

Specialistul spune că în România este nevoie de specialişti pe somnologie, iar faptul că e nevoie de aportul ei aici o face să nu plece în străinătate.

 

Care sunt cele mai frecvente probleme ale somnului?

Apneea de somn ocupă 90% din fondurile alocate medicinei somnului în Europa pentru că este una dintre cele mai frecvente afecţiuni. Este vorba de pauze de respiraţie cu durată minimă de 10 secunde care se repetă de 5 ori pe oră. Este periculoasă pentru că am putea risca să nu ne mai trezim noaptea, dar sunt şi riscurile pe termen lung, cum ar fi afecţiuni cardiace, hipertensiune pulmonară, infarct miocardic, accident vascular cerebral cu paralizie. Boli: diabet, boli hepatice, renale, cronice.

 

Cum arată profilul unei persoane cu apnee de somn?

Sunt supraponderali, au gâtul gros, scurt, gură şi limbă mare.

 

Un caz deosebit?

Sunt pacienţi cu tulburări de concentrare, de memorie. Unii nu mai pot să lucreze sau să conducă maşina pentru că adorm la volan. Am avut şoferi care au omorât oameni pentru că au adormit la volan şi ei nu ştiau că au o asemenea boală. Sunt consecinţe nu numai asupra organismului, ci şi financiare, economice, asupra celor din jur pentru că afectează calitatea vieţii. Am întâlnit accidente casnice, o femeie care şi-a tăiat degetele cu cuţitul pentru că a adormit.

 

Cum se tratează mai exact acest boli?

Unele chirurgical când este din sfera ORL, polipi. Atunci când avem apnee severă aproape nu respiră deloc în timpul nopţii şi este acel aparat care induce aer în căile respiratorii, este uşor de purtat, introduce aer cu presiune mare. În timp îşi vor reveni, vor scădea în greutate şi se vor simţi mai bine. Aparatul cel mai ieftin costă cam 600 de euro, nu este decontat de Casa de Asigurări. Pentru închiriere costă cam 100 de lei pe lună.

 

De ce vă place atât de mult somnologia?

E un domeniu nou pentru România, e nevoie de medici somnologi. Îmi place că pot să-i ajut pe aceşti oameni care suferă de apnee. Tratamentul este spectaculos, dă roade, pacienţii au o evoluţie bună, majoritatea îşi revin, dar mie îmi conferă o satisfacţie profesională extraordinară. Cred că mi se potriveşte să veghez somnul altora şi să-i ajut atunci când apar probleme în somn.

 

V-aţi gândit să plecaţi din ţară?

Da, e foarte tentant pentru că mi-ar face mare plăcere să lucrez în centre specializate pe somnologie, dar balanţa înclină către a rămâne pentru că-mi dau seama că aici e nevoie de mine. Plecând aş fi o dezertoare şi probabil că nu se va întâmpla nimic dacă eu plec, va veni altcineva care se va ocupa, va învăţa, dar eu simt că aici e locul meu.

 

Ce aţi simţit când aţi primit bursa din SUA?

Premiul a fost primit în 2010 de la Societatea Americană Toracică, care este cel mai înalt for în activitatea respiratorie medicală. Am trimis două lucrări de cercetare legate de apneea de somn şi pur şi simplu premiul a venit în urma calităţii ştiinţifice. Au fost selectate din aproximativ 800 de aplicaţii doar 20. Premiul a constat în transportul meu acolo şi am participat la cel mai mare Congres Respirator de Medicină Toracică. Acolo a fost o ceremonie de premiere şi am simţit că am fost recompensată pentru toată munca mea.

 

Carte de vizită

-1998 - 2004: Universitatea de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa, Iaşi

-2004 - 2005: stagiar la Spitalul „Sf. Spridon", Iaşi

-2005 - 2006: Stagiar Clinica de Neonatologie a Spitalului de Obstetrică şi Ginecologie, Cuza Vodă, Iaşi

-2006: rezident în specializarea pneumologie, la Clinica Universitară de Boli Pulmonare, Iaşi

-2006-2007: practică în Pneumologie la Spitalul General Moulins, din Centrul Universitar Clermont Ferrand, Franţa

-2007 -2008: rezident în specializarea Cardiologie, la Institutul de Boli Cardio - Vasculare G.I.M. Georgescu, Iaşi

-Este membră a Societăţii Europene de studiu a somnului, Societăţii Române de Pneumologie, Societăţii Române de Medicina Somnului

-În 2007 a făcut un training la Universitatea Bologna din Italia şi un altul la Universitatea din Elveţia.

 

 

 

De ce ne ascundem identitatea pe internet?

 

Andreea Romanovschi

Adevarul, 1 dec 2010

 

Teama de a nu-şi strica „imaginea“ îi determină pe unii utilizatori să nu-şi divulge numele. Spunem ce credem cu adevărat atunci când ştim că nu vom fi judecaţi. Anonimatul pe internet ne permite să scăpăm de inhibiţii, dar poate avea şi consecinţe negative.

Internetul a anulat graniţele geografice, transformându-se în mediul în care oamenii se pot împrieteni, indiferent din ce zonă provin, şi se pot exprima liber. Uneori, fără a-şi divulga adevărata identitate. În acest fel, se simt eliberaţi din strâmtoarea normelor sociale.

 

„Dacă eu nu vreau să spun cum mă cheamă, nu o fac. E mai important ce cred", spune o tânără cam de 25 de ani, reticentă la a-şi divulga chiar şi prenumele. „Atât timp cât nu sunt obligată să fac un anumit lucru, procedez cum cred de cuviinţă." De ce este atât de vehementă?

