PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 45 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
Targul de suflete

 

 

 

Targul de suflete


Valentina Golumbeanu

 

M-am trezit şi în această dimineaţă (la fel ca şi în toate celalate dimineţi mohorâte ce o precedaseră) cu acelaşi sentiment difuz de mâhnire ... De data aceasta, însă, era altfel ... ceva era diferit, dar nu îmi puteam da seama ce anume. Am făcut bilanţul tuturor zilelor la fel, m-am delectat cu ritmicitatea monotonă (postată parcă ostentativ într-un cui, pe perete) a ciclilor temporali atent calculaţi în calendar ... şi m-am gândit. Am încercat să găsesc sursa acestei noi nemulţumiri interioare. Un efort steril si, prin urmare, inutil. Desigur. Nu eram tocmai in cea mai bună formă şi, de fapt, chiar anticipasem productivitatea scăzută a motorului mental de căutare. M-am mulţumit, în conlcuzie, cu o scurtă şi rapidă apologie a psihismului uman (cât mister, cîte valenţe, inconştientul cu toate profunzimile sale) şi a psihologiei, desigur, şi am plecat la servici.

 

Dimineata nu era tocmai mohorata, de fapt peisajul era aproape idilic - soare, cativa nori razleti pe cer, tril de privighetori... Dar printre toti sorii care gravitau in jurul meu, prin forfota ametitoare a furnicarului de oameni, eu eram mai degraba  norii si ploaia ... La un moment dat sunt smulsa din contemplare de sunetul enervant si inoportun al telefonului mobil. Era sefa. Imi inghit agasata nodul din gat si raspund afabil. Avea o prgramare. Un pacient nou. Un copil de ... a uitat cati ani are. Nu-i prima oara, m-am obisnuit. A uitat si ce are. In fine, in continuare nimic nou... Vrea sa-i primesc eu pe parintii lui. A, si pe copil. Sa vad ce are. Sa nu fac nimic deosebit... fac si eu ceva acolo, un TAT, eventual. Da nici macar. Zice ca e de ajuns sa fac un arbore ...  a, si sa nu uit sa incasez banii pe consultatie ... evaluarea copilului si consilierea parintilor, doua lucruri diferite, doua tarife diferite. Ok, ok, dar ce le  spun parintilor? Vocea mieroasa simulata a sefei isi reia, scrijelitor pentru auzul fin al unui meloman, iubitor de acorduri clasice de pian si vioara, tonalitatile in dezacord de ciocanitoare furioasa, suferind de un acut si, dupa mine, bine meritat sindrom premenstrual .... De ce ma plateste? De ce nu angajeaza pe altcineva, daca eu nu ma descurc? Sincera sa fiu, nici eu prea nu stiu ... Se pare ca sunt intr-o totala lipsa de sincronizare cu tot ceea ce se intampla in jurul meu…

 

Ajung la cabinet. Descui. Intru in holul mic dar puternic luminat de navala de lumina ce-mi inunda insinuant constiinta, arunc cheile intr-un gest teatral si plin de plictis pe masa la care, la ora asta, de obicei, eu si colega/prietena mea ne bem cafeaua. Ah, da - si fumam. Exact aici, pe micul hol de la intrate, cu usa larg deschisa, intr-o baie de raze de soare - de departe, cel mai placut moment al zilei. Sefei nu-i place. Nici noua nu plac multe lucruri - consideram ca suntem chit. Colega nu a venit. Inca. Intru in cealalta incapere - mare si racoroasa, plina de jucarii, de fotografii ale copiilor, plina de urme ale trecerii lor efemere prin cabinetul acesta si prin viata mea...prin vietile noastre. Intr-un colt, pe o tabla sunt portretele lor, facute de noi cu culori cerate... Ce mult le-au placut! Nu sunt cine stie ce artista, dar lor le place si se bucura. Ma bucur si eu. Asa, de bucuria lor. Avem si noi portretele noastre, puse acolo, langa ale lor. Ca sa nu uitam ca suntem impreuna in chestia asta. Ma simt dintr-o data foarte obosita...Atat de obosita... Ma arunc in scaunul de la biroul la care, in fiecare zi facem evaluarile copiilor, planurile de interventie personalizate, tabelele de monitorizare a progreselor ... Iata poza lui Dani, langa calculator, baietelul cu Down. E atat de plin de afectiune. Vine aproape in fiecare zi la terapie si e prieten foarte bun cu o fetita cu care lucram zilnic. Acum sunt amici si se bucura cand se intalnesc. Deodata, de la inaltimea mea de om mare, uitandu-ma la lumea aproape miniaturala a copilariei lor, viata mi se pare dintr-o data un carusel nebun, invadat si cotropit de o lume a celor mari angoasanta si de neinteles pentru ei, un amalgam de umbre fantasmatice, pe care ei nu le pot prinde cu mainile micute ...

