PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 128 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
"Psihologul" noul organ al APR si CPR ...

 

 

 

„Psihologul” noul organ al APR şi CPR ... şi alte amănunte de la Adunarea Generală APR

 

 

Cu ocazia ultimei conferinţe naţionale desfăşurate la Iaşi (23-26 sept 2010) am aflat un lucru cu adevarat uimitor ... APR şi CPR au organ ... şi nu unul oarecare ci unul numit „Psihologul”. Este vorba bineînţeles de revista cu acelaşi nume lansată cu această ocazie care se doreşte a fi „organul” oficial al celor două ... Oricum numele spune multe şi ne poate da o bună ideea despre modul în care cele două, hai să le zicem „instituţii”, îi văd pe cei care constituie practic toată baza lor - psihologii – ei sînt doar organe ... Laughing ... ca să nu spunem altfel.

 

Să mai spunem că expresia folosită are şi alte conotaţii care ţin de unele vremuri nu foarte îndepărtate, cînd se vorbea în mod curent de „organe de partid şi de stat, organul partidului” etc. Se pare că pentru unii acea epocă este destul de vie, cel puţin la nivel de limbaj. În altă ordine de idei, ştim din înţelepciunea populară, ca degeaba ai organ dacă nu ai ... coaie ... adică exact ce lipseşte APR.

 

Trecînd peste această introducere să spunem că odată cu Conferinţa Naţională de Psihologie, a avut loc şi un fel de Adunare Generală a Asociaţiei Psihologilor din România (APR). Spun „un fel” pentru că o astfel de adunare se convoacă pentru membrii asociaţiei şi sincer nu ştiu cîţi din cei prezenţi în sală (să zicem 70 de persoane maxim) mai sînt membri de facto (adică au cotizaţia achitată la zi).

 

Domnul Mircea Miclea a făcut o prezentare în mare a problemelor cu care se confruntă la ora actuală APR şi a unor eventuale soluţii:

  1. Deficitul financiar
  2. Desfiinţarea APR
  3. Redefinirea APR
  4. Organizarea Adunării Generale a APR odată cu cea a CPR (Colegiul Psihologilor)
  5. Apariţia unui „organ” oficial al APR

 

apr

 

1. Deficitul financiar

 

După cum spunea domnul Mircea Miclea, actualul preşedintele APR, la preluarea asociaţiei, în 2006, asociaţia prezenta un deficit financiar de vreo 20.000 Ron, actualmente el fiind redus la vreo 5.000 de ron care urmează să fie acoperiţi dintr-o sponsorizare sau ceva de genul asta.

 

Nota bene că s-au redresat finanţele asociaţiei dar problema cea mai arzătoare, din punctul meu de vedere, este că această asociaţie nu a facut niciodată public un bilanţ financiar, în care să se arate ce se întîmplă cu banii de-a lungul unui an. Asta ar însemna ca cel puţin membrilor să le fie prezentată o situaţie reală cu venituri şi cheltuieli, ca să se poată vedea clar de unde vin banii dar şi pe ce anume s-au cheltuit. În fond sînt banii lor, deci mi se pare normal ca ei să poată şti ce se întîmplă cu ei.

 

 

2. Desfiinţarea APR

 

La ora actuală APR a ajuns într-o situaţie ingrată – a ramas practic fără membri. Din cei aproximativ 4600 de membri înscrişi, în septembrie 2010 plătiseră cotizaţia circa 80. În plus, faptul că CPR a preluat atribuţiile principale, face ca APR să aibă o problemă de existenţă. Psihologii pe de o parte cotizează la CPR, iar pe de altă parte se înscriu în asociaţiile de ramură, deoarece consideră că sînt mai bine reprezentaţi acolo. În felul acesta APR a ajuns sa nu mai reprezinte nimic pentru psihologi.

Drept urmare una dintre soluţii ar fi desfiinţarea APR şi preluarea de către a CPR a patrimoniului şi a atribuţiilor.

