PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 32 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
Si tu te joci de-a iubirea

 

 

 

Si tu te joci de-a iubirea

 

 

Astazi stau si ma uit in oglinda.

Sunt goala.

Sunt doar eu cu mine.

Vad o imagine deformata si nu inteleg de unde vine.

Ma uit mai atenta, este o oglinda concava....ce imi arata ea?

Un mare gol interior, o sete de iubire, de atasament, de dragoste, de mangaieri, de tandreturi, de intimitate.

Stiu de unde vine adancitura, scorbura asta, dar am crezut ca am acoperit-o, ca am modelat-o la un nivel sigur, paralel cu solul. Un nivel pe care eu pot calca fara frica si teama ca am sa pic iar in groapa facuta de mine si de altii din care sa ma zbat sa ies sau poate sa astept cuminte salvatorul.

M-am apropiat mai mult de oglinda, era o imagine difuza, nu vedeam exact unde este adancitura. Atunci am avut un sentiment straniu. Parca eram in centrul arenelor romane si urlam cat ma tinea gura, imi simteam pulsul in gat dupa fiecare strigat si la fel ca si bataile inimii, vorbele mele erau in doi timpi.

Eu, Cleopatra, il strigam pe Marc Antoniu si vedeam lumea ingrozita in jurul meu, toti erau inspaimantati, nu stiau de ce reactionez asa. Si era normal sa nu stie, ce se intampla in intimitatea noastra ramanea doar acolo.

A fost la inceput un joc, o alinata intre mintiile noastre, vroiam sa cucerim teritorii, sa asimilam informatii, sa aflam lucruri noi.

In prima seara m-ai chemat pe teritoriul tau, acolo tu erai sigur, era totul familiar, mi-ai dat impresia ca ma lasi sa patrund la tine in intimitate. Ai inceput sa-mi pui intrebari, erai curios de mine, de ce fac, de viata mea si apoi ai mutat mingea in terenul tau, ai batut-o pe loc cateva minute si apoi ai aruncat-o iar la mine.

M-am ridicat in picioare si am inceput sa fac un tur al casei, eram uimita de fiecare incapere pe care o descopeream, imi placea ce vad.

Influentele masculine erau foarte bine imbinate cu detaliile feminine. Cred ca iti lasi partea de anima din tine sa iasa la iveala, insa nu stiu daca o faci constient. Instinctul patern se afla bine amprentat pe peretele din camera unde ai biroul, in tabloul plin de poze cu un suflet mic si cald.

Ai zambit cand am intrebat cine e.

Am continuat cerectarea si tu veneai dupa mine, aveam o curiozitate greu de stapanit si tu mi-o potoleai cu fiecare intrebare pe care eu ti-o adresam, oarecum....

La un moment dat, cand nu ma asteptam, cand eram cu garda jos, m-ai luat in brate si m-ai sarutat. Explozie de endorfine. Nu stiu ce a fost in capul meu in momentul in care m-am retras din bratele tale, poate putina teama, poate vroiam iar sa reiau jocul, mingea nu mai era la mine, vroiam iar sa stapanesc terenul.

Si asa au mai trecut zile, saptamani in care jocul continua, in care intimitatea era din ce in ce mai palpabila. Ai un stil unic de a te contopi in mine, ma tragi langa tine, ma cuprinzi cu bratele puternice, iti incolacesti un picior peste mine, imi iei fata in palme si ma privesti adanc in ochi.

Imi spui ca patrunzi doar atat cat te las si eu uimita incep sa port un dialog interior in care ma cert ca te las mult prea repede si mult prea adanc in....si apoi imi spun ca este foarte placut, ca ma faci sa ma simt ca la 16 ani. Fluturi in stomac cand te sarut, nici nu mai tin minte de cand nu i-am avut si uite ai venit tu cu marca ta unica in lume de fluturi, dintrei cei mai colorati si fascinanti.

Imi aduc aminte acum cateva zile cand eram tot la tine in intimitate, am hotarat tot de dragul jocului sa inceapa o intercunoastere mai profunda.

Quid quo pro.....

Prima oara ai investigat prezentul si cand ai vazut ca terenul este sigur ai inceput sa faci sapaturi in trecut, sa vezi ce mi-a placut si de ce nu am mai ramas in fosta relatie. Si apoi te-ai axat din nou pe prezent, erai curios de ce tu, ce vad la tine, ce imi place. Intr-un fel pot spune ca m-au uimit intrebarile tale directe, pentru ca si eu sunt directa, intreb ce vreau sa aflu, provoc, vreau sa vad pana unde am acces.

Eu, desi eram curioasa de tine, am formulat intrebarile cu un iz de usoara distantare, care pana la urma au dus exact unde doream eu, la tine, la camerele din mintea si sufletul tau.