„Dacă îmi dau numele adevărat şi-mi spun părerea, sigur se va găsi cineva să mă ia peste picior. Eu consider că sub un pseudonim pot să mă exprim cu adevărat liber, să scap de orice constrângere, pentru că nimeni nu mă va pune la zid. Nu are cum. Nu ştie cine sunt", răspunde tânăra.

Adaugă însă că nu i se pare normal să te ascunzi în spatele unui nume fals pentru a arunca în stânga şi în dreapta cu injurii sau pentru a-ţi spune ofurile într-un mod mai puţin civilizat. „Nu mi se pare nimic extraordinar să intri pe un forum, eventual cu mai puţine rigori, să te semnezi «XYZ» şi să începi să-ţi verşi acolo frustrările", mai spune tânăra care insistă să rămână „o anonimă".

Recunoaşte că nu se pricepe prea bine la computere şi e convinsă că în cazul în care cineva ar vrea să-i descopere adevărata identitate ar putea. Dincolo de ce a văzut în filme, ştie că, în anumite condiţii, este posibil. Totuşi, pentru tânăra anonimă este important ca persoanele din jur să nu o recunoască atunci când intră pe diverse forumuri unde ţine să-şi spună părerile.

Mihai, în vârstă de 27 de ani, consideră că este suficient să-şi spună prenumele. „Cred că e de ajuns. Cumva, nu-mi ascund identitatea, dar nici nu furnizez suficiente date astfel încât persoanele care mă cunosc să poată avea certitudinea că eu sunt. În felul ăsta, nici nu mă simt vinovat că mă ascund, dar nici nu sunt uşor de detectat şi, eventual, de arătat cu degetul", afirmă el.

 

Există însă şi oameni care spun că părerile liber exprimate nu au nicio valoare dacă nu sunt atribuite unei persoane, care să şi le asume. Acuză lipsa de moralitate şi fuga de responsabilitate a celor care procedează astfel.

 

În căutarea confortului personal

Psihologul Bogdana Bursuc de la Mind Institute spune că a nu-ţi divulga identitatea este o chestiune ce nu are de-a face cu moralitatea, ci este strâns legată de confortul personal. „Dacă utilizarea mijloacelor de comunicare pe internet ar fi condiţionată de divulgarea identităţii, activitatea pe forumuri, de pildă, ar fi foarte slabă", consideră psihologul.

„De foarte multe ori, asociem divulgarea identităţii cu un risc. Şi avem un exemplu la îndemână. De multe ori auzim «îţi spun ceva, dar nu zici că ştii de la mine, rămâne între noi». Practic, anticipăm o serie de consecinţe negative legate de exprimarea părerilor noastre", mai spune Bogdana Bursuc.

Când oamenii nu sunt obligaţi să-şi dezvăluie numele sunt mai dezinhibaţi întrucât nu mai apare presiunea socială, nu mai există riscul de a fi judecaţi", spune, la rândul său, psihologul Lena Rusti. În acest fel nu are cum să apară o discrepanţă între imaginea pe care doresc să şi-o construiască în plan social şi cea reală.

„O altă explicaţie privind alegerea anonimatului ţine de anxietatea interioară. Unora le este frică să fie răniţi. Se tem că vor fi apostrofaţi de cunoscuţi, în cazul în care aceştia ar putea vedea întâmplător ce au postat pe internet", afirmă Lena Rusti.

"Dacă utilizarea mijloacelor de comunicare pe internet ar fi condiţionată de divulgarea identităţii, activitatea ar fi foarte slabă." Bogdana Bursuc, psiholog

"Alegerea anonimatului poate ţine de anxietatea interioară. Unora le este frică să fie răniţi. Se tem că vor fi apostrofaţi de cunoscuţi." Lena Rusti, psiholog

 

O dezvoltare spectaculoasă în doar 10 ani

Utilizarea internetului a crescut considerabil în ultimul deceniu. Dacă în anul 2000 se estima că au acces la internet circa 400 de milioane de persoane, în 2002, 600 de milioane, în 2006, numărul utilizatorilor a sărit de un miliard.

În luna iunie a acestui an, potrivit datelor furnizate de Internet World Stats, se înregistrau aproape două miliarde de utilizatori la nivel mondial. Odată cu internetul s-au dezvoltat şi o serie de mijloace de comunicare prin intermediul computerului - pornind de la banalul de acum e-mail până la diverse tipuri de programe care permit comunicarea prin mesaje instant.

 

Modalităţi prin care te poţi face „necunoscut"

 

Cei care se ascund pe net pot fi totuşi identificaţi, spun experţii

Oamenii de ştiinţă îşi dedică tot mai mult timp studierii comportamentului persoanelor care apelează la anonimat. Cercetătoarea Kimberly M. Christopherson de la Universitatea din Dakota de Nord, SUA, a explicat într-o lucrare recentă pe această temă că există două tipuri de anonimitate: tehnică şi socială.

 

Prima se referă la eliminarea oricăror informaţii ataşate unui document privind persoana care l-a realizat. Cea de-a doua se referă la percepţia utilizatorului sau a celor cu care acesta intră în contact. Cu alte cuvinte, o persoană poate considera că este imposibil să fie detectată întrucât, la prima vedere, nu oferă informaţii în acest sens sau cei cu care intră în contact o pot percepe în acest fel deoarece nu ştiu cum o pot identifica.

 

O altă variantă a anonimităţii, afirmă profesorul de IT Jacob Palme de la Universitatea Stockholm (Suedia), este folosirea unui pseudonim. Iar o persoană poate folosi chiar mai multe.

