PARTENERI

Revista Stiinta si Tehnica
cabinet psihologic sinziana burcea autism
blog autism sinziana burcea
Orange pen

Cine e Online

Avem 15 vizitatori online

Login Portal



Sondaj de opinie

Credeti ca Legea 213 din 2004 trebuie modificata ?
 
Vizite din Mai 2008
Web Counter
Website Hit Counter
PageRank
Sindromul de alienare parentala (PAS)

 

 

Sindromul de alienare parentala ( PAS ) - formă continua de abuz emotional asupra copiilor

 

Liliana Crusitu

 

Ca si  motivatie de expunere si prezentare a acestei lucrari , am constatat de a lungul timpului interesul major acordat de psihologii specialisti clinicieni fata de problematica  sindromului de alienare parentala prin traducerea lucrarilor de specialitate pornind de la notiuni de definire si conceptualizare pana la raportarea pe studii de caz concludente .

In practica psihologica un numar considerabil de familii aflate in faza initiala de divort cu prelungirea considerabila a procedurilor judiciare de castigare a custodiei copiilor , apeleaza la consulturi de specialitate fie la recomandarea avocatilor ,a medicilor din Serviciului  Neuropsihiatria copilului si adolescentului, a educatorilor/profesorilor , prietenilor , vecinilor , fie unul dintre parinte , fie bunici paterni/materni , unchi /matusi paterni  materni ,in momentul in care sesizeaza o simptomatologie evidenta cu schimbari majore de comportament si conduita si/sau probleme de adaptare scolara a copilului .

Ne putem pune deseori intrebarea fireasca daca cei ce se prezinta in cadrul cabinetului psihologic si solicita examen de specialitate constientizeaza, in ultimul moment, problematica copilului expus traumelor specifice perioadei de “discordie familiala “ si daca acestia au obiective ascunse sau nevoia permanenta de a cauta  sustinatori ( alienatori ) pentru a face fata problemelor cu care se confrunta si a urmari interesul pana la urma obsesiv , de castigarea a custodiei copilului cu toate riscurile , evident neasumate .

De ce interesul acelora care reprezinta copiii si preocuparea majora privind starea de sanatate psihica  devine  marcanta , apeland la specialisti din domeniu , strict in perioada care coincide cu finalul procesului privind custodia copiilor , tinand cont de expunerea pe termen indelungat la traume psihice incepand cu perioada neintelegerilor parentale pana la finalizarea procesului de divort si/sau castigare a custodiei copilului ?

In acest context propun reluarea notiunilor introductive cu referire la PAS – sindromul de alienare parentala , alaturat abordarea problematicii focalizata pe copilul alienat , prin traducerea si citarea  unor autori din strainatate preocupati de studiul PAS .

Mentionez ca acest cadru este unul general de prezentare si are ca scop prezentarea ulterioara a unui studiu de caz complex ce face obiectul unei ulterioare publicatii .

Sindromul alienării părintești este definiția propusă de profesorul american de psihiatrie Richard A. Gardner cu privire la activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării (înstrăinării) copilului de celălalt părinte.

Bazându-se pe experiențele sale clinice de neuropsihiatrie infantila inca de la începutul anilor 1980 Richard A. Gardner, defineste PAS intr-un articol aparut in anul 1985 ca "... o tulburare care apare în primul rând în contextul disputelor privind custodia copilului. Manifestarea sa principală este  campanie de denigrare împotriva părintelui, o campanie care nu are nici o justificare.

În general, scopul alienării este câștigarea custodiei sau păstrarea custodiei copilului de către părintele alienator, fără implicarea părintelui alienat și prin excluderea acestuia. Activitatea cu scopul de înstrăinare se poate extinde asupra familiei părintelui alienat, precum și a prietenilor și apropiaților săi . Bunicii materni sau paterni, părinții vitregi, prieteni de familie și chiar avocați și terapeuți pot înstrăina sau contribui la înstrăinare. Frecvent un părinte înstrăinat se va inconjoara de oameni care susțin alienarea, crezând că copilul trebuie să fie protejat sau salvat de parintele vizat ..Concret, alienarea înseamnă că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale sau non-verbale un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat, manipulat, pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau pentru a-i sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia.Fenomenul clinic de respingere stridentă a copilului fata de un parinte , în general, însoțit de o rezistență puternică sau refuzul de a-l vizita , a fost descris inițial ca o aliniere patologică între un părinte furios și copil ,care a apărut din dinamica de separare parentala , inclusiv reacția copilului la divorț ( Wallerstein & Kelly , 1976 , 1980).