Am primit in ziua aceea mai mult decat ma puteam astepta, spun mai mult pentru ca te-am lasat sa patrunzi acolo unde nu a mai patruns nici un barbat de multi ai, ti-am deschis niste usi care erau bine inchise, la una nu stiam nici unde este cheia si pe alta am spart-o cu nerabdare.

Sunt uimita cat de relaxata ma simt in preajma ta. Mereu ma trezesc inaintea ta, in camasa ta alba, care stii cat de mult o ador, asta nu doar pentru ca imi place sa ma uit la tine cum dormi ci pentru ca intr-o anumita noapte te-am prins cum ma priveai tu pe furis. Ne amestecam in pat, facem intimitate, cum iti place tie sa ii spui si dupa un moment incep telefoanele sa sune si asa ne trezim la realitate.

Tu te ridici, aprinzi radioul in bucatarie, eu fug ca si arsa afara in curte la o tigara. Nici nu apuc sa deschid bine usa cand vad un puf mare ca de zapada care incepe sa dea din coada si ma priveste cu blandetea ochilor negri, dar nu e singurul, dupa cateva secunde vine si celalalt puf alb.

Ma intind, imi detensionez tot corpul, ma bucur de senzatia de dimineata cand te aud pe tine „tipand” din casa: „Lavi, vrei o felie de pepene?”

Ajung acasa si ma uit din nou in oglinda. Acum imi apare o alta imagine, e o oglinda convexa, am o mare umflatura in partea stanga sus a pieptului. Stiu de unde vine, sunt constienta, o simt cum creste, insa o mai impung cu acul din cand in cand pentru a se mai desumfla.

Cum se face ca noi ne jucam de-a iubirea?

Avem mecanisme de aparare care ne spun cand e prea mult si ce e prea mult si atunci ne adapostim in locul nostru sigur.

Intram in legatura cu un barbat, ii dam din timpul nostru, din intimitatea noastra, ne deschidem in fata lui, suntem sincere, primim acelasi lucru de la el, dar toate le punem pe baza unui joc.

Cand eram copii ne jucam in cea mai mare parte a timpului, traim intr-o lume fantastica, imaginare, creeam scenarii in mintea noastra si apoi le transpunem in locul de joaca. Intram in pielea diferitelor personaje, interpretam roluri, jucam in piese in care noi eram si regizorul si scenaristul si actorii. Ne jucam singuri sau avem si alti actori pe scena noastra. Citeam povesti, ne uitam la desene si ne doream sa fim precum acele personaje, sa traim ce traiesc ele, sa simtim ce simt ele.

Imi aduc aminte de mine cand eram mai micuta, eram fascinata de Sailor Moon, ma identificam cu personajul principal.

Una dintre metodele eficiente din psihologie pentru a ne oferi niste raspunsuri clare la alegerile noastre se numeste scenariul vietii. El se refera la anumite povesti, istorisiri care ne-au fost spuse cand eram mici si noi aveam o afinitate aparte pentru una sau mai multe povesti care se asemanau.

Citind despre acest lucru m-am pus si m-am uitat la seria 1 din Sailor Moon si la fiecare episod scriam ce descopeream. Si dupa 3 episoade am inceput sa rad ca o nebuna cand am vazut ca anumite alegeri pe care le fac din viata chiar au avut o influenta din acele desene.

Simplu si logic, copii fiind asimilam tot ce este in jurul nostru, suntem ca un aparat setat pe putere maxima care absoarbe tot din jur, „bun” si „rau”. Iar acele lucruri asimilate se transforma cu timpul in credinte si valori dupa care noi ne ghidam in viata. E normal ca ele cu timpul sa se schimbe pentru ca si noi ne schimbam, insa cele pana la 7 ani ne raman adanc inradacinate.

Din acele desene am descoperit de unde imi plac mie barbatii eleganti, care nu sunt permanent in viata mea, nu stiam de ce simteam ca ma sufoca cineva care ramanea prea mult. De acolo imi plac cei inteligenti, cei foarte diferiti, amuzanti si care ma tachineaza, care ma tin pe jar, care se joaca.

De acolo am vazut de unde imi iau puterea de a ma metamorfoza in diferite femei, de a ma mula dupa fiecare situatie, sa joc diferite roluri, dar sa fie tot eu, sa-mi pastrez autenticitatea. Sprijinul prietenilor, palmele pe care mi le dau, cum ma motiveaza sa continui, sa trec peste fiecare obstacol, vorba unei dragi prietene: „E facut de om? Da. Atunci poate fi depasit, poti trece peste!”

Si chiar am vazut ca in lista mea de valori, joaca este pe locul 6.

Joaca ne duce cu gandul la copilarie, la acea libertate pe care o aveam atunci, cand facem doar ce ne placea, cand doream si cum doream, nu aveam responsabilitati, eventual eram certati pentru o boacana facuta dar stiam ca parintii ne iarta pentru ca ne iubesc neconditionat.