„Anonimitatea pe internet nu poate fi niciodată în proporţie de 100%, există întotdeauna o posibilitate de a găsi făptaşul, mai ales dacă persoana în cauză foloseşte aceeaşi modalitate de a obţine anonimatul de mai multe ori", afirmă profesorul de IT Jacob Palme.

 

Fără prejudecăţi, dar cu riscuri

Cercetătorii care au studiat efectul anonimităţii la nivelul comunicării prin intermediul computerului au explicat că situaţiile în care înfăţişarea poate fi ascunsă duce la eliminarea unor stereotipuri. Cum oamenii sunt influenţaţi de genul, rasa, vârsta, etnia şi atractivitatea interlocutorului, aceşti factori care înclină balanţa dispar, fiecare putând să „intre în joc" cu şanse egale, explică psihologul Lena Rusti. De asemenea, rolul pe care fiecare îl joacă în societate, mai mult sau mai puţin important, dispare, notează cercetătoarea Kimberly M. Christopherson.

Profesorul Jacob Palme adaugă, la rândul său, că ponturile anonime pot fi folosite ca surse de ziare sau de poliţie. De asemenea, cetăţenii ţărilor în care există un regim politic represiv pot să-şi comunice în acest fel părerile fără să fie cenzuraţi. Nu în ultimul rând, atunci când

nu-şi divulgă identitatea, oamenii pot discuta mult mai deschis despre probleme personale care, de obicei, îi fac să se simtă jenaţi - cele de natură sexuală înscriindu-se la acest capitol.

 

Partea întunecată a anonimatului

Sub un nume fals sau ascuns în spatele unei porecle, având grijă ca informaţiile care ar putea duce la sursă să fie eliminate, se pot ascunde infractori, pedofili, traficanţi, hakeri (persoane care sparg reţele computerizate) etc., amintesc sociologii şi psihologii care studiază fenomenul anonimatului pe internet. În plus, chiar şi atunci când nu este vorba despre comiterea unui act ilegal, anonimitatea poate fi folosită pentru a aduce ofense persoanelor sau organizaţiilor. „Dezinhibarea produsă de anonimat poate duce la comportamente antisociale", conchide psihologul Lena Rusti.

 

Încurajează sinceritatea

Psihologul Bogdana Bursuc afirmă că anonimatul pe internet nu poate fi evaluat în termeni de „bine" şi „rău", ci, mai degrabă, de „util" şi „inutil". „Dacă ne dorim să auzim păreri sincere, anonimatul este util. Dacă vrem să auzim lucruri în conformitate cu normele sociale, atunci situaţia este discutabilă."

 

 

 

Biserica face terapie pentru dependenţii de sex

 

Dana Chiru

Adevarul, 29 nov 2010

 

Câţiva dependenţi, la ora de terapie în grup de la Centrul „Sfântul Nicolae“

Zeci de femei şi bărbaţi a căror viaţă este dominată de poftele trupeşti merg de două ori pe săptămână la orele de terapie organizate de Mitropolia Moldovei. Cei mai mulţi dependenţi trataţi la Centrul „Sfântul Nicolae“ sunt intelectuali şi au vârsta medie de 40 de ani. Terapia durează 10 săptămâni şi se realizează în 12 paşi.

„Sunt Nicolae, dependent de sex, şi fac parte din grupul dependenţilor de sex anonimi. Păcatul repetat ani de-a rândul s-a transformat în patimă, patimă care a început să mă controleze, să stăpânească asupra voinţei mele".

Astfel începe povestea unuia dintre zecile de ieşeni care au apelat la ajutorul specialiştilor de la Centrul „Sf. Nicolae" al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (MMB) pentru a-şi înfrâna poftele trupeşti. Bărbatul recunoaşte că este dependent de sex şi că are probleme la serviciu şi în familie din această cauză.

 

El participă de mai bine de o lună la primul grup de suport din ţară pentru acest tip de adicţie, înfiinţat la sfârşitul lunii ianuarie a acestui an. „Biserica m-a ajutat foarte mult să conştientizez patima mea şi să descopăr «eul» din mine. Singura soluţie era să-l las pe Dumnezeu să lucreze în locul meu şi să biruiască. Simt cum încet, încet mă schimb, devin un alt om, un om bineplăcut lui Dumnezeu. Durerea care era consecinţa păcatului a început să se micşoreze şi să facă loc bucuriei", povesteşte ieşeanul.

Întâlnirile au loc de două ori pe săptămână, lunea şi vinerea, când ieşenii care au curajul să-şi recunoască adicţia vin la Centrul „Sfântul Nicolae". Majoritatea sunt absolvenţi de studii superioare, iar vârsta medie a celor dependenţi de sex este de 40 de ani. Specialiştii de la centru spun că această adicţie afectează şi bărbaţii, şi femeile în proporţii egale.

 

„Psihanaliştii susţin că poate fi vorba şi despre persoane care ar fi suferit un abuz în copilărie, abuz emoţional, sexual sau fizic. Ulterior, persoana abuzată se detensionează în manieră sexuală", explică psihologul Nicoleta Bujoreanu.

 

Fac abuz de intimitate

Preotul Iulian Negru, coordonator al Centrului „Sf. Nicolae", susţine că ideea înfiinţării unui grup de suport pentru dependenţii de sex anonimi a venit ca urmare a experienţei pe care centrul o are cu celelalte tipuri de dependenţe. „Mulţi vin la noi cu problema pe care o au cu alcoolul şi descoperă că au şi alte probleme. Adevăratele patimi sunt cele pe care le ascunzi", explică slujitorul Bisericii.