 

In lucrarea “Current controversies regarding parental alienation syndrome “ , A. Warshak propune notiuni legate de conceptualizarea PAS , …. “ problema este dacă ar trebui să privim acest tip de tulburare ca anormal, și dacă da, dacă un diagnostic separat pentru acești copii oferă avantaje semnificative ,dincolo de etichete deja  existente, și dacă PAS este cel mai bun mod de a conceptualiza și eticheta aceasta tulburare “.

Richard A. Warshak, Ph.dr , psiholog clinician si profesor la Universitatea din Texas Southwestern Medical Center , facand referire la elementele esentiale ale acestui sindrom , considera ca procesul atitudinal in cadrul PAS este persistent și nu se rezuma doar la un  episod ocazional , astfel ca respingerea este nejustificată, de exemplu, înstrăinarea nu este un răspuns rezonabil la comportamentul părintelui înstrăinat .
Fenomenul alienării parentale este o formă de abuz emotional asupra copiilor în fața căreia aceștia nu se pot apăra.

Sindromul alienării parentale este considerat o formă de abuz emoțional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relație afectuoasă cu unul dintre părinți .Ca si forme de manifestare  atitudinale si de conduita ale acestora sunt prezente urmatoarele forme :

- părintele alienator condiționează copilul, îi oferă îngrijire în funcție de comportamentul pe care îl pretinde;

- părintele alienator retrage afecțiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;

- părintele alienator are așteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra celuilalt părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat;

- responsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzații de abuz;

- supra-protecția copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu celălalt părinte este periculos. Creează anxietate copilului și accentuează dependența acestuia de părintele alienator.

In aceasta criza în ciclul vieții de familie ,copilul poate adopta rolurile de ”copil parental” sau ”copil- soț/ie”ce are efecte negative asupra acestuia . I se cere copilului sa se substituie unui parinte , sa fie complice si confident cu parintele alienator cu responsabilizare prematura a acestuia ( ingrijirea parintelui deprimat ) si nu in ultimul rand ,parte activa si participativa in cadrul discordiei familiale .

Sindromul Stockholm se întâlnește deseori în cazul copiilor alienați parental de către părintele cu care locuiesc. Copiii încep în a se identifica cu părintele alienator datorită unui mecanism defensiv, din teama de violentă sau, în cazul copiilor de vârste mici, din teama de a pierde părintele de care s-au atașat emoțional

 

Alienarea și gradul de severitate

Înstrăinarea parentala variază în funcție de gradul de severitate, așa cum se poate observa în comportamentele și atitudinile ambilor părinți și copii.

Richard A. Warshak propune trei tipuri de înstrăinare :

- alienatori naivi sunt părinții care sunt pasivi in relația copiilor cu celălalt părinte, dar exista posibilitatea ca ocazional sa intreprinda atitudini , conduite / actiuni care conduc si initiaza  înstrăinarea. Toți părinții vor fi ocazional alienatori naivi.

- tipul parental activ, exprima durerea si furia intens , îl face să-și piardă impulsiv  controlul asupra comportamentului in special verbal si al atitudinii . Mai târziu, se pot simti foarte vinovati cu privire la modul în care s-au comportat.

- alienator obsedat ce are o cauza arzătoare de a distruge celalalt parinte ,exprimandu-si intens furia .Frecvent un părinte poate fi un amestec între cele două tipuri de alienator, de obicei, o combinație între cel care înstrăinează naiv și activ. Aceste trei modele de comportamente nu sunt destinate a fi utilizate ca un diagnostic.