Joaca in iubire alunga plictiseala, monotonia, sparge gheata, rupe bariere, ne lasa sa fim noi, insa joaca de-a iubirea, ei bine, ea frange inimi, lasa rani adanci, distruge oameni.

Trebuie sa facem diferenta intre cele doua. Una dintre putinele regului dupa care ma ghidez in viata este urmatoarea: „Nu imi caldesc fericirea pe lacrimile altuia!” Am tot spus ca este bine sa ne punem pe noi pe primul plan, sa ne iubim si sa ne respectam, si sunt de acord cu asta, dar toate pana a face rau intentionat persoanelor din jurul nostru.

Un egocentrism dus pana la extrema nu ne face nici nou bine si nici celor din jur si pana la urma nu traim singuri pe aceasta lume, avem nevoie de ceilalti si ei de noi. Da, tu esti stapana pe viata ta, insa nu imi poti spune ca doar de tine depind emotiile tale bune si rele. Vine un moment in viata cand anumite persone ne ranesc sau ne fac fericite si tu imi spui ca le dai sau nu voie sa faca acest lucru. Da, perfect de acord, insa nu esti un robot si apesi pe un buton si atunci celalalt nu te mai raneste.

Este imposibil sa controlezi fiecare emotie din viata ta, creierul functioneaza si transmite informatii cu o viteza inimaginabila si timpul nostru de reactie este mult prea lent. Nu poti controla toate conexiunile din creierul tau insa poti fi constient de ele si iti poti anticipa raspunsul si poti lua o decizie benefica tie.

 

Si acum sa revenim la terenul de joaca. Osho spunea foarte frumos: „A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însăşi.”

Ne este oferita o viata, chit ca alegem sa credem in karma, destin, soarta, Dumnezeu, Creator, in noi insine, suntem responsabili de ea. Nu suntem doar niste kg de carne mergatoare pe aceasta lume, suntem fiinte vii inzestrate cu minte si suflet. Da, corpul este doar un ambalaj, dar si el trebuie tratat cu respect si cu grija. Trebuie sa fim in armonie cu toate trei, trup, suflet si minte.

Daca tot este cald afara te invit sa te duci intr-un parc si sa vezi ce frumos se joaca copiii. Stai pe banca si urmareste-i. Vei vedea cu cata degajare interpreteaza anumite roluri, cat de bine se transpun in pielea acelui personaj, cat sunt de deschisi, sunt curiosi sa vorbeasca cu alti copii sa ii invite sa se joace impreuna, cat sunt de darnici si cum impart. Ei nu stau suparati mult timp pe celalalt copil, pentru ca nu stiu ce e aia ura, invidie, rautate.

Ar trebui sa invatam multe de la copii sau sa incercam sa renastem copilul din noi, lucrurile ar fi atat de simple si frumoase. Ne-am deschide mult mai repede spre ceva nou, nu am mai avea frica si teama de esec, nu am mai lua totul atat de serios si am sfarsi in lacrimi si suferinta, am invata sa radem si sa ne bucuram mai mult, am imbina joaca cu seriozitatea, am fi mai altruisti, mai darnici, am imbratisa mai repede dinamismul, energia si am lasa la o parte monotonia, rutina si plictiseala.

Uita-te la un copil, nu sta locului niciodata, mereu are ceva de facut, de spus, mereu este curios, pune intrebari, trece la actiune.

„Cand copilul din mine moare, atunci nu mai exist.” – Constantin Brancusi

Te invit sa iti aduci aminte de tine atunci cand erai copil, ce iti placea sa faci, cum erai, cum te comportai, cum te jucai, de-a ce te jucai. Vreau sa il readuci la viata, vreau sa il trezesti, vreau sa ii faci loc in viata ta, vreau sa il introduci in povestea ta de iubire pe care o traiesti acum sau pe care o vei trai.

Indrazneste sa faci lucrurile altfel, indrazneste sa te cunosti, da-ti voie sa fii tu si bucura-te de ce descoperi. Invita joaca in relatia ta, copilares-te impreuna cu iubitul tau, incercati lucruri noi, jocuri, daca nu inventati voi un joc, stabiliti si incalcati regulile, coborati-va mintea in suflet si ganditi cu ea, oferiti-va sansa la o poveste fascinanta de iubire, diferita, unica.

Sparge rutina, limitele, barierele, granitele, lasa-l sa patrunda acolo unde vrea, unde se simte bine, nu mai fugi de tine si de ceea ce simti. Spune-i ce simti, felul in care esi cand este el langa tine, ce trezeste, ce descoperi si lasi la suprafata.

 

 

Curaj si iubire,

Lavinia Nica

 

 


 

Comentarii (0)Add Comment

Scrie comentariu
Trebuie sa fii logat ca sa poti posta comentarii. Daca nu ai inca un cont, inregistreaza-te!

busy
 
Psihologie