 

 

3. Redefinirea APR

 

O altă soluţie ar fi redefinirea APR ca asociaţie, aceasta implicînd în mod obligatoriu schimbarea statutului. Ideea ar fi ca asociaţia să promoveze cercetarea ştiinţifică, ocupîndu-se de controlul ştiinţific al serviciilor psihologice şi să preia formarea continuă.

De asemenea, o altă idee ar fi crearea unei taxe comune APR + CPR, iar cei care se înscriu în CPR să devină automat şi membri APR cotizaţia urmînd să fie şi ea plătită în comun.

 

 

4. Organizarea Adunării Generale a APR odată cu cea a CPR

 

Un alt punct slab este modul în care este prevăzut a se organiza Adunarea Generală (AG) a APR, care face practic imposibilă desfăşurarea acesteia. O soluţie ar fi ca adunarea generală a APR să se desfăşoare concomitent cu cea a CPR, cei 2 preşedinţi urmînd să se aleagă în aceeaşi zi.

 

Acum, fără să fiu considerat cîrcotaş, dar la cei 80 de membri plătitori cîţi au mai ramas, se poate face AG pe chat, sau pot face un grup pe Yahoo şi să facă acolo votarea.

 

Trecînd acum la discuţia despre soluţiile posibile, putem spune că de fapt ele sunt două: Desfiinţarea sau Redefinirea. În continuare o să încerc să rezum principalele puncte de vedere, citatele fiind aproximative.

Domnul Marian Popa „Ştiam din momentul în care s-a făcut Legea CPR că APR nu este funcţională în virtutea statutului”.

 

Ca declaraţie este interesantă, dat fiind că domnul Popa, din cîte ştiu, a fost unul din cei implicaţi direct în elaborarea actualei legi. Practic el ne spune că se ştia că APR se va duce de rîpă, dar nu le-a păsat. Ei şi-au creat o jucărie proprie (CPR) prin care s-au situat frumos la statutul de „băieţi deştepţi” ai psihologiei româneşti. Şi după ei potopul …

 

Pe de altă parte tot domnul Popa subliniază că nu este de dorit desfiinţarea APR, dar „o taxă comună ar însemna practic obligativitatea de a deveni membru APR în cazul în care cineva vrea să fie doar la CPR”, ceea ce nu ar fi tocmai corect. Soluţia indicată de domnia sa (a 3-a soluţie ca să zicem aşa) ar fi ca APR să se transforme într-o asociaţie de asociaţii, adică toate asociaţiile psihologilor din ţara să fie înscrise automat în APR.

Obiecţia domnului Miclea la această propunere a fost că în felul asta s-ar crea de fapt o suprastructură care nu ar aduce nimic în plus, în schimb ar îngreuna funcţionarea asociaţiilor de ramură. E o observaţie absolut întemeiată, pentru că deşi ideea de superasociaţie pare interesantă, ar trebui stabilit foarte clar care ar fi rolul ei. Or la capitolul asta sincer nu vad nici un rol pentru APR.

 

O altă obiecţie, de astă dată personală este faptul că doar aparent se rezolvă problema pentru că de fapt eu mă înscriu într-o asociaţie şi devin automat şi membru APR – de fapt problema rămîne aceeaşi –devin automat membru APR chiar dacă nu vreau. În plus dacă sunt membru în mai multe asociaţii înseamnă că plătesc de mai multe ori cotizaţia la APR.

 

Unul din apelurile pentru sprijinirea APR a fost „să nu stricăm ce s-a realizat pînă acum”. Păi sincer vorbind, ce dracu s-a realizat: patrimoniul e varză, cu un deficit de 5000 Ron, mai există doar vreo 80 de membri plătitori, iar singura funcţie a APR este cea de „Agenţie de ştiri a CPR” – de la ea primim acele mailuri cu cursuri, conferinţe, apariţii editoriale etc.