 

Gata, ies la o tigara. Ies afara sa iau putin aer si sa-mi pompez o doza de venin in plamnii pervertiti de atata nicotina. Tamplele imi pulseaza dureros in ritmul sacadat al pasilor atator trecatori ce roiesc in jurul liniilor de tramvai... Ma invaluie sfasietor o noua criza de migrena ... Aprind in sfarsit tigara ... Trag cu nesat... Aroma de menta si vanilie imi inunda plamanii; un gust amarui-dulceag imi desfata cerul gurii… nicotina se dizolva in sange si ajunge in creier... un flux placut de dopamina se revarsa peste circuitele mele blocate de durere. Anxietatea scade. Culpa, la fel. Ma imbarbatez. Imi dau seama ca fac ceea ce trebuie. Cineva trebuie sa faca si meseria asta, cineva trebuie sa se lupte si cu demonii, si cu balaurii, si cu boala ... altora. Pe-a noastra, desigur, o eludam. Ne facem ca nu exista. O tratam cu auto-sugestie ipocrita si cu Placebo-ul din pachetele de tigari, in final suntem atat de indispensabili vietii pe care o ducem in carca, asemeni unei poveri sisifice si stim cu certitudine ca lumea nu ar mai fi la fel fara noi ... In final suntem cu totii niste normopati desavarsiti, simuland normalitatea cu zambete condescendente ...

 

Intru inapoi. Ma simt ca un leu in cusa. Efectul tigarii se estompeaza. Sa mai bag o doza? Ma uit din nou la pachetul meu de tigari, destul de scump (daca tot am un viciu, macar sa-l fac cat mai costitistor cu putinta!) pt un salariu de incepator, de psiholog debutant, in valoare de 750 ron bani gheata ... Mi-aduc aminte de toate frustrarile de la locul de munca, legate in special de bani si de sentimentul meu de injustitie cauzat de nerecunoasterea meritelor - orele pe care le stau benevol peste program, evaluarile de o minutiozitate chirurgicala, "delectarea" cu materialele in engleza, traduse si tehnoredactate la foc continuu (netrecute ca obligatiuni de serviciu in fisa postului)... Offf, si copiii ... tarifele percepute diferentiat - pt parintii care au bani si pt parintii care nu au bani, diagnosticele puse aiurea, “dupa ureche”, terapia dezordonata si haotica, lipsa de competenta si de interes, lipsa de respect fata de pacienti, fata de angajati, fata de oameni ... (Sa mai mentionam personalul neavizat, angajat si prezentat drept specialisti …cu studii medii?!)

 

Ah, si apropos … Era sa uit … Desigur, o interventie subtila a agentului de cenzura…Am avut azi-noapte un vis ciudat... Se facea ca intram prin efractie (eu! Laughing ) in cabinetul sefei... numai ca nu mai era un cabinet, ci era un magazin de .... haine! Multe hanuite de copii, frumos si cu dichis stivuite pe categorii... Acum, dupa ce efectul dopaminei trece si vine iar depresia, mi se releva si semnificatia, nu atat de psihanalitica, pe cat sunt eu obisnuita, a visului... Insightul revelator ma izbeste exact in lobii frontali atat de durerosi, centrii nevralgici ai suferintei si constiintei mele - aici se vand ... nu servicii de psihologie, ci ... haine! Adica ... straturi cu care ne acoperim goliciunea, sau ... aparente cu care acoperim nimicul ... Iata deci ca si nimicul se poate imbraca ... de la Prada! In mijlocul extazului provocat de aceasta revelare intelectuala, in mijlocul unei elaborate si pretentioase analize de simbol, un nod in gat si un gol in stomac imi blocheaza sistemul. Dam reset. Luam rationamentul de la inceput. Primul cuvant care imi vine in minte (apropos de simbol, sa nu uitam tehnica asociatiilor libere) este bisnita! Ce urat ... Nu mi-a placut niciodata cuvantul asta... Dar, DA - este adevarat: aici se face bisnita!

 

Ma prabusesc - metaforic, desigur - de pe piedestal - imi dau seama ca nobletea meseriei nu te innobileaza a priori ... Desi imi fac meseria cu responsabilitate si cu destoinicie, imi dau seama ca de fapt castelul in care am intrat cu ceva ani in urma este mai degraba coliba vrajitoarei, bagheta mea magica de zana este mai mult un fel de bat rupt din gard, si nici eu nu sunt cine stie ce zana, ci mai degraba naluca ce l-ar ipostazia pe Kharon, traversandu-i Styxul pe toti cei ce or sa ajunga la Targul de suflete...

 

In sfarsit, o usa se dechide larg... lasand lumina sa faca o bresa temporara in acest tinut al nimanui… S-a facut in sfarsit dimineata ... dimineata peste bezna constiintei mele...

 

 

 


Comentarii (0)Add Comment

Scrie comentariu
Trebuie sa fii logat ca sa poti posta comentarii. Daca nu ai inca un cont, inregistreaza-te!

busy
 
Psihologie