PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 78 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
Despre nasterea constiintei de sine la copil

 

 

 

 


DESPRE NAŞTEREA CONŞTIINŢEI DE SINE LA COPIL:

FAŢETELE EULUI


Valentina Golumbeanu


Constiinta de sine si, mai apoi, identitatea de sine se formeaza si se dezvolta in timp, intr-un amplu proces de integrare – mai intai la nivel senzorial, perceptiv si motric, a celor mai timpurii experiente care succeda nasterea si, apoi, prin introiectarea si internalizarea tuturor impresiilor si observatiilor copilului despre lumea in care fiinteaza si despre sine. Impresiile despre sine apar ulterior impresiilor despre lume, deoarece copilul abia nascut nu este nicidecum constient de sine. In primele momente de dupa nastere lumea i se prezinta acestui micut om, ca fragmentata si disparata, stridenta prin multitudinea si opulenta stimulilor cu care ea il bombardeaza. Spunem ca lumea i se prezinta disparata si disociata, deoarece, in primele zile de dupa nastere, constiinta copilului este asaltata si intesata exclusiv de senzatii (trebuie mentionat faptul ca, la omul adult nu exista senzatii in stare pura, cu exceptia anumitor stari patologice, in special in tulburarile neuropsihice, caracterizate prin deficitul de integrare gnozica (agnozii, afazii)) – acestea neelaborate inca si informandu-l despre calitatile separate ale obiectelor si stimulilor din jurul sau, si nu despre unitatea si integralitatea lumii in care tocmai a sosit. Senzatiie pot fi comparate, prin raportare la existenta materiala, palpabila, cu atomul – ele fiind unitatile idivizibile ale vietii psihice. Fiecare senzatie in parte ne informeaza despre o anumita calitate sau proprietate, luata in sine, a unui obiect, fapt sau fenomen. O anumita senzatie ne informeaza despre o anumita culoare a unui obiect, o alta – despre caliatatea unui sunet auzit, sau despre depsre gustul ori mirosul unui aliment, sau despre o anumita calitate a texturii unui material (moale, sau fin, sau neted, etc), s.a.m.d. Cu alte cuvinte, in primele saptamani de viata copilul percepe informatii disparate despre lumea in care se afla. Dar, contrar aparentelor, senzatiile, ca procese de prelucrare primara a informatiilor, presupun un mare grad de complexitate si de elaborare, ele constituind practic prima experienta psihica a fiecarui individ si, totodata, piatra de temelie, fundatia sau “caramizile” din care si pe care se va consolida intreaga viata si functionare psihica ulterioara. Astfel, pe masura ce procesul de mielinizare a fibrelor asociative din cortex se definitiveaza, iar conexiunile interneuronale se stabilizeaza, fiecare senzatie va sintetiza cu celelalte, precum si cu urmele lasate de excitantii anteriori, intr-un proces fuzional care genereaza un produs nou cu proprietati emergente (“intregul este mai mult decat suma partilor”) – complexul perceptiv. Abia acum copilul va putea percepe cu adevarat si va putea surprinde fiecare obiect in parte cu toate calitatile lui, surprinse simultan in campul constiintei sale.

Elaborarea primelor perceptii este conditionata, evident, de dezvoltarea cerebrala si de dezvoltarea conexiunilor dintre ariile de proiectie corticala, ele (perceptiile) reprezentand un proces complex la care, initial vor participa un numar redus de analizatori, printre care, in mod special, cel vizual si cel gustativ. Dezvoltarea perceptiilor vizuale depinde in mare masura de dezvoltarea anumitor segmente ale analizatorului vizual (in mod special a retinei, a cristalinului si a nervului optic), finalizata cu marirea campului vizual al copilului (vederea de aproape si de departe, perceperea culorilor) si cu instalarea vederii binoculare. Aceasta evolutie are loc, aproximativ, pe la varsta de 3 – 4 luni, iar cercetarile moderne demonstreaza ca acesta este si debutul primelor perceptii complexe asupra obiectelor, cand copilul poate surprinde integralitatea, unitatea si structuralitatea lor – fiind atras mai intai de configuratia de ansamblu a obiectelor, si mai apoi de detalii. Acesta este, bineinteles, si momnetul in care copilul poate face distinctia dintre obiect si fond perceptiv. Ulterior dezvoltarii vederii binoculare si a perceptiilor vizuale complexe, va incepe consolidarea “arcului” oculo-motor, pe la 4 – 5 luni aparand gestul de apucare (intinde mainile dupa obiectele aflate in fata sa si le apuca) si dezvoltandu-se motricitatea voluntara.