 

Protocolul de colaborare APR – CPR

 

Asta ar fi a 3-a sau a 4-a solutie, că nu mai ştia nimeni ce şi cum. Se pare că împărţirea iniţiala a fost: CPR – partea profesională, APR partea ştiinţifică. Asta cel puţin ca intenţie

 

Problema reală este cum le desparţi, şi cum faci ştiinţă fără bani ?

 

Alte soluţii rezultate în urma discuţiilor:

- APR să ofere avantaje (biblioteci online etc)

- Să permită firmelor să devină membri

- Să supravegheze CPR

 

Soluţiile sunt interesante, dar rămâne de văzut cine le-ar pune în practică. Ideea este că o asociaţie trebuie să şi ofere altceva membrilor săi, în afară de simpla calitate de membru.

 

În final s-a propus ca „soluţie” o înntîlnire comună APR – CPR (M. Aniţei şi I. Dafinoiu din partea CPR), crearea unui grup de lucru, discuţii pe situaţii, analize, etc etc – găsim soluţii  - bla, bla bla. Întîlnirea comună a fost stabilită pentru 24 ianuarie 2011.

Tot cu ocazia asta s-au facut şi ceva referiri la faptul că aceleaşi persoane ocupă funcţii atît la CPR cît şi la APR, drept urmare ar fi puţină incompatibilitate. Ca urmare domnul Miclea şi doamna Minulescu au promis că nu vor mai participa la comisiile CPR .

În final, soluţiile concrete şi imediate (dorite de Miclea) s-au amînat pentru 24 ianuarie cînd se va realiza un document comun al asociaţiei şi colegiului.

 

Nu putem să nu remarcăm că finalul a fost de fapt în buna tradiţie românească – nu s-a luat nici o decizie, s-a amînat, şi normal, se va constitui o „comisie comună” care să analizeze problema. Deci a ramas ca-n tren …. Oricum noi aşteptăm veşti de la comisia comună. Laughing

 

 

5. Apariţia unui „organ” oficial al APR. Revista Psihologul

 

După toate discuţiile privind soarte APR a urmat cireaşa de pe tort sau bomboana de pe colivă, după cum preferaţi: prezentarea „organului” oficial al APR şi CPR – revista Psihologul. Dincolo de remarcile de la începutul acesui articol, trebuie totuşi să salutam această iniţiativă, dat fiind ca peisajul periodicelor de specialitate nu este chiar bogat, mai ales dacă ne gîndim la revistele cu distribuţie naţională. Deci o astfel de revistă este oricînd binevenită. Asta cu atît mai mult cu cît iniţiatorii şi-au propus să scoată o publicaţie, accesibilă atît specialiştilor cît şi publicului larg, ceva de genul răposatei reviste Psihologia, editată de Ştiinţă şi Tehnică. Personal cred că este nevoie de o astfel de revistă care ar umple cumva un gol, creat între revistele care se adresează doar specialiştilor (Revista Psihologia Socială, Revista de Psihologie Organizaţională) şi încheind cu aşa zisele reviste de psihologie pentru publicul extrem de larg (Psihologia Azi, Psychologies Magazine).

 

Intenţiile care au stat la baza creării acestei reviste, constituind în acelaşi timp şi propuneri, au fost:

  1. să fie organ oficial al APR şi CPR
  2. să aibă o parte ştiinţifică de largă respiraţie, iar partea a doua să fie profesională – prin publicarea de Hotărîri CPR, APR, discuţii asupra problemelor psihologilor
  3. logica comitetului de conducere/redacţional  - să fie şi numere făcute prin rotaţie de centrele importante (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara etc). Să aibă o apariţie trimestrială, 4 numere pe an.
  4. modalitatea de publicare şi finanţare.