Severitatea poate astfel avea un efect minim, ocazional, sau ar putea fi copleșitoare incepand de la campania promovata de un  părinte de a distruge conștient relația copiilor cu celălalt părinte, copii care nu pot fi în măsură să reziste acestei campanii persistente de ură și alienare.

Efectele nefaste se pot observa cand conflictul parental precedand divortul este intens , mai ales cand include copiii , impiedicandu-i pe acestia sa aiba o relatie buna atat cu mama cat si cu tatal : pot intr-adevar sa fie luati ca martori sau ostateci , considerati responsabili pentru neintelegere , sau complici si confidenti ai unuia dintre parinti , li se cere sa se substituie unuia dintre parinti sau sa-l ingrijeasca pe cel care este deprimat ( copil medicament ) . Mai mult decat divortul insusi , natura neintelegerilor si locul copilului in sanul acestor neintelegeri vor influenta viitoarele evolutii patologice .

Din punct de vedere clinic simptomatologia manifesta in randul copiilor expusi este variata , astfel se pot descrie manifestari ca : plangere hipocondriaca , acces de angoasa , episode anorectice sau de insomnie , tulburari de comportament ( fuga , furt ) , esec sau dezinteres scolar , stare depresiva , simptom nevroric etc. Se pot observa toate conduitele patologice in aceste cazuri , astfel ca , neintelegerile parentale sau divortul pot fi factori de morbiditate si de vulnerabilitate generala si nu factori etiologici precisi .

 

Reactia copilului in functie de dezvoltarea sa psihoafectiva

Conflictul si apoi separarea parentala au efecte deosebit de perturbante la nivelul problematicii oedipiene si al miscarilor identificatorii ale copilului  apoi ale adolescentului . Aceste perturbari vor intra in rezonanta cu diverse etape ale dezvoltarii psihoafective , creand ceea ce Nagera numeste “imixtiuni in dezvoltare “ si facilitand evolutii deviante mai mult sau mai putin fixate.  Reactia initiala in fata neintelegerii sau separarii este mai intai anxietatea , chiar angoasa : ruptura cadrului de viata obisnuit , indepartarea unuia dintre parinti , incertitudini asupra viitorului imediat , perioada mentionata de conflict acut si suferinta .

In fata starii de suferinta pe care o resimte  copilul reactioneaza , deobicei , printr-o miscare de culpabilitate , traindu-se fantasmatic pe sine ca fiind cauza discordiei .Se observa in acest caz toate simptomele obisnuite : fie conduite de esec ( esec scolar , tulburari de comportament de aspect autopunitiv ) , fie stare depresiva , acestea doua fiind frecvent legate . Nevroza de abandon ( Odier ) caracterizata de alternanta unei depresii cu regretul disparitiei unitatii familiale si sentimentul de a fi unic , pierderea obiectelor de investitii libidinale privilegiate , reinvestire masiva in propriul sau Eu ,  slab si profund vulnerabil , iar apoi in alte momente cu faze de agresivitate externalizata , cu dobandirea unei autonomii mai mult sau mai putin complete , este o evolutie destul de frecventa . Este ceea ce specialistii numesc – hipermaturitate , foarte frecvent observata la copii ai caror parinti divorteaza : “ se iau in grija singuri “, au o adaptare extrema , le cer putin adultilor , se joaca putin sau deloc .
Totusi aceasta hipermaturitate , pozitiva in sine , poate sa impiedice orice tendinta regresiva si sa fie la originea ,in timpul adolescentei , a unor reactii inadaptate ( tendinte paranoide si/sau caracteriale ) .

Cealalta modalitate de comportament in fata suferintei este reactia proiectiva Astfel totul concura ( varsta si mod de amenajare familial conflictual ) in a face din proiectie sistemul defensiv privilegiat : instabilitate , exteriorizare a suferintei acuzandu-i pe ceilalti , agresivitate exterioara . Proiectia conflictului asupra exteriorului se poate traduce prin stabilirea unei relatii fondate pe santaj si manipulare : astfel unii copii par sa faca totul pentru a prelungi conflictul parental sau pentru a crea conflicte in mediul sau inconjurator

