PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 59 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
Aparitia si evolutia conceptului de stress

 

 

 

 

APARITIA SI EVOLUTIA CONCEPTULUI DE STRES


Valentina Golumbeanu

 

1. Repere istorice: Cannon si Selye ● 2. De la conceptul general de stres la conceptul de stres psihic ● 3.Delimitare conceptuala: distress si eustress

1. Repere istorice: Cannon si Selye.

Reactia de panica. In 1920 Walter Cannon, care efectua studii asupra fenomenelor de reactivitate emotionala, a pus pentru prima data in evidenta reactiile fiziologice ale organismului confruntat cu o stare de alerta intensa – care poate fi determinata fie de panica (ca rezultat al constinetizarii unui pericol iminent), fie de furie. In cadrul experimentelor sale, Cannon a descoperit ca organismul reactioneaza foarte intens la aceste stari de alerta, printr-o serie de modificari psihofiziologice, neurovegetative si endocrinologice. Aceste modificari se produc simultan (sau aproape simutan), descriind un set complex de simpotme - sindrom pe care el l-a numit reactia de panica. Rezultatul acestor modificari psiho – neuro – fiziologice au fost numite generic de catre Cannon drept raspunsul de lupta sau de fuga.

Vom prezenta, in cele ce urmeza, pe scurt, in ce consta reactia de panica si, respectiv modificarile neuro-fiziologice implicate de aceasta.

Din punct de vedere fiziologic, organismul uman reactioneaza in mod similar pentru toti indivizii, indiferent de factorii stresori care actioneaza asupra noastra – de la stresul cotidian la locul de munca, pana la confruntarea cu un agresor periculos. In situatiile stresante schema de raspuns a organismului consta intr-o activare fiziologica, ce antreneaza o serie de modificari somatice si neurovegetative, ca rezultat al sesizarii retelei simpatice a sistemului nervos vegetativ si care pregateste organismul pentru situatiile potential periculoase, prin angajarea acestuia in eliberarea de energie. In acest scop metabolsimul se accelereaza, provocand:

- cresterea tensiunii arteriele si a ritmului cardiac;

- accelerarea ritmului respirator - splina elibereaza mai multe hematii pentru a ajuta transportul de oxigen;

- dilatarea pupilelor;

- intensificarea transpiratiei si diminuarea secretiilor salivare si mucoase;

- cresterea concentratiei de zahar (glucoza) in sange – eliberat de catre ficat, pentru a creste cantitatea de energie; deasemenea, acesta stimuleaza conversia grasimilor si proteinelor in zahar;

- coagularea sanguina mai rapida, in cazul ranirilor, realizata prin contractarea vaselor sanguine de suprafata;

- in acelasi timp, maduva osoasa produce mai multe leucocite, pentru a participa la reactia de aparare a organismului;

- diminuarea motilitatii tractului intestinal – sangele este redirectionat, de la stomac si intestine, catre creier si musculatura scheletica;

- oripliatia (erectia parului epidermic).

Observam, asadar, ca in timp ce unele functii neesentiale se diminueaza (cum este cea digestiva), altele, esentiale pentru a ajuta organismul sa depaseasca situatia de criza, se accelereaza – cum ar fi eliberarea de energie (prin sinteza glucozei), irigarea abundenta a creierului si a muschilor, oxigenarea deasemenea abundenta a creierului (prin cresterea ritmului respirator).

Cannon a considerat aceste manifestari ca reprezentand o perturbare a homeostaziei, adica o dezechilibrare a mediului intern al organismului sub actiunea unor conditii externe, paramaterii de functionare bio-fiziologici ai acestuia modificandu-se considerabil. Cum homeostazia este un principiu inscris in instinctul de conservare al tuturor speciilor, se pare ca si reactia de panica este un principiu universal, comun regnului animal.

Sindromul general de adaptare. In 1946 Hans Selye a continuat studiile asupra reactiei de panica, analizand modul in care aceasta se modifica la animalele care sunt supuse permanent starii de alerta (prin aplicarea de socuri electrice consecvente). In acest context el a observat ca apare un fenomen de adaptare pe termen lung a organismului, concretizat in faptul ca organismul continua sa produca foarte multa adrenalina – hormon care intretine reactia de urgenta in organinsm, iar individul poate fi mobilizat foarte rapid, atunci cand situatia o impune.

In aceeasi perioada, fara a mentiona inca termenul de stres, H. Selye publica un articol despre tendinta organismului de a reactiona stereotip la diferiti agenti chimici, fizici si biologici, descriind aceastã tendintã sub denumirea de "sindrom general de adaptare", ea cuprinzand totalitatea mecanismelor nespecifice (considerate astfel tocmai pentru cã ele apar la oricare dintre agentii mentionati), capabile sa asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în fata agresiunii care-i ameninta integritatea morfologicã sau a constantelor sale umorale. Geneza conceptului de sindrom general de adaptare este legatã de observatia lui Selye ca boli complet diferite, dincolo de manifestarile specifice, au un corolar de manifestari comune: stare generalã alterata, inapetenta, tulburari digestive, dureri articulare si musculare, febra etc.