 

Dacă asupra primelor 3 puncte a existat un larg consens, discuţia propriu-zisă s-a centrat practic pe modalitatea de finanţare şi distribuţie. Costurile revistei sunt de aproximativ 15 ron = 60 ron/an (4 numere).

Una din soluţii a fost ca revista să fie dată gratuit membrilor APR, ca parte din taxa cotizaţiei.

 

Din păcate se pare că nimeni nu remarca un fapt banal: cotizaţia este de 40 ron, iar cele 4 reviste ar costa 60 ron, deci APR ar trebui să mai vină cu bani de acasă sau să se mărească cotizaţia pentru a acoperi costurile.

 

O altă soluţie ar fi cea de Revistă online – dar aceasta, în opinia domnului M. Miclea, nu ar mai face funcţia de „Spirit comunitar”. Adică o revistă palpabilă, pe care o ţii în mînă, te face să te simţi integrat în comunitatea APR şi a psihologilor, creează un fel de legătură.

 

A mai fost propusă şi soluţia mixtă: revista sa apară online şi să fie gratuită, iar cei care o doresc în formatul tipărit să o primească contra unei taxe.

 

În final s-a votat asupra celor 4 chestiuni, după cum se vede şi mai jos.

  1. Da
  2. Da
  3. Da
  4. ? – să fie pe hîrtie / să fie online, sau o soluţie mixtă (se va tipări pe hîrtie pt cine doreşte, restul citesc online). Din nou, cea mai importantă chestiune a ramas practic în aer, nu s-a luat nici o decizie.

 

Din septembrie şi pîna acum ar fi trebuit să apară deja al 2-lea numar (cel din decembrie), dar o scurtă incursiune pe site-ul editorului ne arată ca asta nu s-a mai întîmplat din păcate. ( www.ascred.ro/magazin/items.asp?id=9&name=PSIHOLOGUL ). Probabil pe la jumătatea anului vom şti dacă revista a fost doar o iniţiativă de moment, sau va reuşi în final să meargă mai departe.

 

Oricum, ceea ce mi s-a părut ciudat a fost că s-a discutat despre soarta unei reviste – „organ APR” – fără să se ştie dacă va mai exista APR

 

…….

 

Ca o concluzie la cele de mai sus ce am putea spune ? Ar fi faptul că trecerea „în umbră” a APR a fost nu tocmai întîmplătoare, ea s-a făcut cu bună ştiinţă în momentul în care s-a creat legea 213/2004. În majoritatea ţărilor, destinele psihologilor sunt păstorite de asociaţii profesionale, peste tot existînd cîte o asociaţie naţională care îi reuneşte şi care nu are rol doar de reprezentare ci şi de reglementare. La noi s-a preferat în schimb crearea unei noi „instituţii”, inspirată din cea a medicilor, avînd în spate o lege stupidă şi nişte concepţii pe măsură. E greu de spus de ce s-a preferat această formulă – în fond se putea stabili prin aceeaşi Lege ca APR să fie organizaţia reprezentativă a psihologilor. De ce nu s-a dorit asta ? Poate pentru că cei care au condus-o timp de cîţiva ani şi nu au făcut decît să coorganizeze odată la 2 ani o conferinţă naţională, să poată „renaşte” într-o nouă organizaţie, mai dictatorială, şi al cărei scop unic este să facă bani pentru cei care o conduc. Pentru că să fim serioşi … în 7 ani de funcţionare CPR nu a produs nimic decît reglementări stupide prin care se încearcă crearea unui monopol, plus o clădire în construcţie. Dincolo de astea, singura raţiune a existenţei acestei organizaţii sînt BANII. Atît şi nimic mai mult. Este unicul interes al acestei organizaţii şi asta se datorează oamenilor care o conduc. De altfel şi comportamentul „organizaţional” este asemenea proaspăt îmbogăţiţilor, a buticarilor care după ce au început să producă bani din comerţ, au avut ca primă grijă, nu investiţiile în dezvoltarea afacerilor ci cumpararea de maşini şi case. Asta a făcut şi Colegiul cînd a început să aibă ceva bani … şi-a tras un sediu de minim 1 milion de euro