El mai susţine că şi dezvoltarea tehnologică care a facilitat accesul la pornografie este un factor care a contribuit la apariţia dependenţei de sex. „E un lucru să trăieşti într-un mediu neviciat şi alt lucru să trăieşti într-un mediu unde există pornografie, sexualitate şi nimfomanie. Se spune că o mâncare este bună după o perioadă de înfometare. Tot aşa şi cu plăcerile. Dependenţii pierd această plăcere a intimităţii pentru că fac abuz de ea. De aceea ei caută plăcerea în perversiuni. Adicţia aduce suferinţă dublată de ruşine", mai spune preotul Iulian Negru.

 

Le este ruşine de familie

Terapia pentru dependenţii de sex urmează modelul american al celor 12 paşi. „Terapia de grup durează zece săptămâni. În paralel se desfăşoară terapie individuală şi participări la grupul de suport. Aceasta este formula magică", precizează psihologul Nicoleta Bujoreanu.

Cu toate acestea, de la conştientizarea dependenţei şi până la strigătul după ajutor, mulţi dintre cei consiliaţi trec prin experienţe foarte traumatizante. „Cu cât stigma e mai mare, cu atât persoana în cauză caută ajutor mai repede. Dar, dacă aceasta este prea puternică, din nou nu este bine, pentru că îi este ruşine. Presiunea familiei şi a anturajului este importantă", susţine psihologul.

 

Cum ştii că eşti dependent

Specialiştii de la Centrul „Sf. Nicolae" susţin că au identificat o serie de comportamente care se repetă în cazul dependenţilor de sex şi pornografie. „În primul rând, se observă preocupările sexuale exagerate. Este un comportament asupra căruia persoana nu mai are niciun control. Toate ariile din viaţa persoanei respective sunt afectate de acest comportament compulsiv. Problema este că, deşi încearcă să pună capăt acestui comportament, nu reuşesc", explică Nicoleta Bujoreanu.

Gravitatea situaţiei este, de multe ori, determinată doar în pragul unui impas, cum ar fi divorţul. Psihologii au realizat şi un test cu 25 de întrebări care să-i ajute pe ieşeni să-şi dea seama dacă sunt sau nu dependenţi de sex. „Testul oferă o privire de ansamblu asupra grijilor cel mai frecvent întâlnite atât de bărbaţii, cât şi de femeile care caută ajutor în rezolvarea problemelor legate de comportamentul lor sexual", a precizat Bujoreanu.

Dependenţa de sex şi pornografie nu este singura adicţie „tratată" de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Consilierii au iniţiat în ultimii ani şi grupuri de suport şi terapie pentru dependenţii de nicotină, alcool şi jocuri de noroc. În cadrul Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă, din care face parte şi Centrul „Sf. Nicolae", funcţionează şi Centrul de Consiliere şi Reabilitare a Persoanelor Dependente de Droguri.

"Mulţi vin la noi cu problema pe care o au cu alcoolul şi descoperă că au şi alte probleme. Adevăratele patimi sunt cele pe care le ascunzi. " Iulian Negru, preot

 

"Fac parte din grupul dependenţilor de sex anonimi. Păcatul s-a transformat în patimă, patimă care a început să mă controleze, să stăpânească asupra voinţei mele." Nicolae, dependent de sex

 

 

 

De ce preferăm anumite culori?

 

Claudia Georgevici

Adevarul, 26 nov 2010

 

Alegem culorile în funcţie de experienţele de viaţă şi de lucrurile sănătoase

Culoarea joacă un rol important atunci când ne alegem diverse obiecte. Oamenii de ştiinţă americani de la Universitatea „Berkeley", California, au reuşit să afle pe ce se bazează alegerile noastre când vine vorba de culori.

Alegem sau respingem o culoare în funcţie de experienţele de viaţă. Preferinţa pentru o anumită culoare ţine de evoluţie şi de lucrurile sănătoase. Albastrul, semnul vremii calme, este una dintre culorile preferate ale oamenilor de pretutindeni. Dimpotrivă, galbenul închis, de exemplu, nu se află pe lista preferinţelor, fiind asociat cu imaginile neplăcute date de mâncarea stricată sau de urină.

 

Roşul, simbolul fructului bine copt

Preferinţa femeilor pentru culoarea roşie poate fi explicată prin obiceiul străvechi al acestora de a culege fructele atunci când erau coapte. În cadrul experimentului, unui grup de voluntari li s-au arătat lucruri roşii, plăcute şi altele verzi, cu conotaţii negative, iar altui grup obiecte roşii respingătoare şi altele verzi, cu conotaţii pozitive. Toţi voluntarii au ales culoarea preferată în funcţie de sentimentele resimţite la vederea lucrurilor respective.

 

 

 

Cum le facem faţă „invadatorilor“

 

Ana Jităriţă

Adevarul, 21 nov 2010

 

Stresul psihic şi fizic e primul simptom al intruziunii în sfera noastră personală. Scad apoi performanţele fizice şi intelectuale şi, inevitabil, creşte agresivitatea. În funcţie de cultura în care ne-am născut, o „bulă“ de aproape un metru ne defineşte spaţiul personal. Graniţele intimităţii fizice şi psihice pot fi însă mult mai largi.

 

Tensiunea arterială creşte, ritmul cardiac e mai rapid, iar musculatura ţi se întinde ca un arc gata să sară. Toate sunt semne că ţi-a fost invadat spaţiul personal şi le-ai experimentat de fiecare dată când un necunoscut a venit prea aproape să-ţi spună ceva sau ceilalţi călători te-au înghesuit într-un autobuz. Imaginează-ţi că fiecare dintre noi e înconjurat într-un balon de săpun. Când ceva din exterior „forţează" peretele imaginar şi aşa subţire al sferei, e imposibil să nu-ţi sară ţandăra!