Astfel, neintelegerile parentale care duc la separare , in plina perioada oedipiana suscita o culpabilitate intensa ,aceste evenimente depasind capacitatile de adaptare a Eului copilului ( coping )  reactiile acestuia fiind de retragere ,de fuga si refuz , asociat incapacitatile ulterioare

Calitatea persistentă a conflictului, combinata cu natura sa de durată , pun în pericol grav sănătatea mintală a părinților și dezvoltarea psihologică a copiilor. Sub pretextul de a lupta pentru copil, părinții pot reuși sa provoace suferințe emoționale severe acestuia ,a căror protecție și bunăstare este presupusul motiv pentru lupta. Este psihologic dăunător pentru copii să fie privați de o relație sănătoasă cu unul dintre părinti.

Aceasta simptomatologie trebuie sa fie situata in istoricul familial , analizand problematica sub aspectul nivelului de dezvoltare atins ( varsta , maturitate , sensibilitate ) in momentul conflictului si/sau al separarii . Copilul devine element activ direct implicat in intimitatea relatiilor parentale dezvoltand sentimente de culpabilitate , vinovatie care pot explica conduitele patologice observate de a face fata situatiilor de conflict.

Inșiși copiii sunt membri atât în sistemul familial în schimbare ( divort , impas ) cat și în cadrul sistemului in curs de dezvoltare si/sau reorganizare .  Ca un membru al sistemului de familie, un copil este atașat în mod legal, emoțional și psihologic cu fiecare dintre părinții săi. Ca  membru al unui sistem in  impas, in urma divortului , un copil este deseori solicitat să se alieze cu un singur părinte , o cerere care pune în mod clar copilul într-o capcană de loialitate.

Joan B. Kelly and Janet R. Johnston propun in cadrul unei publicatii, o reformulare focalizata pe copilul alienat , acești copii  distingandu-se clar de alti copii, care se opun sau refuza contactul cu un părinte în urma separarii sau divorțului pentru o varietate de motive O serie de factori care contribuie sistemic la procesul de instrainare al copilului, sunt descrisi, acestia pot crea și/sau consolida alienarea : conflicte intense maritale, o separare umilitoare, personalități parentale și comportamente diverse, litigii prelungite și proasta gestionare profesionala . Acești factori sunt înțelesi în contextul capacităților si vulnerabilitatilor copilului. Raspunsurile copiilor la procesele de alienantă și la comportamentele fiecarui părinte sunt influențate prin propriile lor forte psihologice, cognitive, de dezvoltare și vulnerabilitate și prin acorduri externe implică părintele respins.

 

COPILUL înstrăinat: o noua formulare

Această formulare propune să se concentreze asupra copilului alienat, mai degrabă decât pe alienarea parentala .

Un copil înstrăinat este definit ca unul care exprimă, în mod liber și persistent, sentimente negative, iraționale și credințe (cum ar fi furia, ura, respingere, și / sau frica), față de un părinte, care sunt în mod semnificativ disproporționate față de experiența reală a copilului cu acel părinte. Copiii sunt înstrăinati ca un rezultat cumulativ al respectării violenței repetate sau izbucniri explozive ale unui părinte în timpul căsătoriei sau după separare, sau care au fost ei înșiși ținta violenței și comportamentului abuziv al părintelui.

Vârsta copilului și capacitatea cognitivă

Pentru a forma aliniamente cu un părinte furios și, respectiv respinge cealalt părinte, copii au nevoie de suficienta maturitate cognitivă și emoțională. Copiii mai mici uita mai des scripturile impuse si furia lor, au neconcordanțe în prezentările lor, nu sunt “soldați loiali “, ei nu reușesc să urmeze agende parentale .

Cu toate acestea, copiii mai mici de 7 – 8 ani  cu probleme de atașament și anxietate intensa la separarea de mama lor sunt expusi la risc considerabil pentru a dezvolta o alienare mai consolidata pe măsură ce cresc, dacă împrejurările nu se îmbunătățesc.

Și unii copii a căror frați mai mari sunt înstrăinati, ar putea părea a fi înstrăinati, deoarece limbajul de papagal și ideile de frate mai mare sunt pastrate în modul de respingere parentală cu monitorizarea vigilentă a fratelui lor. (Johnston et al, 2001, Sullivan & Kelly, 2001).