 

Pînă la urmă, soluţia existenţei pe mai departe a APR constă tocmai în ruperea de CPR, în „divorţul” dacă vreţi de această organizaţie, la umbra căreia nu creşte nimic. Dacă avem în vedere că, conform legii sale de organizare, Colegiul ar trebui să se ocupe doar de psihologii cu liberă practică, şi ştind foarte bine că aceeaşi lege defineşte 3 tipuri de psihologi (Art. 6), libera practică fiind doar una din formele de exercitare a profesiei, atunci APR ar fi trebuit să devină o organizaţie a psihologilor, a TUTUROR psihologilor. APR ar fi trebuit să fie acea asociaţie care să apere şi să reprezinte pe toţi psihologii, inclusiv împotriva Colegiului, atunci cînd acesta încalcă şi abuzează de propria lege de funcţionare. Din nefericire asta nu s-a întimplat, poate şi pentru faptul că cei care au fost aleşi ca să conducă APR au fost simultan şi membri cu funcţii în CPR, deci nu au avut nici un interes să-şi dea cu stîngu-n dreptu. Faptul ca abia acum, pe ultima sută de metri s-a sesizat că totuşi asta generează o anumită incompatibilitate, un conflict de interese dacă vreţi, nu este de natură să remedieze situaţia.

 

Un alt element despre care cred ca a contribuit la decăderea acestei organizaţii a fost şi faptul că cei care au condus-o au considerat că pot face asta ca şi cum APR ar fi propria moşie. Nu au existat niciodată cred nişte bilanţuri publice privind finanţele asociaţiei, deşi acest lucru ar fi trebuit să fie ceva normal. În plus, cei de acolo au considerat întotdeauna că ei doar trebuie să ia, fără să ofere nimic în schimb. Poate că în anii 90 acest lucru mergea, dar după 2000 a devenit tot mai dificil. Nu poţi să pretinzi la nesfîrşit nişte cotizaţii, iar în schimb să oferi doar calitatea de membru al asociaţiei. Şi mai e ceva destul de curios – deşi psihologii practicieni plătesc şi ei cotizaţii (le plăteau mai bine zis) ei practic nu sunt reprezentaţi, conducerea deţinînd-o cei proveniţi din mediul academic, şi care, din păcate, nu prea mai au habar ce se întîmplă în psihologia reală, cea de zi cu zi, în care banii se cîştigă cu greu. Din păcate situaţia este relativ similară şi la CPR.

 

De altfel despre APR şi ce a ajuns am mai scris pe Forumul Psihologia Online drept urmare nu vreau să mă repet. Şi cu toate că acel articol a fost scris acum 2 ani jumătate, este perfect valabil şi astăzi. ( www.psihologiaonline.ro/forum-mainmenu-69.html?func=view&id=29&catid=40 ).

Personal, deşi nu doresc ca APR să dispară, nu cred totuşi că are şanse prea multe de supravieţuire. Asta în condiţiile în care practic nu-şi cunoaşte menirea, sau nu vrea să facă nimic pentru a o îndeplini. Situaţia în care s-a ajuns nu cred că este de bun augur, iar şansele de redresare destul de mici. Cu atît mai mult cu cît pare destul de greu să se ia o decizie fermă. Oricum sperăm să avem ceva veşti despre întîlnirea care ar fi trebuit să aibă loc pe 24 ianuarie, şi poate atunci vom şti mai multe. Altfel … boală lungă, moarte sigură ….

 

 

Lucian Andries

29 ianuarie 2011

 

 

 

 


Comentarii (0)Add Comment

Scrie comentariu
Trebuie sa fii logat ca sa poti posta comentarii. Daca nu ai inca un cont, inregistreaza-te!

busy
 
Psihologie