Spre deosebire de animale, oamenii atribuie sensuri spaţiilor fizice şi, ca atare, teritoriul uman este prin esenţă social, arată conf. dr. Ştefan Boncu de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii A. I. Cuza (UAIC) Iaşi.

Specialistul în psihologie socială aminteşte într-o lucrare de cele trei tipuri de teritorii definite de psihologul Irwin Altman. Teritoriul primar asigură intimitatea, poate fi personalizat şi orice intruziune în el este resimţită ca o violare, exemplul cel mai la îndemână fiind locuinţa.

Teritoriul secundar este împărţit de mai mulţi indivizi, dar nu este foarte clar cui aparţine. De obicei, pentru moment, celui

care-l ocupă. În timp ce teritoriul public - cum ar fi scaunul dintr-un tramvai sau o cabină telefonică - este deschis tuturor şi niciun individ nu crede că are drepturi asupra acestuia atunci când îl ocupă.

 

O formă de comunicare

„Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în teritoriul primar şi poate rămâne singur, în felul acesta închizând lumea exterioară pentru el", explică Ştefan Boncu.

Dincolo de teritorii fixe pe care le poate marca în diverse moduri - punând o plăcuţă cu numele pe uşa casei, aşezând o haină pe un scaun dintr-o sală de spectacol sau lăsându-şi geanta pe scaunul din autobuz în timp ce compostează biletul -, omul abordează un comportament aparte şi faţă de un teritoriu mobil.

Altfel spus, comunicăm prin cuvinte, cu mâinile, cu ajutorul privirii, al expresiilor faciale, dar şi prin modul în care folosim un spaţiu - după cum indică profesorul Septimiu Chelcea în „Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura".

Studii aprofundate în acest domeniu a făcut antropologul american Edward T. Hall, care a inventat şi termenul de „proxemică", pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. Potrivit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutreşte sentimente de proprietate pentru această sferă care-l include. Cercetări ulterioare au arătat însă că acest spaţiu personal nu are o formă perfect circulară, ci este mai mare în faţa fiecărei persoane şi mai redus în spatele ei şi în lateral.

De asemenea, cercetătorii au mai scos în evidenţă faptul că toate comportamentele noastre privind spaţiul nu sunt înnăscute, ci învăţate: de pe la 4-5 ani începem să manifestăm comportamente spaţiale, iar la 12-13 ani normele spaţiale sunt similare adultului.

 

Patru distanţe interumane

În urma cercetărilor, antropologul american Edward T. Hall delimitează patru distanţe interumane:

-„distanţa intimă" (de până la 40-50 de centimetri) în care poţi simţi prezenţa celuilalt, mirosul, respiraţia. Este un spaţiu de protecţie pentru fiecare, accesibil doar persoanelor foarte apropiate.

-„distanţa personală" (50-75 de centimetri), în care indivizii îşi pot atinge mâinile, defineşte limita contactului fizic cu ceilalţi.

-„distanţa socială" (1,5-3 metri) este distanţa la care se desfăşoară cele mai multe dintre interacţiunile individuale obişnuite, tranzacţiile, afacerile cu aspect formal.

-„distanţa publică"(3-6 metri) este cea la care individul e protejat şi, dacă este atacat, poate deveni defensiv.

 

Efectele invaziei spaţiului vital

Psihologii susţin că oamenii tolerează cu greu pătrunderea străinilor în spaţiul lor personal şi social, iar studiile au arătat că intruziunea în spaţiul intim determină modificări fiziologice şi psihice. Dimensiunea acestei sfere este influenţată de mai mulţi factori: cultura naţională, personalitatea individului, vârsta, sexul etc.

„Dreptul la demnitate al fiecăruia dintre noi presupune inclusiv respectarea spaţiului vital, deoarece atingerile de orice natură, inhalarea mirosurilor altora ne aduc, în mod evident, un prejudiciu", crede Aniela Minu, psiholog clinician. Respectarea spaţiului personal este importantă din cauza implicaţiilor majore asupra comportamentului uman şi asupra performanţelor individuale.

„În zilele noastre, oamenii sunt tot mai stresaţi fizic şi psihic şi mai puţin mulţumiţi de viaţă. Scăderea performanţelor, creşterea stresului psihic, a numărului de comportamente deviante (inclusiv delicte), creşterea agresivităţii verbale şi fizice, a nemulţumirilor faţă de lume şi de viaţă, scăderea calităţii relaţiilor dintre indivizi reprezintă doar câteva dintre efectele invadării spaţiului personal", explică Minu.

Aglomeraţia din mijloacele de transport în comun, de la concerte, din cinematografe atrage în mod inevitabil intruziunea unor necunoscuţi în zona noastră intimă şi personală.

 

Tehnici de apărare

Într-un spaţiu închis este puţin probabil să ne placă necunoscuţii cu care venim în contact. „Uneori este dificil să le întorci spatele, căci nu te poţi mişca. Evident, în aceste condiţii e şi mai dificil să ignori mirosurile, conversaţiile (inclusiv telefonice), atingerile involuntare sau voluntare. Încercăm să ne păstrăm intact acest spaţiu creând o zonă neutră la interacţiunea cu ceilalţi, fie prin întoarcerea privirii, prin interpunerea unui obiect între corpul nostru şi al celui de lângă noi - o servietă sau poşeta drept barieră, lectura unei cărţi sau ascultarea muzicii la căşti", mai spune Aniela Minu.