Pe baza primelor perceptii se vor forma in scurt timp reprezentarile, la inceput avand un caracter rudimentar si primar, schematic si neelaborat. Dar, pe masura ce perceptiile copilului asupra lumii din jurul sau se imbogatesc si se diversifica, crescandu-si gradul de complexitate si de “acoperire” (surprinzand din ce in ce mai multe dimensiuni ale realitatii), perspectiva asupra lumii va creste, sub ochii uimiti ai copilului, si-si va gasi cai din ce in ce mai evoluate de reprezentare, la nivel mental, a tuturor realitatilor pe care el le poate percepe in starea de veghe. Astfel, el va putea incepe sa-si reprezinte la nivel mental oameni, obiecte, lucruri sau fenomene din trecut, fara ca ele sa se mai infatiseze aievea in fata ochilor, dar pastrand totusi constiinta faptului ca ele, atunci cand sunt reprezentate, exista doar “inauntru, in capul sau”, fara a fi proiectate concret in realitatea lumii prezente. Astfel, reprezentarile devin primele unitati mnezice, puntea dintre momentul trecut si momentul prezent, facand totodata, prin inaltul nivel de procesare si elaborare pe care il ating, saltul calitativ de la procesele primare de prelucrare a informatiilor (senzatii, perceptii), la cele secundare – cu alte cuvinte, la gandire, memorie, imaginatie, limbaj (spunem despre acestea ca sunt secundare, deoarece le succed si se bazeaza pe primele). Cu alte cuvine, putem afirma cu tarie ca, intr-adevar “Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu” (Lat. - “In intelect nu se afla nimic care sa nu fi fost mai intai in simturi”.).

“Nasterea” reprezentarilor constituie primul semn de continuitate a vietii psihice, care va incepe sa delimiteze in mintea copilului momentele trecute de momentele prezente si sa afirme continuitatea existentiala a lumii si a obiectelor, chiar si atunci cand ele sunt ascunse privirii sale. Astfel, in intervalul 5-6 luni – 1 an se instaleaza, ca certitudine a copilului asupra continuitatii lumii in care traieste, permanenta obiectului – el va invata ca un obiect sau o persoana exista chiar si atunci cand el nu o vede ca atare. Iata cum ia nastere, prin urmare, “constiinta de altul” si cum copilul devine constient de tot ceea ce il inconjoara. Constiinta asupra obiectelor si asupra celorati se dezvolta inaintea constiintei de sine, dar dobandirea capacitatii de a manipula obiecte si a experientei de a fi centrul de interes al celorlalti va atrage atentia copilului asupra … lui insusi. Astfel va incepe sa se “cladeasca” constiinta de sine, care, la inceput va avea o puternica baza senzoriala, fiind mult mai aproape de fiziologic, decat de intelectual sau spiritual.

Primele impulsuri ale copilului, devenit constient de lumea din jurul sau, vor fi de explorare si tatonare, in aceasta prima faza (cand libertatea sa de miscare este mult restrictionata de limitele micutului corp nedeprins inca sa-si gestioneze si sa-si orienteze reactiile si actiunile) simtul tactil si cel gustativ fiind de o extrema importanta pentru el si, totodata, o importanta sursa de satifactie. El va cauta sa pipaie, sa atinga si sa “guste” totul, ducand aproape orice obiect pe care il va apuca, la gura. In acelasi timp, copilul va intra in contact si va incepe sa fie constient de senzatiile intero- si propriocepive, legate de nevoile fundamentale, de functionarea organelor interne si de influientele externe (cald, frig, etc). Pe langa constientizarea lumii (care, in acest stadiu este, evident, extrem de redusa pentru el), constientizarea proprioceptiva si propriokinestezica constituie primul pas pe care copilul il face catre cladirea unui EU interior, fidel realitatii si intim asumat.