În general, cel mai frecvent interval de vârstă al copilului înstrăinat este de 9-15ani, cu toate că unii adolescenti in varsta si adulti tineri, de asemenea, pot deveni înstrăinati. Nu par a fi nici diferente de sex in randul acestor tineri, în tendința de a deveni  copii alienati . (Johnston & Campbell, 1988; Lampel, 1996; Wallerstein & Kelly, 1980).

În cazurile de divorțuri cu conflicte crescute, unii părinți nerezidențiali nu-si văd copiii mai multe luni, din cauza conflictului juridic mare cu privire la acces , iar acest lucru determina sentimente de abandon și furie profunda si expun copiii la riscul de a deveni înstrăinati. In acest caz copilul se simte abandonat de parintele rejectat .

Mai mult decât atât, copiii cu probleme de adaptare psihologica sunt mai susceptibili să se simtă responsabili pentru divorț, motiv care ar putea creste vulnerabilitatea acestora la alienare.

În plus, stima de sine scazuta face copilul deosebit de sensibil la promisiuni care induc afectiune, mai ales atunci când un părinte a fost respins și ambivalent față de acesta.

Unii copii ce prezinta unele limitări cognitive ii face mai vulnerabili, inclusiv confuzie cognitiva, gândirea negru-și-alb, concret, analitici și săraci in abilitatea de rezolvare a  problemelor.

Tratament și prevenire

Prevenirea sau oprirea înstrăinarii trebuie să înceapă prin modul de a învăța cum să fie recunoscute cele trei tipuri de înstrăinare, deoarece simptomele și strategiile  pentru combaterea fiecaruia sunt diferite. Cele trei tipuri nu ar trebui să fie considerate un "diagnostic", dar în schimb sunt o euristică ( luând în considerare posibilitățile) privind modul de înțelegere al PAS .Se recomandă ca o dată ce simptomele sunt identificate (cu cât mai devreme cu atât mai bine) să se propună activități și sprijin din partea psihologilor clinicieni pentru a preveni instalarea definitivă a sindromului ( reorientare pozitiva ) prin investigare si observatie permanenta. O măsură considerată ca fiind foarte adecvată este cea a creșterii duratei interacțiunilor dintre părintele țintă și copilul alienat in cadrul programelor specifice de terapie familial-sistemica .

Joan B. Kelly initiaza primul program de interventie terapeutica - Butzel long s Family Practice Group  pentru a impartasi informații cu alți profesioniști implicati in practica terapeutica a familiilor separate .

 

 

Bibliografie :

 

Academy Forum, 2001, 45(1):10-12 (A Publication of The American Academy of Psychoanalysis.)

Parental Alienation Syndrome (PAS): Sixteen Years Later  - RICHARD A. GARDNER, M.D.

Three Types of Parental Alienators / Copyright 1997 by Douglas Darnall, Ph.D./ American Journal of Forensic Psychology, Volume 19, No. 3, 2001, p. 29-32 ;

Richard A. Warshak – Ph dr. - Southwestern Medical Center Texas / Current controversies regarding parental alienation syndrome ;

Wikipedia – Enciclopedia Liberă - Richard A. Gardner – www.wikipedia.org / www.paskids.com ;

The alienated child - A Reformulation of Parental Alienation Syndrome /Joan B. Kelly and Janet R. Johnston , FAMILY COUPT REVIEW, Vol. 39 No. 3, July 2001 249-266 Q 2001;

Joan B. Kelly and Janet R. Johnston – article/ Special Issue: Alienated Children in Divorce: The Alienated Child: A Reformulation of Parental Alienation Syndrome July, 2001 ,39 Fam. Ct. Rev. 249 - Butzel Long’s Family Practice Group - Joan B. Kelly, PhD , “The Alienated Child” April 2008 ;

Daniel Marcelli – Tratat de psihopatologia copilului – cap. 21 /Stres si traumatism , factori de risc si tulburari reactive sau de adaptare , Cap.22- 3.1 – Separare , divort , neintelegere parentala – pg.468-472 ;

 
Psihologie