Sunt oameni care au o toleranţă foarte scăzută la invadarea spaţiului personal, motiv pentru care evită aglomeraţiile şi folosesc maşinile personale.

 

"Creşterea agresivităţii verbale şi fizice, a nemulţumirilor faţă de lume şi de viaţă sunt doar câteva efecte." Aniela Minu, psiholog

 

Reacţii dictate de aglomeraţie, gen şi cultură

Reacţiile faţă de intruşii în spaţiul personal variază în funcţie de tipul de societate în care trăim, dar şi aglomeraţia sau genul reprezintă variabile ce trebuie luate în calcul.

O cercetare făcută de Departamentul de psihologie al Universităţii de Stat din Missouri (Missouri Western State University, SUA) a vrut să evidenţieze reacţiile celor cărora li se viola spaţiul personal în condiţii de densitate mică de persoane - o bibliotecă sau un cinema -, comparativ cu cei la care intruziunea avea loc în condiţii de densitate mare - un aeroport sau un centru comercial.

Pentru experiment au fost folosiţi subiecţi naivi din cele patru amplasamente, de care s-au apropiat persoane la aproximativ 15 centimetri sau chiar s-au aşezat lângă ei, deşi celelalte locuri erau disponibile. Analizând rezultatele, autorii experimentului au realizat că reacţiile participanţilor nu au fost influenţate de densitatea din cele patru locaţii.

Comportamentele măsurate în cazul subiecţilor au fost lipsa de reacţie, îndepărtarea de zona respectivă (părăsirea ei), evitarea contactului vizual, interacţiune verbală şi mărirea distanţei interpersonale. Ipoteza de la care s-a pornit a fost că în spaţii cu densitate mare aceste reacţii la invadarea spaţiului personal sunt mai prezente. Rezultatele experimentului nu o susţin.

Mai mulţi sociologi au explicat că există o mare diferenţă între densitate şi aglomeraţie, prima referindu-se la un concept spaţial, în timp ce a doua reflectă unul psihologic.

Factori spaţiali, sociali şi personali concurează la apariţia aglomeraţiei, o stare psihologică de stres, ce nu are întotdeauna legătură cu densitatea. Diferenţa poate fi ilustrată prin comparaţia dintre un concert rock şi o sală de lectură a unei biblioteci. În prima ipostază, zeci de mii de oameni sunt îngrămădiţi într-un spaţiu relativ restrâns: cu toate acestea, fanii nu resimt aglomeraţia. Alta este însă percepţia unui subiect dacă alţi patru sau cinci stau la masa lui în sala de lectură.

 

Diferenţe de gen

În timp ce stau singuri într-o bibliotecă, studenţii îşi aşază genţile, hainele sau alte obiecte personale pe masă în diverse moduri, pentru a preîntâmpina invadarea spaţiului lor personal.

Bazat pe studii anterioare, experimentul celor de la Departamentul de psihologie de la Georgetown University, SUA, a pornit de la premisa că femeile pun lucrurile personale lângă ele, pentru a proteja acest spaţiu, în timp ce bărbaţii le aşază în faţa lor, pentru că acesta este spaţiul pe care îl valorizează mai mult.

Subiecţii din studiu, 75 de bărbaţi şi tot atâtea femei, toţi studenţi, au fost lăsaţi să se aşeze la mesele din sala de lectură, reieşind că mai puţin de 5% din mese erau ocupate de mai mult de o persoană, la declanşarea experimentului.

Rezultatele finale ale studiului au arătat că un număr de femei semnificativ mai mare decât cel al bărbaţilor au protejat locul de lângă ele, în timp ce bărbaţii au pus lucrurile personale în faţa lor în număr mai mare decât femeile, încercând să-i împiedice pe alţii să se aşeze de celalaltă parte a mesei.

Cercetările asupra spaţiului personal au mai arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la femei decât la bărbaţi.

„Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii Latine, francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decât o fac cei din Statele Unite, englezii sau suedezii. Studiile mai arată că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu cei aparţinând aceleiaşi culturi decât cu cei dintr-o cultură străină", punctează profesorul Ştefan Boncu, de la UAIC.

 

Cel mai des întâlniţi invadatori

Invazia în spaţiul personal poate îmbrăca nenumărate forme, dar cel mai des reclamate, aşa cum le inventariază psihiatrul american Judith Orloff, autoarea cărţii „Emotional Freedom" („Libertatea emoţională", în traducere) sunt următoarele:

 

1 Trăncăneala celor care vorbesc la telefonul mobil în timp ce stau la o coadă.

2 Insistenţa agenţilor de vânzări prin telefon.

3 Muzica la maximum, oamenii care vorbesc tare.

4 Escrocii, escrocheriile şi spammerii de pe internet.

5 Mitocanii de la sala de fitness care nu-i lasă şi pe alţii să lucreze la un aparat.

6 Poluarea atmosferică, parfumul prea tare.

7 Persoanele care ţi se bagă în suflet ca să-ţi spună ceva.

 

Indiscreţia vecinului în comunism

Atunci când se referă la lipsa de respect pentru spaţiul personal, românii invocă adesea educaţia precară. Cercetătorii susţin că e vorba, mai degrabă, despre o altfel de educaţie: cea comunistă.

Dintr-o epocă în care zidurile blocurilor „nu mai ascund arcaşi, ci ochi care «securizează», «observă indiscret» orice mişcare a vecinului sau a trecătorului", arată Codruţa Cuceu, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „George Bariţiu" din Cluj.