Constentizarea proprioceptiva/propriokinestezica reprezinta, de fapt, punctul de plecare catre starea de constiinta asupra unitatii si integralitatii Eului corporal, ca nucleu principal al eului si avand ca “sateliti” adiacenti urmatoarele segmente: eul biografic, eul material, eul social, eul epistemologic, eul axiologic si eul spiritual. Toate aceste “fatete” ale eului dau continuitate si sens vietii psihice a individului si permit aparitia, in cursul unei dezvoltari ontogenetice normale, a constiintei de sine – o structura cu un continut latent (toate informatiile despre noi insine, din trecut si din prezent, pe care le-am inregistrat in contul unui eu biografic si a unei memorii latente, dar pe care nu le reactualizam permanent) dar cu un proces dinamic, care se traduce prin starea de vigilenta si care ne permite sa fim in permanenta constienti de starea de functionare fiziologica (starea de “bine” sau de disconfort interior) si psihica (toata paleta de trairi emotionale, cu un spectru larg de tonalitati, osciland de la extrema pozitiva la extrema negativa). Cu alte cuvinte, constiinta de sine ne permite, printre altele, sa fim permanent in contact cu nevoile noastre – atat fiziologice, cat si psihologice, asigurand o buna echilibrare si armonizare a nevoilor de functionare ale acestui sistem holistic, “bio-psiho-social” (omul).

Un exemplu de dizarmonie generalizata provocata de o constiinta de sine slaba apare la persoanele cu intarziere in dezvoltarea psihica (la care, prin urmare, nu s-a dezvoltat inca aceasta constiinta de sine), in cazul carora dispozitiile afective negative descriu o stare negativa de spirit cvasi-permanenta, datorata disconfortului si frustrarii generale, determinate de incapacitatea proprie de a identifica, numi si satisface propriile nevoi.

Constiinta de sine are insa mult mai multe fatete si face referire la o multitudine de continuturi diferite – ea ne tine in contact (acumuland in permanenta date despre noi) nu numai cu fizilogicul si cu afectivul, ci si cu vasta retea de procese si continuturi cognitive, permitandu-ne, astfel, sa fim constienti de eficienta noastra intelectuala, de calitatea si fiabilitatea proceselor noastre de procesare cognitiva, de stabilitatea si operativitatea mnezica, de stabilitatea si distributivitatea atentiei, de bagajul de achizitii teoretice si practice, etc (eul epistemologic).

Constiinta de sine ne mai permite ca, in baza unei educatii adecvate, sa fim permanent constienti de pozitia noastra in fata celorlalti, de raporturile dintre noi si ceilalti si ne ajuta sa abordam conduite, atitudini si comportamente adecvate contextului social si sa ne pozitionam corect in grupurile de apartenenta (eul social).

Prin urmare, asa cum spuneam mai devreme, la nasterea si dezvoltarea constiintei de sine concura toate aceste euri, primul dintre ele care se contureaza in cursul unei dezvoltari tipice fiind eul corporal [ “(Eu) sunt”]. Imediat dupa el se dezvolta eul biografic (“Cine sunt?”) si cel material (Eu am) si apoi, mai tarziu, prin ramificarea si imbogatirea conexiunilor dintre copil si mediu - eul social (Eu si ceilalti), eul epistemologic (Eu cunosc), eul axiologic (Eu ma indoiesc) si, in ultima instanta, cel mai complex – eul spiritual (Eu cred).

 

 

Articolul poate fi descarcat in format pdf la rubrica Articole – Psihologia copilului

 


 

Comentarii (0)Add Comment

Scrie comentariu
Trebuie sa fii logat ca sa poti posta comentarii. Daca nu ai inca un cont, inregistreaza-te!

busy
 
Psihologie