Ulterior, Seyle defineşte stresul ca fiind un ansamblu de reacţii al organismului uman faţă de acţiunea externă a unor agenţi cauzali (fizici, chimici, biologici şi psihici) constând în modificări morfo-funcţionale, cel mai adesea endocrine, el aparand in momentul in care se produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului şi posibilităţile de răspuns reale ale individului. Orice factor susceptibil de a produce acest dezechilibru, fie el de origine fizica, chimica, infectioasa sau psihologica, este numit de Seyle „agent stresor” – termenul de stres desemnand numai reactia organismului la agentul agresor, dar nu si factorul stresor in sine. Dupa Seyle, acest raspuns, nespecific, este legat de mecanismele neuroendocrine. In orice caz, indiferent care ar fi natura si originea agentilor stresori, organismul isi mobilizeaza toate resursele si mecanismele de aparare pentru a le putea face fata.

În cazul în care agentul stresor are o acţiune de durată, putem vorbi deja despre sindromul general de adaptare care presupune o evoluţie stadiala – si Seyle descrie trei stadii ale evolutiei sindromului general de adaptare:

Primul stadiu este cel al reactiilor de alaram si cuprinde:

a) faza de şoc, când se produc numeroase modificari fiziologice (hipotensiune, hipotermie etc);

b) faza de contraşoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor din faza de şoc, fiind in special de natura endocrina.

Stadiul al doilea este cel de rezistenţă specifică (de revenire) - după primul contact cu agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, desi mai persista inca modificari specifice stadiului anterior, în special de la faza de contraşoc.

Stadiul al treilea este cel de epuizare, perioada in care aproape toate resursele adaptative ale organismului scad. Adaptarea nu se mai realizeaza din cauza scăderii reacţiilor de tip vegetativ si se evidentiaza consecinţele negative ale acţiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.

Ulterior, numerose studii au demonstrat faptul ca socurile afective puternice sau supunerea pe trermen lung la situatii stresante pot provoca alterarea sau destructurarea mecanismelor de aparare a organismului impotriva bolilor si, pri urmare, cresterea riscului de a contacta diferite afectiuni, inclusiv cancerul.

 

2. De la conceptul general de stres la conceptul de stres psihic

Conceptul general de stres exprima, dupa cum am specificat in paragrafele anterioare, un sindrom global, multisimptomatic, dar in acelasi timp, difuz si nespecific, aparut ca urmare a modificarii principiior de functionare si a parametrilor homeostatici ai organismului. Stresul in sine este resimtit ca o stare generalizata de disconfort fizic si psihic, cu toate ca actiunea directa a agentului stresor (agresor) poate avea efecte localizate si specifice (leziunile, contuziile, arsurile, traumatismele, afectiunile anumitor organe etc). De aceea, conceptul general de stres este inteles ca reprezentand rezonanta pe care o anumita suferinta specifica sau amenintare la adresa „starii de bine genrale” o produce in intreg organismul. Pe de alta parte, prin conceptul de sindrom general de adaptare, intelgem ansamblul mecanismelor puse in functuine de catre organism in vederea depasirii crizei, a impasului sau a dificultatii, in vederea restabilirii echilibrului bio-psihic si a indeplinirii cerintelor specifice de autoconservare.

Desi biologicul si psihologicul reprezinta doua modalitati de manifestare sau exprimare a aceleiasi realitati, si chiar daca ele sunt indisolubil unite prin legile interdependentei si interactiunii, cele doua dispun de principii proprii de functionare si de auto-guvernare, chiar daca aceste principii sunt similare. Prin urmare, asa cum organismul isi mentine starea de echilibru intern prin intrmediul homeostaziei, in mod analogic, psihciul isi mentine o stare de echilibru intern prin procesul de echitimie.

Conceptul de stres psihic descrie disconfortul psihologic resimtit ca urmare a perturbarii echitimiei, adica a echilibrului psihic interior, sub actiunea unor factori stresori, endogeni sau exogeni. El se concretizeaza „printr-o stare de tensiune, incordare sau disconfort, determinata de agenti afectogeni cu semnificatie negativa, de frustare sau reprimare a unor stari de motivatie (trebuinte, dorinte, aspiratii) de dificultatea sau imposibilitatea rezolvarii unor probleme” (Golu, M).

Stresul psihic poate fi cauzat atat de factori de natura pur psihologica – frustrarea, anxietatea, agresivitatea, situatiile existentiale problematice, cat si de factori de natura fizica (zgomotele puternice, lumina puternica sau, din contra, intunericul, caldura excesiva etc), chimica (anumite mirosuri sau gusturi etc) sau biologica (starea de boala). Din aceasta perspectiva, a naturi psihologice sau non-psihologice a factorilor determninati ai stresului psihic, acesta poate fi impartit in doua categorii:

a) stres psihic primar – cand el este cauzat de incidente in sfera psihicului;

b) stres psihic secundar – cand el reprezinta o reactie de insotire a unu stres fizic, biologic, de constientizare a afectiunii somatice, concretizandu-se intr-o serie de concomitente afective ale unor manifestari somatice.

 

 

Articolul poate fi descarcat in format pdf la rubrica Articole – Psihologie clinica & Psihoterapie

 

 

Comentarii (0)Add Comment

Scrie comentariu
Trebuie sa fii logat ca sa poti posta comentarii. Daca nu ai inca un cont, inregistreaza-te!

busy
 
Psihologie