În economia comunistă a spaţiului, indiscreţia a fost „acea religie neoficială a societăţii blocurilor", care mai are şi astăzi nenumăraţi adepţi.

 

 

 

Care sunt consecinţele somnului insuficient

 

Adina Radu

Adevarul, 18 nov 2010

 

Privarea de somn creşte nervozitatea

Nopţile pierdute predispun la depresie, la tulburări de memorie, la boli cronice şi chiar la deces. În timpul somnului se produc o serie de procese fizico-chimice care duc la o regenerare a întregului organism, menţinându-ne sănătatea fizică şi psihică, spun specialiştii.

În mod normal, o persoană ar trebui să doarmă circa 7-8 ore pe noapte, iar intervalul ideal de somn este între orele 22 şi 6. Aceasta deoarece în această perioadă se secretă melatonina, un hormon ce asigură odihna fiziologică.

„De o importanţă deosebită este somnul REM (somnul cu vise), deoarece atunci au loc o serie de procese fizico-chimice care duc la o regenerare a întregului organism. Persoanele care au un somn fără vise rezistă mai puţin la stres şi sunt mai obosite în timpul zilei. Pe scurt, somnul este esenţial pentru sănătatea noastră fizică, dar şi pentru cea mentală", spune Luminiţa Anghel, medic specialist pneumolog şi somnolog la Clinica Med-As din Bucureşti.

 

Poate duce la afecţiuni psihice

Cu cât trece mai mult timp fără somn odihnitor, cu atât persoana devine mai irascibilă, deoarece privarea de somn schimbă modul de reacţie al centrilor emoţionali din creier. În plus, lipsa somnului creşte nivelul hormonilor de stres, numeroase studii asociind acest lucru cu apariţia depresiei.

„Somnul insuficient duce în timp la oboseală cronică pe tot parcursul zilei, la tulburări de concentrare şi la dureri de cap. Pe termen lung, acest lucru poate determina apariţia depresiei, agresivitate şi nervozitate excesivă", mai spune medicul Luminiţa Anghel.

 

Risc crescut de boli cronice

Potrivit specialiştilor, un ciclu natural de odihnă corelat cu perioade de activitate fizică influenţează toate funcţiile biologice ale organismului. Atunci când ritmul biologic este dereglat, apar tulburări metabolice, hormonale şi ale presiunii sângelui.

Astfel, persoanele care sunt private de somn în mod regulat sunt mai predispuse către boli cardiovasculare, infecţii, cancer, diabet zaharat sau către obezitate, comparativ cu cele care dorm suficient. În plus, lipsa somnului poate duce la dureri musculare acute, la ameţeli şi la migrene.

 

Scurtează viaţa

Persoanele care dorm mai puţin de şase ore pe noapte prezintă un risc de deces cu 30 la sută mai crescut decât cele care dorm în mod obişnuit şapte sau opt ore, arată un studiu realizat de Societatea Americană Anticancer.

Astfel, somnul insuficient scade imunitatea organismului, precum şi capacitatea acestuia de vindecare în cazul în care a apărut o afecţiune. „Privarea de somn mai mult de trei săptămâni poate duce la deces din cauza scăderii imunităţii, ceea ce favorizează apariţia infecţiilor", meţionează Luminiţa Anghel.

 

Scade capacitatea de memorare

Lipsa somnului duce la o încetinire a activităţii neurotransmiţătorilor din creier, ceea ce poate fi asociat cu tulburări de concentrare şi de memorare.

Astfel, potrivit specialiştilor, somnul este implicat în procesele cognitive ale memoriei şi, de aceea, atunci când ne trezim, reuşim să înţelegem mai bine informaţia acumulată înainte de a adormi. În plus, în timpul somnului, informaţia inutilă este ştearsă, iar cea importantă este mai bine întipărită, dezvoltându-se memoria de lungă durată.

 

Pericol de accidente

Cercetătorii au demonstrat că somnul insuficient şi neodihnitor scade capacitatea de reacţie, o persoană care nu doarme începând

să-şi piardă autocontrolul şi să fie mai puţin atentă. De altfel, statisticile arată că 20 la sută din accidentele rutiere grave pot fi puse pe seama acestui factor.

 

Cum putem dormi mai bine

Pentru a combate tulburările de somn, trebuie să se respecte câteva reguli înainte de culcare. Astfel, înainte de a merge la culcare este indicat să luăm o cină uşoară, să desfăşurăm activităţi relaxante precum o baie caldă sau să citim o carte, să aerisim camera şi să alegem o pernă şi o saltea confortabile.

De asemenea, este indicat să mergem la culcare la aceeaşi oră în fiecare seară şi să evităm fumatul, cafeaua, ceaiul negru şi alcoolul cu câteva ore înainte de momentul alocat somnului.

 

 

 

Cum te lupţi cu hărţuirea sexuală la locul de muncă

 

Oana Crăciun

Evenimentul Zilei, 18 noiembrie

 

Multe femei tratează hărţuirea ca pe ceva banal, însă specialiştii susţin că agresorul trebuie înfruntat, cu probe şi martori, dacă e cazul. Unele victime care suferă în tăcere ajung chiar la sinucidere.

 

Angajaţii cei mai expuşi la riscul de violenţă la locul de muncă sunt profesorii, personalul medical, asistenţii sociali, inspectorii, vânzătorii şi alţi angajaţi din sectorul comerţului cu amănuntul, dar şi angajaţii în sectorul relaţiilor cu publicul, potrivit unui ghid realizat de Liga Română pentru Sănătate Mintală (LRSM), cu fonduri europene.

Însă studiile arată că femeile cad victimă hărţuirii la locul de muncă cel mai des. Ghidul mai arată că multe dintre femei nu recunosc hărţuirea sexuală şi o tratează ca pe un lucru banal.

Un fel de mecanism intern le ajută să facă faţă unei astfel de situaţii: prin ignorare şi prin negare. Însă specialiştii LRSM susţin că cel mai bine este să înfrunţi atât situaţia, cât şi agresorul, fiind necesară şi în ar marea cu cât mai multe probe împotriva hărţuitorului, în cazul în care se ajunge într-o comisie de disciplină sau în instanţă.

 

Efectele merg de la ruinarea carierei până la sinucidere

Motivul este simplu: în caz contrar, o situaţie de hărţuire perpetuată poate distruge cariera unei femei şi o poate duce direct la depresie. "Expunerea la agresivitate sau la hărţuire sexuală duce la anxietate, furie, insomnie, mergând până la depresie, fiind nevoie de sprijin psihiatric pentru a evita un suicid. De cele mai multe ori, persoana hărţuită nu mai poate face faţă sarcinilor de la serviciu şi ajunge să renunţe la job, la cariera pentru care a muncit ani la rând", explică directorul executiv al Ligii Române pentru Sănătate Mintală, Raluca Nica.

Ghidul realizat de cei de la LRSM arată că violenţa la locul de muncă se poate manifesta sub forma presiunii şi a expunerii unui angajat la hărţuire psihologică - "acţiuni repetate de critică, remarci negative, izolare, răspândirea bârfelor sau ridi culizarea persoanei respective".

La fel de bine însă se poate transforma în agresivitate, văzut ca "un comportament ofensiv prin încercarea de a submina un angajat într-un mod răutăcios, răzbunător, plin de cruzime şi umilitor".

Victima este discreditată sistematic pentru a elimina orice susţinere pentru ea, astfel încât să-i fie distrusă reputaţia. Pe scurt, violenţa se poate traduce prin abuz verbal - înjurături, blesteme, insulte, comportament ameninţător - ameninţarea cu pumnul, aruncarea de obiecte, mergând până la abuzuri fizice - îmbrâncire, lovire.

Autorii ghidului vin şi cu câteva sfaturi. În primul rând, cei aflaţi într-o astfel de situaţie trebuie să se întrebe dacă sunt de acord cu astfel de comportamente, dacă sunt inconfortabile, dacă afectează demnitatea sau nu. La fel de important este să înfrunte agresorul: să spună clar că se simte hărţuit/ă, să-i ceară să înceteze şi să fie tras la răspundere, dar şi să-i expună comportamentul inadecvat celorlalţi colegi din companie.

Este important ca în discuţiile cu agresorul, victima să "dea greutate spuselor prin limbajul corpului, care arată respect de sine: contact vizual, capul sus, umerii în spate, o privire serioasă şi gravă", se arată în ghid.

 

În paralel, este important ca victima să ţină o evidenţă scrisă, în cazul în care vrea să facă plângere la un moment dat, dacă nu se rezolvă situaţia cu vorba bună.

 

Jurnalul personal, fotografii şi e-mailuri, probe în proces

"Trebuie să faci fotografii sau să păstrezi copii după orice material ofensiv la locul de muncă. Ţine un jurnal în care să scrii informaţii detaliate cu privire la hărţuirea sexuală. Notează datele, conversaţiile, frecvenţa momentelor de hărţuire. Fă rost de copii ale evaluărilor tale la locul de muncă (inclusiv evaluarea performanţelor) şi ţine-le acasă", susţin specialiştii în ghid.

Trebuie puse bine şi toate scrisorile de recomandare, de mulţumire, premiile, tot ce poate arăta performanţele în muncă. Este esenţial să stabileşti limite foarte clare la locul de muncă, mai spun specialiştii. Concret, e bine să spui un NU foarte clar "atunci când ţi se cere să mergi în anumite locuri, să faci anumite lucruri, să răspunzi la întrebări sau să fii pusă într-o situaţie care nu te fac să te simţi confortabil".

La fel, este bine să vorbeşti despre problema cu agresorul cu o colegă de încredere "pentru a te asigura că poate fi martoră oricărei situaţii în care eşti hărţuită sexual", persoană care poate ajuta şi mai târziu în cazul unei plângeri formale.

De asemenea, în cazul unui viol sau a oricărei agresiuni fizice, este indicată vizita la un medic pentru a obţine un certificat medico-legal, esenţial în cazul unui proces în instanţă.

 

SFATURI PENTRU ANGAJATORI

 

Hărţuirea sexuală scade eficienţa angajaţilor la locul de muncă

Ghidul realizat de specialiştii de la Liga Română pentru Sănătate Mintală conţine şi o serie de sfaturi destinate angajatorilor. În primul rând, aceştia "trebuie să conştien tizeze că e responsabilitatea lor legală să asigure un mediu de lucru securizat, care să fie liber de orice formă de violenţă şi discriminare".

În plus, susţin specialiştii, violenţa scade eficienţa muncii şi duce la absenteism cauzat de bolile celor afectaţi. Ca atare, ei recomandă adoptarea unei politici complete cu privire la hărţuirea sexuală, care să conţină proceduri şi pedepse foarte clare sub sloganul "toleranţă zero", care să fie puse la dispoziţia fiecărui angajat din companie. Aceştia trebuie să fie instruiţi pentru a conştientiza efectele violenţei, iar toate plângerile primite trebuie luate în serios, cu păstrarea confidenţialităţii.

 

 
Psihologie